Martor atunci şi acum

O frumoasă dimineaţă de vară, sâmbătă, devreme. Oraşul este pustiu. Un apartament într-un bloc nou, din centru. Cu portar. Lift. Sonerie. Profesorul îmi deschide uşa şi mă invită în încăperea din dreapta. Si deodată, ca o vrajă, o altă lume, biroul academicianului Giurescu.Dinu C. Giurescu s-a născut în 1927 şi este fiul istoricului Constantin C. Giurescu.

• Luaţi loc acolo, domnule Hrib. Pe scau­nul acesta.
• Vă mulţumesc, domnule profesor. Pot să folosesc această formulă şi nu cea cu domnule academician?
• Vă rog chiar. Înainte de toate sunt profe­sor…

Îmi pregătesc reportofonul, un notes, pixul, volumul Lichidatorii, o foaie cu întrebări­le scrise de mână – din respect – şi aparatul foto. Sunt într-o cameră invadată de cărţi, pe rafturile care înconjoară pereţii, pe o masă uriaşă, pe birou.

• Vă uitaţi la cărţi? Sunt doar cele pe care le-am strâns în ultima vreme. Celelalte sunt în America.

Nu comentez. Profesorul Dinu C. Giurescu se aşază pe scaunul de lângă mine. Pune o carte pe masă. Ca şi mine, are un exemplar din Lichidatorii, volum al cărui autor este, apărut anul trecut la Editura Enciclopedică.

• În caz că am nevoie de un citat exact, îmi explică domnia sa.

Sunt uşor emoţionat şi copleşit de om şi de loc.

• Putem începe?
• Vă ascult.

I Prima întrebare. Consideraţi că actul din 30 decembrie 1947 a fost premeditat? Mă gândesc la momentul ales, între Crăciun şi Anul Nou…

• Nu cred că a fost premeditat în sensul sta­bilirii cu mult timp înainte a datei de 30 decem­brie. Şi pentru a susţine aceasta aduc două sau trei argumente. Unul e că planul de măsuri pe care partidul comunist l-a luat şi a fost aprobat în vederea abdicării Regelui şi a proclamării republicii poartă data de 29 decembrie. Aşadar, cu o zi înainte şi e clar că a fost lucrat în viteză. Al doilea argument este că Regele s-a întors pe 22 decembrie în Bucureşti, pe 23 a stat la Palatul Elisabeta, a doua zi a plecat la Sinaia. Şi probabil că atunci au luat hotărârea de a grăbi puţin lucrurile. Al treilea argument este că în septembrie, când s-a înfiinţat Com- inform-ul în Polonia, Gheorghiu-Dej a prezen­tat un raport despre situaţia din România, raport care s-a publicat după abdicarea Regelui sau în ziua aceea. Raportul acela vorbea de eli­minarea lui Tătărăscu, dar nu se făcea nici o referire la monarhia din România, în nici un fel. Sigur că era în aer, se vorbea la Bucureşti, se vorbea şi în alte cercuri, pentru că Regele Mihai era ultimul suveran în funcţie într-o ţară din zona de dominaţie sovietică. Monarhia fusese abolită în Bulgaria cu un an înainte, în 1946; în 1945 în Iugoslavia, sigur, în Grecia mai exista pentru că erau acolo trupele britanice, altfel ar fi fost şi de acolo eliminată. Ungaria renunţase la regent şi era republică. Aşadar, România era excepţia şi, în plus, prezenta unui suveran nu era compatibilă cu regimul spre care ne îndrep­tam. Semne erau. Avem şi o mărturie a lui Ion- niţiu, fratele secretarului particular al Regelui, Mircea Ionniţiu, conform căreia ei credeau acasă că înfruntarea între monarhie şi regim ar fi trebuit să aibă loc mai curând spre martie sau aprilie 1948. Toate acestea arată că planul a fost făcut atunci, ad-hoc, în grabă, guvernul fiind, cred, foarte deranjat de întoarcerea Regelui.

