Marusia şi chirurgia energetică

Maria Cobileanschi practică o terapie mai puţin obişnuită

Cabinetul Mariei Cobileanschi, din Iaşi. Pacientă din Piteşti, ulcer spre perforat. Operată fără să fie atinsă. Fără bisturiu, laser, halate albe, anestezie. Energetic, adică. Doar din ochi şi prin anumite mişcări ale mâinilor. Care simt, curăţă, ard, închid, vindecă. Într-o altă dimensiune decât cea obişnuită. Respectiv, în câmpul nostru energetic. Unde sunt scrise, clar, toate hibele corpului fizic. Dar şi calea spre vindecare. Pentru cine ştie să citească în limba asta. Numită, cel mai adesea, bioenergie. Sigur că sună ciudat, sigur că puteţi să zâmbiţi. Dar, totuşi, unii bolnavi se vindecă şi aşa. La rândul lor, şi ei se amuză de limitele noastre. Am mai spus-o, o repet, ca pe un fel de motto al campaniei Vindecători cu har. Faptul că noi nu înţelegem sau nu credem ceva nu înseamnă că acel ceva nu există.

Întreb dacă operaţia asta doare. Pacienta în cauză are un răspuns metaforic: „E mai mult aşa, o senzaţie. Parcă îmi învârtea acolo, în stomac, o mămăligă”. Doamna Maria, Marusia, cum îi spun cunoscuţii, îmi explică detaliile intervenţiei: „Vizualizez stomacul, în câmp energetic, şi simt, cu mâna, unde este rana. Mă opresc pe ea şi lucrez, ca un chirurg, dar totul numai din energie. Apoi o închid, netezesc, ung cu un fel de alifie. După asta dispar şi durerea şi rana. Totul se întâmplă de la distanţă, dar e ca şi când mâinile mele ar fi înăuntrul pacientului. Tot printr-o astfel de chirurgie energetică dizolv nodulii de la sân sau diferitele tumori care nu au avansat în metastaze. În caz de litiază renală sau biliară, macin pietrele, pur şi simplu, înăuntru, dacă sunt mai mici de un centimetru. Pentru dimensiuni mai mari, îmi trimit pacienţii la spital, eu sunt depăşită. Nu fac miracole, ştiu ce e de mine şi ce nu!”

Maria Cobileanschi s-a născut la Hânceşti, în Republica Moldova. Prima ei amintire, de la vârsta de şase ani, îi cuprinde, într-un fel, şi filosofia de-o viaţă: „Mergeam la bunica, într-un alt sat, şi m-am rătăcit. Eram pe un câmp cu grâu copt şi albăstrele, fascinată de toată frumuseţea din jur. Îmi era atât de bine, parcă pluteam, parcă nici nu eram pe lumea asta. În loc să mă sperii că sunt singură, în necunoscut, m-am speriat că m-au găsit nişte oameni şi m-au pus pe drumul cel bun. N-aş fi vrut să mai plec de acolo. Imaginea acelui câmp o port cu mine şi acum. Faptul că frumuseţea este prima pe care am observat-o pe lumea asta mi-a marcat viaţa. Le spun asta şi pacienţilor mei, e un fel de medicină preventivă. Uitaţi-vă în jur, observaţi frumuseţea,  lăsaţi-o în voi. Asta ţine bolile la distanţă!”

Tot din copilărie, Marusia avea un anumit har de-a vedea în oameni. Ştia ce-l doare pe un coleg, de pildă, fără să-i spună, sau ce note vor lua prietenele ei, la examen. Nu s-a preocupat, însă, de asta, doar că-i părea cam ciudat. După absolvirea Facultăţii de biologie şi geografie, din Tiraspol, a fost profesoară în satul Cioara, timp de 17 ani. În acest interval, capacităţile energetice nu s-au mai lăsat ignorate: „Simţeam prea mult, începusem să văd aura în jurul mâinilor mele, aveam furnicături mai tot timpul, cum puneam mâna pe ceva mă electrocutam. Aveam 35 de ani, în 1985, şi cred că atunci mi s-au deschis canalele energetice. Am citit mult pe tema asta, până m-am dumirit ce-i cu mine. Apoi am mers la un curs la Chişinău. Profesorul, care era medic, mi-a spus că sunt al doilea Kaspirovski. Am făcut şi cursurile Djunei, la Moscova. Acolo am învăţat toate metodele terapeutice, pasele energetice, scanarea. Şi m-am convins, definitiv, că asta e menirea mea. O vreme am fost şi profesoară şi terapeut, dar era dificil. Veneam de la şcoală şi la poarta casei era puhoi de lume. Oameni veniţi de departe, cu maşini, căruţe, tractoare. Aşa că am lăsat elevii şi m-am dedicat bioenergiei”.

În 1991, Maria a fost chemată în România, la Huşi, să trateze nişte bolnavi.  Apoi i s-a dus buhul prin toată ţara. Făcea un fel de navetă săptămânală între Basarabia şi Bârlad, Braşov sau Piteşti. Până în 1995, când soţul ei s-a înfuriat şi a pus piciorul în prag: „Gata, femeie, ne mutăm în România, că m-ai înnebunit cu drumurile astea!”