I Aceasta era şi cea de-a doua întrebare: con­sideraţi că guvernul spera ca suveranul să nu se mai întoarcă din călătoria sa în stră­inătate?

• Sunt semne în acest sens. Iată de ce: când regele a plecat din Bucureşti la 12 noiembrie, tot guvernul era acolo să-i ureze drum bun, cu feţe surâzătoare… Şi corpul diplomatic. Când s-a întors, pe de o parte corpul diplomatic era reprezentat numai din diplomaţii ţărilor prin care trecuse Regele cu trenul, atât şi nimic mai mult, şi martori oculari spun că feţele erau des­tul de posomorâte, că Ana Pauker protocolar i-ar fi urat bun venit, atâta tot, dar că atmosfe­ra era mai curând întunecată. Şi mai era încă un semn apropo de corpul diplomatic. La venirea lui Tito, tot corpul diplomatic a fost convocat, pe când acum, când s-a întors Regele ţării, adică şeful statului, doar, cum am spus, repre­zentanţii ţărilor pe care le-a parcurs cu trenul îl aşteptau… Nerevenirea suveranului ar fi fost o ocazie propagandistică deosebită pentru guvern de a bate toba, că Regele si-a părăsit ţara. Guvernul ar fi marsat pe această idee până în pânzele albe…

Pe masa de lucru a profesorului Giurescu, mai multe proiecte. Unul dintre ele, o analiză a manualelor şcolare de istorie.

I Şi atunci credeţi că, Regele întorcându-se, s-au grăbit să găsească o soluţie rapidă?…

• Da, cred că s-au grăbit. Ce nu ştim, şi asta ar lămuri toate lucrurile, este ce directive au venit de la Răsărit. Moscova s-a decis să gră­bească lucrurile văzând că Regele s-a întors. S-ar putea să fie asta. Şi atunci, pe cale de con­secinţă, şi guvernul a spus, gata, am primit dis­poziţie, trecem la actul abdicării.

I I-ar fi putut speria şi logodna suveranului?

• Da şi nu, pentru că logodna proaspătă a Regelui cu principesa Ana de Bourbon-Parma intervenise acolo în particular, în perioada în care a stat în Elveţia, la revenirea de la Londra. Dar, oricum, pentru căsătorie, conform uzanţelor, Regele ar fi trebuit să aibă asenti­mentul guvernului. Şi dacă acest asentiment nu era dat, nu era nici o urgenţă, puteau să aştep­te.

I Abdicarea era iminentă oricum? Ce soluţii ar fi avut monarhia? Ce şanse ar fi avut su­veranul să evite această situaţie?

• Nici o şansă. Absolut nici o şansă. Cuvinte din acestea cu totul negândite, că ar fi trebuit să reziste, calificative ca trădare pentru faptul că a abdicat… Toate acestea nu au nici un rost! Şi dovedesc ori o totală necunoaştere a faptelor, ori pur şi simplu o calificare dată cu un scop propagandistic sau de politică actuală. Nu avea nici o şansă. Se întorsese în ţară. Armata fusese deja epurată, avuseseră loc epu­rări masive de ofiţeri, în plus fusese redusă la efectivele preconizate de Comisia Aliată de Control şi de Tratatul de Pace. Toţi ofiţerii superiori care ar fi putut să aibă gânduri de rezistenţă erau în rezervă… Ca atare, nu exista nici o posibilitate ca vreo unitate să intervină în favoarea Majestăţii Sale. În plus, diviziile Tudor Vladimirescu şi Horia Cloşca şi Crişan, formate pe teritoriul URSS-ului din prizonieri români, în 1944, erau acolo prezente la Bucureşti. Plus că ţara se afla sub ocupaţie sovietică. Partidul Naţional Ţărănesc fusese brutal dizolvat şi liderii lui se aflau în închisoa­re, Partidul Naţional Liberal-Brătianu de ase­menea se dizolvase, Gheorghe Tătărăscu fuse­se îndepărtat de la guvern… Nu exista nici o posibilitate de opoziţie politică sau militară în momentul abdicării.

I Credeţi că suveranul a părăsit ţara cu spe­ranţa unui guvern în exil şi a unei posibi­le intervenţii a aliaţilor anglo-americani, după ceea ce ar fi putut fi modelul Greciei?

• Cred că suveranul nu avea nici un fel de iluzii. Şi să vă spun de ce: el la Londra a expus cazul României (eram deja în noiembrie) ministrului de Externe al Marii Britanii, Ernest Bevin, şi diplomaţilor americani din capitala britanică. Or, purtarea lui Bevin şi a altor ofi­ciali britanici a fost foarte stranie. O relatare spune că Bevin s-a mărginit să-l asculte pe Rege şi să pună una sau două întrebări… Toţi diplomaţii cu care a intrat în contact se mărgi­neau să-i spună două lucruri: că hotărârea pri­vind întoarcerea aparţine Majestăţii Sale şi ca nu cumva să facă vreo declaraţie politică atâta timp cât se afla pe teritoriul Elveţiei şi pe cel al Marii Britanii. Aveau o atitudine faţă de el, implicit faţă de România, total nepotrivită, o atitudine distantă, generată de dorinţa de a nu provoca vreun gest politic al Regelui care ar fi periclitat poziţia respectivei ţări. Aşa încât, cred că Regele nu avea nici un fel de iluzie cu privi­re la atitudinea puterilor occidentale. Or, neavând aici nici un fel de trupe din Vest, era exclusă vreo intervenţie… De altfel, ar trebui o dată pentru totdeauna, în manualele de şcoală, de liceu şi în mass-media să se spună foarte clar că România, ca şi Bulgaria, ca şi Iugoslavia, Ungaria, Cehoslovacia şi Polonia, toate fusese­ră lăsate de către aliaţii din Vest pentru a intra în sfera de dominaţie a URSS. Avem documen­te în acest sens. Primul document a fost la Teheran, când s-a spus clar că Aliaţii din Vest nu vor debarca nici măcar în Balcani, deci, pe cale de consecinţă, rămânea că Armata Roşie va opera în toată zona aceasta. Acesta a fost pri­mul, al doilea este înţelegerea dintre britanici şi soviete în mai-iunie 1944, ca britanicii să aibă poziţia dominantă în Grecia şi sovieticii poziţia dominantă în România. Pentru acel moment, doar aceste ţări. Şi avem documentele publica­te, cunoscute… Al treilea, în acelaşi an ’44, e fai­moasa întâlnire din 9 octombrie dintre Churchill, venit la Moscova, şi Iosif Vissarionovici, cu tot atât de faimoasele pro­centaje: România 90% a sovietelor, Grecia 90% a britanicilor şi cu tocmeala pentru celelalte ţări, dar cu sovietele având evident vocea dominantă. În al patrulea rând, declaraţia de la Ialta, pe care, dacă o citeşti atent, e aşa de bine întoarsă încât fiecare poate să înţeleagă ce vrea, nici pomeneală de un control al vesticilor în Răsărit. Şi în al cincilea rând, chiar la Potsdam… Încât, luând toate acestea şi după experienţa personală a Regelui, care a făcut actul acela cu totul deosebit – greva regală – , ar trebui o dată pentru totdeauna să se explice că instaurarea democraţiei populare şi a socialismului în România, ca şi în celelalte ţări, s-a făcut cu acceptul explicit al puterilor occidentale. Că poate nu aveau altceva ce face, mă rog, dar acestea trebuie spuse! Să nu aruncăm numai vina pe soviete… Iosif Vissarionovici a declarat foarte clar în 1945, la o întrevedere cu fruntaşul iugoslav Djilas, Milovan Djilas, până unde ajung armatele unei ţări, până acolo se impune sistemul ei social şi politic. A fost foarte brutal şi foarte direct. Ar trebui să ştim toate astea şi să le acceptăm, fără lamentări şi acuze!