Mai cu bani împrumutaţi, mai cu maşina vândută, familia Cobileanschi s-a stabilit în Iaşi. Cabinetul de pe bulevardul Socola, numărul opt, este căutat acum de bolnavi din toată ţara, dar şi din străinătate: Italia, Franţa, Germania, SUA, Belgia şi Cipru. Marusia este genul de om pe care-l îndrăgeşti din prima. Caldă, luminoasă, calmă, bună de pus la rană. Nu judecă şi nu ceartă pe nimeni, nu promite minuni. Îţi spune, onest, cum stai cu sănătatea şi cu sufletul, din ceea ce vede şi ştie ea, apoi te îndeamnă să alegi, după cum ţi-o spune inima. Poate vrei să încerci tratamentul ei, poate ai mai multă trebuinţă de un medic, sau de un homeopat, ori chiar de un preot. La capitolul diagnostic ne-am convins, pe pielea noastră, că avem de-a face cu un fenomen. După câteva scanări de-ale ei, Maria ne-a spus, pe rând, fotoreporterului, şoferului şi mie, toate hibele pe care le avem, confirmate de analize anterioare. Sigur că am făcut ochii cam mari şi am rugat-o să ne explice, pe înţelesul nostru, de muritori de rând: „Când scanez câmpul energetic al omului, văd toate denivelările. Unde e lipsă de energie, clar că avem afecţiune. Toate bolile din corpul fizic sunt reflectate în cel energetic. Nu ştiu cum să vă spun mai simplu! Apoi, în aură, văd stările afective, spiritualitatea, emoţiile, blocajele. şi uite-aşa, tot interiorul omului se arată limpede, dacă ştii unde şi cum să te uiţi”.

Spre deosebire de diagnostic, care durează cam un sfert de oră, tratamentul se întinde pe câteva săptămâni, chiar luni, funcţie de caz. Practic, sunt necesare cam zece şedinţe pentru vindecarea unei afecţiuni: „Nu spun că fac minuni, dau cu mâinile şi gata. Trebuie să iau blocajele, să le ard, să opresc scurgerile de energie vitală, care ne obosesc, şi să pun un fel de scut energetic. Apoi văd ce-i cu organele şi lucrez pe ele, funcţie de afecţiune. Toate astea durează, chiar dacă unii pacienţi simt o ameliorare a stării chiar de la prima intervenţie. Când este cazul, recomand şi regim, reţete naturiste sau masaj”.

Tratamentele Mariei Cobileanschi au rezultate foarte bune într-o mulţime de afecţiuni, de la boli digestive, respiratorii şi cardiace, până la pareze sau cancer, în faze incipiente. Uneori se bagă şi la faze mai avansate, fără să promită nimic. Doar încearcă. Şi, uneori, îi şi iese. A fost în Cipru, de pildă, la o anume doamnă Kiriaki, cu metastaze multiple, la sâni, ficat şi plămâni. Era în fază terminală, pe tub de oxigen, medicii îi mai dăduseră doar o lună de viaţă. După şase săptămâni de tratament bioenergetic, pacienta se plimba în jurul casei şi făcea menajul. Sigur că a murit, într-un final, dar şi a prelungi viaţa cuiva poate fi, la un moment dat, chiar o bucurie.

foto Octavian Tibăr

Diagnostic pe scările blocului

Gabriela Popa, contabilă: „Când Anita, nepoţica mea, avea doi ani, m-am întâlnit cu Marusia, din întâmplare, pe scări. Mi-a spus că nu-i place cum arată fata, că s-avem grijă, nu-i funcţionează splina, e cu probleme. N-am ştiut ce să zic, că nu aveam semnale de la aia mică. După un timp, însă, a început să urineze cu sânge şi să aibă buzele vinete. Părinţii s-au speriat foarte tare şi au dus-o în Italia, unde a şi fost operată. După o grămadă de analize, medicii de acolo i-au pus acelaşi diagnostic ca şi Marusia, pe scări. De-atunci toţi din familie ne tratăm aici. Pe mine m-a stabilizat cu dischinezia biliară, iar pe soţul meu l-a făcut bine de lombosciatică. De la ea am învăţat şi să gândesc pozitiv, să nu mă las pradă melancoliilor şi supărărilor de tot felul. Nici nu ştiţi cât de importantă e atitudinea asta şi cât de mult te ajută în viaţă!“

Omul magnetic

Valeri Cobileanschi, soţul Marusiei, este un fel de stâlp al cabinetului de terapii. Face secretariat, administraţie, dar şi reflexoterapie, reiki, pase magnetice şi alte metode terapeutice complementare. Chiar dacă de profesie este inginer, magnetismul din dotare l-a determinat să se şcolească în acest domeniu. Omul nostru îşi lipeşte pe piept, aşa, ca într-o joacă, diverse obiecte, de la brichete şi cărţi, până la fiare de călcat. Ca o moştenire de familie, capacităţile terapeutice ale soţilor Cobileanschi s-au transmis şi celor doi copii. Victoria este fiziokinetoterapeut la Stuttgart, iar Victor practică aceeaşi profesie, dar ceva mai aproape de casă, la Băile Felix.

Taguri: nr. 4 / aprilie 2009 Tweet

Monday, April 20th, 2009 at 12:30 pm, ZOOM, RSS feed