I Cum aţi petrecut acea zi?

• Se anunţa o zi frumoasă, am spus-o şi în cartea Lichidatorii… Mi-o aduc foarte bine amin­te. Era o zi caldă, eram în vacanţă, în anul III deja. Fusesem invitaţi mai mulţi colegi studenţi la Odette Pătraşcu, ce locuia în casa elegantă dintre bulevardul Lascăr Catargiu şi Căderea Bastiliei, fost I.G. Duca… Acum este renovată clădirea. Acolo, la parter, aveam pregătit un ceai, cu dans, cu discuri… Ne pregăteam de o petrecere cel puţin toată seara. Pe la 5 şi ceva, poate şi jumătate, cineva a deschis radioul şi am auzit anunţat insistent că în curând se va da un comunicat important pentru ţară. Bineînţeles că în condiţiile astea n-am mai pus muzică sau a rămas undeva în surdină şi… nu ne-am dat seama ce poate să fie. Aici e partea stranie, că auzisem şi noi, cât eram de tineri, de posibilitatea abdicării Regelui – se discuta în Bucureşti – dar nu era iminent, dimpotrivă, noi aveam o părere exact inversă atunci pentru că Regele se întorsese de câteva zile şi întoarcerea a fost ca un sentiment de uşurare – s-a întors, înseamnă că – poate că lumea azi nu pricepe – înseamnă că lucrurile sunt încă normale, atâta vreme cât îl ştim că este acolo sus, în fruntea statului român, cu toate desfăşurările dramati­ce din anul respectiv. Şi atunci când ni s-a anunţat: s-a citit la radio, fireşte, actul abdicării, redactat cu grijă şi în cele mai mici amănunte de către guvern – nu ştiam nici un detaliu că ar fi fost forţat să semneze, am constatat a doua zi privind afişele din oraş că actul este semnat într-adevăr de Majestatea Sa… Am rămas pier­duţi, a fost ca o lovitură de măciucă, nu ne venea să credem – cum e posibil – apoi repe- tându-se şi proclamaţia guvernului, şi cu reto­rica respectivă de la radio, după o jumătate de oră ne-am dumirit. Ştiu că unul dintre noi, un coleg de la Politehnică, Toni, parcă, a ridicat paharul şi a spus să ne gândim la întoarcerea Majestăţii Sale în România… Atâta tot… Apoi ne-am împrăştiat, ne-am dus acasă. Am înţeles că nu vom mai face nici dans… Nimica. În seara aceea îl aşteptam pe tata, care se întorcea de la Predeal cu trenul. L-am aşteptat la gară. Sigur că în tren se auzise – era cam 6 jumătate – 7 şi m-a întrebat: E adevărat? Da, i-am răspuns, şi i-am povestit pe scurt ce auzisem noi la Odette Pătraşcu. Stătea pe gânduri în timp ce mer­geam pe jos de la gară la locuinţa noastră din Berzei 47 şi îl auzeam cum murmura: Cum e posibil? Cum e posibil? Nu îi venea să creadă. Trebuie înţeles că Regele era un simbol pentru noi. Nu numai un simbol, dar şi un fel de garanţie psihică, sufletească – el e acolo, şi atâta vreme cât e acolo, avem o şansă ca să ducem mai departe, în anumite condiţii, o viaţă nor­mală. În momentul în care el a dispărut, a fost scos forţat de pe scenă, abia atunci am realizat că vine altceva, nu ştiam exact ce vine… Era sfârşitul unei întregi epoci. Şi pe urmă am simţit-o din plin…

Licenţiat în istorie în 1950, doctor în ştiinţe istorice din 1968, profesor universitar la Universitatea Bucureşti, Facultatea de istorie, membru titular al Academiei Române din 2001 (membru corespon­dent din 1990). A publicat sute de articole ştiinţifice şi mai multe lucrări de istorie contemporană.

I Cred că a fost unul dintre cele mai triste re- velioane pe care le-aţi trăit.

• A fost unul dintre cele mai triste şi pe urmă, ca o reacţie, foarte curios, pentru că eram toţi invitaţi, am mers toţi pe la revelioane. Am mers toţi pentru că, aşa cum spunea atunci un domn altcuiva – mi s-a relatat şi mie – Măi, nu ştim când vom mai avea un revelion cum trebuie. Din moment ce totul e pregătit, măcar hai să încercăm să-l petrecem. Evident că la revelion s-a difuzat mesajul Prezidiului Marii Adunări Naţionale, instituită în ziua aceea, către poporul român, cu toată retorica şi bla- bla-ul despre ce bunătăţi ne aşteaptă în cadrul noii orânduiri… Dar lumea a mâncat, a dansat, viaţa mergea înainte, pentru că după aceea va fi din ce în ce mai greu să mănânci şi să dan­sezi.

I De ce credeţi ca se foloseşte în sprijinul ex­plicării caracterului forţat al abdicării, imaginea pistolului? Pentru a genera un dramatism suplimentar?

• E o imagine care poate fi mai repede înţeleasă, prinsă de către cei care ascultă… De fapt, pistolul era aşa: erau trupele Tudor Vladi- mirescu, care ocupaseră poziţii la palat, nu nu­mai prin faţă, dar şi în spate, în partea de gră­dină care coboară către Bulevardul Aviatorilor, pe atunci Şoseaua Jianu; era garda palatului care a fost schimbată după intrarea regelui, erau telefoanele tăiate… Regele a cerut un ră­gaz pentru a examina actul abdicării şi guver­nanţii noştri, Groza şi Dej, i-au dat o jumătate de oră. Retrăgându-se într-o altă cameră şi citind actul abdicării, s-a uitat pe fereastră, a văzut militarii înarmaţi cu pistoale mitralieră, a ridicat receptorul telefonului şi a constatat că era mort, tăiat… Încât tot actul acesta s-a petre­cut ca în stare de asediu… Sigur, dacă spui de pistol, lumea pricepe mai repede. Şi avem şi o dovadă în sensul acesta pentru că, în 1961, în decembrie, de revelion, Emil Bodnăraş a evo­cat actul abdicării, după 13 ani, şi a vorbit chiar aşa, citez: „înarmat era el cu partea teoretică, adică Gheorghiu-Dej, iar pentru partea practi­că i-am dat un pistol în mână, putea să-l bage în buzunar, şi i-am dat unul mai mic să-l dea şi lui Petru Groza.” Şi tot Bodnăraş adaugă: „de fapt luase toate măsurile organizatorice – parti­dul adică – până în cele mai mici amănunte, ca nici o vrabie să nu poată scăpa observaţiei noastre…” Vasăzică pistolul a existat şi în reali­tate, dar evident că nu a fost folosit.

I De ce este evocat acest moment iar şi iar după atâta vreme?

• În scopuri politice. Este modul cel mai potrivit sau cel mai uşor pentru a suci minţile oamenilor. Toată lumea ştie de abdicare acum, chiar dacă nu cunoaşte nici un amănunt, dar ştie că Regele a fost silit să abdice şi atunci folo­sesc un eveniment cunoscut de toţi ca să declanşeze o reacţie politică azi. E modul cel mai simplu ca să înşeli opinia publică. N-are nici o legătură abdicarea cu ceea ce se întâmplă astăzi, dar ca mijloc propagandistic sau pentru a stârni interesul opiniei publice este foarte lim­pede… Dacă mai adaug la acest act al abdicării şi un calificativ – aşa cum s-a spus că a fost un act de trădare – atunci am declanşat în întreaga opinie publică precum şi în mass-media tipări­tă şi audio-vizuală o reacţie puternică, dar care reacţie, de această dată, este în favoarea monar­hului, pentru că în condiţiile pe care le-am des­cris, în imposibilitatea de a reacţiona faţă de abdicare, evident că nu e vorba de trădare, e vorba de un act impus cu forţa de cineva din afară.

Regele Mihai I a fost suveran al României între 20 iulie 1927 şi 8 iunie 1930, precum şi între 6 septembrie 1940 şi 30 decembrie 1947

I Considera]i că poporul român nu îşi asu­mă istoria, aşa cum a fost?

• Ba şi-o asumă, dar, ştiţi, sunt câteva clişee de acest gen care se repetă. În primul rând, sunt specialiştii care exploatează orice trăsătură negativă, orice pată din trecut, o exploatează ca să supraîncarce şi să arate că acest popor nu a făcut nimic bun. Asta este deja o specialitate a câtorva hiene intelectuale şi hiene ale istoriei… Şi ultimul exemplu cu adevărat detestabil este un titlu apărut într-o revistă de specialitate în care autorul se întreabă dacă Avram Iancu a fost un erou sau un criminal. Sunt lucruri de negândit aproape, de negândit pentru o minte normală, dar, în sfârşit, aceştia sunt oamenii… Ăştia pe de o parte. Pe de altă parte, ni se tot reproşează că nu ne asumăm istoria. Ba da, noi ne-am asumat-o şi-n timpul din urmă, în ultimii 20 de ani, profesioniştii, oamenii de meserie, au căutat să explice o mulţime de ele­mente. Dar sunt unii total intransigenţi pentru care, dacă nu interpretezi istoria aşa cum vor ei, atunci înseamnă că dintr-o dată nu îţi asumi istoria… În al treilea rând, mai sunt şi politicie­nii care habar n-au istorie şi care din motive propagandistice, ca să placă şi cercurilor din afară, repetă aşa prosteşte: să ne asumăm isto­ria. Nu, noi ne-am asumat-o şi o lămurim trep­tat, fireşte, nu aşa cum vor unii sau alţii, ci aşa cum ne arată documentele pe care le avem la dispoziţie. Şi aceste documente uneori nu slu­jesc deloc interesele unei partide sau altei par­tide sau interese din afară.

I De ce planează încă misterul asupra des­făşurării exacte a acţiunilor din ziua de 30 decembrie şi chiar a celor din ziua prece­dentă?

• Nu cred că există mister. Se cunosc lucru­rile generale, în detalii… Nu ştiu că mai există în afară de Majestatea Sa supravieţuitori care să explice… Despre 29 decembrie se ştie de telefonul dat de Petru Groza regelui, aflat la Sinaia, căruia i-a spus pe un ton cam imperativ şi neobişnuit că avem de discutat afaceri de familie – este expresia folosită de premier -, că regele a crezut că este vorba de logodna sa cu principesa Ana de Bourbon-Parma, că aceeaşi părere o avea şi Mircea Ionniţiu şi fratele lui şi tatăl lor aici la Bucureşti, ca atare, mai mult decât atâta nu cred că există altceva pentru 29. Şi nu avem nici o informaţie că ei bănuiau altceva. Şi mai bănuiau ceva, că guvernul o să-i ceară suveranului să renunţe la mareşalul pala­tului, Dumitru Negel, care fusese pentru scur­tă vreme în guvernul Antonescu în 1941, înain­te de intrarea noastră în război. Ştim că Regele a condus el personal maşina de la Sinaia până la Bucureşti, că atunci când a intrat în Palatul Elisabeta era încă garda palatului, cel puţin la vedere… Asta era tot. Şi după aceea cunoaştem detaliile acestei întrevederi de la miezul zilei, Groza, Dej şi Regele în prezenţa Reginei- mamă. Regele, de fapt, a descris această întâl­nire în cartea pe care Arthur Gould Lee a scris-o – Coroana împotriva secerii – o carte des­pre domnia Regelui Mihai şi în special despre cele petrecute între 23 august 1944 şi 30 decem­brie 1947, pe baza mărturiilor şi documentelor adunate, precum şi pe baza întrevederilor cu Majestatea Sa. Astfel doar detalii să mai rămâ­nă necunoscute, în rest… Mai mult, avem şi o scrisoare foarte bună, publicată deja, a fratelui lui Mircea Ionniţiu, care a plecat şi el cu trenul regal şi care a scris o lungă misivă, o lungă rela­tare, despre călătoria Regelui până la Lausanne… Deci nu mai există nici un mister pe lucrurile esenţiale. Dar sigur că lumea ar dori să afle amănunte care n-au existat. Cei igno­ranţi spun: am auzit eu că ar mai fi nişte documente care nu s-au dat publicităţii şi care ar aduce elemente noi… E o manie acum şi cum la istorie se pricepe oricine…

Cel mai recent volum apărut al profesorului Giurescu: „Lichidatorii. România în 1947″, publicat în 2010 La Editura Enciclopedica

I Domnule profesor, o ultimă întrebare, care nu este legată de Majestatea Sa şi de abdicare: Credeţi că ultimele evenimente fe­ricite care au avut loc în familiile domni­toare din Spania, Danemarca, Suedia, Marea Britanie şi acum din Monaco vor ge­nera o nouă imagine a caselor monarhice europene, le vor mări notorietatea?

• Cred că este spre binele instituţiei monarhice. Dacă m-aţi întrebat, vă rog să con­semnaţi chiar, în calitate de istoric, consider că monarhia constituţională este forma cea mai potrivită pentru România, o spun acum, am spus-o şi înainte, acum 10 ani… Dar acum sunt din ce în ce mai convins şi vă pot da şi argu­mente de om de ştiinţă, nu numai sentimenta­le. În al doilea rând, aceste căsătorii, care au avut loc între un membru al unei familii rega­le şi un commoner, cum spun britanicii, o per­soană din lumea obişnuită, sunt spre binele atât al instituţiei cât şi al apropierii între casele regale şi supuşii lor. E o înnoire a instituţiei monarhice cu persoane potrivite, aceste căsă­torii sunt între oameni tineri, în afară de Monaco, unde principele este un pic mai matur… Imaginea tinereţii place, este extraor­dinară. Sunt evenimente sociale, dar şi popu­lare. Mai văd un argument, ţările unde monar­hia este prezentă sunt ţări stabile. În plus, în ţările republicane nu există un preşedinte neutru, pentru mine, este un preşedinte care formal poate şi-a dat demisia din partid, dar în SUA sau Franţa nici măcar… Câteodată aceşti preşedinţi caută să fie echidistanţi, alteori nici nu se jenează să pună în aplicare programul partidului respectiv. Monarhia nu are nevoie de legitimitate, pentru că o are. Prin transmisie directă din generaţie în generaţie. Apoi nu guvernează, ci domneşte, nu se amestecă în treburile zilnice de guvernare ale unei ţări, ele sunt lăsate pe seama guvernului format de majoritatea politică… În al treilea rând, este un arbitru. Să nu uităm încercarea de lovitură de stat din Spania de acum mai mult de un dece­niu, unde Juan Carlos a intervenit eficient cu priceperea şi autoritatea sa morală. Pentru noi, o spun cu toată convingerea, monarhia consti­tuţională, aşa cum era ea consemnată în Constituţia din 1866 şi cea din 1923, este cea mai bună soluţie pentru România în situaţia actuală şi care ar deschide o perspectivă de mai multă linişte şi dezvoltare. O singură dată a greşit monarhul, Carol II, când a vrut să fie şi jucător, ca să folosesc o expresie la modă, prin Constituţia din 1938 şi domnia autoritară pe care a instituit-o. Şi a plătit-o cu tronul în doi ani de zile.

I Vă mulţumesc mult, domnule profesor.