Masina de blues

S-a născut pe 30 august 1965 în Oradea. Primul contact cu muzica l-a avut la 10 ani, atunci când, bolnav de encefalită fiind, a avut o viziune intere­santă legată de destinul său muzical – motiv pentru care mama sa i-a cumpărat prima chitară. Profesorul la care l-a dus i-a sesizat talentul şi l-a pregătit timp de trei ani. La 12 ani a avut debutul scenic, cu un recital de muzică clasică. La 13 ani a primit un disc cu Billy Cobham şi i-a schimbat preferinţele muzicale, de la Imn Maiden şi AC/DC, către B.B. King, Muddy Walters, Hendrix ş.a. în anii liceului (de mate-fizică) a făcut parte, ca orice ado­lescent îndrăgostit de muzică, din mai multe trupe rebele – Demonii, Piriton ş.a. Iar din ’86, de când şi-a luat ates­tatul, au rulat cântări alături de cei din Metropol, Podium ş.a., ca şi de alte nume sonore ale jazzului românesc N-au lipsit nici turneele prin ţară sau arhicunoscutele festivaluri de la Sibiu şi Cbstineşti.

A fost mai întâi un ilustru necunoscut venit tocmai din Oradea să cucerească Bucureştiul. Aici a deveni rapid „importatorul de blues în România”. Puţini ştiu însă că, deşi un răsfăţat al cluburilor bucureştene şi un obişnuit al festivalurilor de jazz din ţară, A.G. Weinberger a cunoscut o serioasă criză de identitate, ani de-a rândul. Multe dimineţi, în faţa oglinzii, îşi spunea că barza i-a fost deturnată – de  aceea, paradoxul situaţiei de-a fi un singur evreu care cântă blues în România. Şi, simţind că n-are un punct de referinţă pe aici, deşi era convins că ar fi, totuşi, „din film”, a hotărât să treacă Oceanul, pe tărâmul blues-ului autentic. Poate şi pentru a echilibra proporţiile, căci la cei 1,96 m ai săi şi 48 ‘ la picior, numai la Las Vegas i-ar fi fost pe măsură. Despre experienţele spre care l-au condus talentul mâinilor sale, şi nu numai, A.G. ni se destăinuie.

• Ce secrete ascund mâinile unui artist?

• Mi-ai făcut onoarea să mă numeşti „artist”, ceea ce eu nu sunt. E o mare confuzie de termeni, pe la noi. Din superficialitate şi fandoseală. Eu, oricum, nu sunt din sistemul acesta, pentru că nu m-a vrut şi atunci mi-am văzut de treabă prin alte locuri.

• De ce spui asta? S-au simţit opri­mate vreodată mâinile tale în România, în ciuda succesului la public, de care se ştie?

„Cântatul la chitară este o magie – trebuie să ai crucea pe umeri sau steaua în frunte, s-o faci!”

• Păi, sigur. Cu numele meu, crezi că se putea face ceva sub Ceau- şescu?! Iar după el, deschiderile au fost doar când mi le-am creat eu singur – am croit un drum pe care mulţi s-au plimbat de atunci încoace. Sunt un fel de locomotivă pentru cei care călătoresc azi în vagoanele mele, ascunzându-se sub masca blues. Dar ce ştiu ei despre blues, domnule? Nici chiar eu nu ştiu! Sunt doar un muzician „înrudit” cu blues-ul, dar nu mă pot considera un bluesman veritabil, pen­tru că motivaţiile mele sociale şi istorice sunt altele: poporul evreu, aflat în sclavie acum 4.000 de ani, şi-a rezolvat între timp problema de identi­tate; pe când inventatorii blues-ului au suferit sclavia acum doar 200 de ani – şi resimt încă treaba asta. Iar blues-u/ lor este o portavoce so­cială. Ah!, ca şi în România anilor ’70-’80, bluesul şi jazzul au fost o formă de disidenţă politică, asta e alt­ceva. Dar nu înseam­nă că sunt nişte muzici total inte­lectuale. Ele au fost inventate, la origini, de analfabeţi! Chiar şi astăzi, unii dintre ei nu ştiu nici să-şi scrie numele pe un contract. Deci, fără informaţii corecte, riscăm să ne clădim o lume a iluziilor. Pentru că la noi spi­ritualitatea este mar­fă de larg consum, deşi n-are rost să fie aşa…

• Şi acum situaţia s-a mai schimbat? La ce nivel crezi că se lasă descoperită şi apreciată muzica ta?

• Mai sunt încă resentimente xeno­fobe inconştiente, ici şi colo. Dintr-o inerţie a lucrurilor. De ce crezi că nu mă dau la radio? Dar eu nu cânt pentru mass-media, ci pen­tru cei care vin să plătească bilet, pen­tru că sunt un busi- nessman. Şi oricum, orice radio deschizi, găseşti aceeaşi salată – dar sper să ajung şi pe aici, cineva vreodată să facă radiourile pe genuri de muzică, mai targetate. Până şi showbiz-ul este, încă, o brigadă muncitorească, precum pe vremuri, în întreprinderi! Interesul multor aşa-zişi „artişti” este doar să apară la TV şi pe posturi, să-i vadă vecinii şi să-i recunoască barmanii!

• Şi atunci, în toată situaţia asta con­fuză, Attila ce-şi spune?

• Că muzica e o taină. Cea mai importantă şi mai ezoterică din cele şase arte.

• Şi tu crezi că ai descoperit-o cu adevărat?

• Nu numai eu. Sunt mulţi despre care nu se aude în România, pentru că media de aici nu-i ştie. Informaţiile sunt incorecte şi insuficiente aici, iar lumea nu cântă pentru că nu există o şcoală de muzică adevărată. Ce cân­tăreţi dejazz avem noi? Păi, scuză-mă puţin, dar de la cine să înveţe un copil care are talent şi disponibilitate?

• Şi „bătrânii”? Sunt, totuşi, nişte nume, alături de care ai cântat şi tu, până nu demult.

• Să fim serioşi! Sunt nume create doar din incultura mass-media de aici, dar dacă îi trimiţi „afară”, nu au cum să dea în clapa de pian! România nu are material de export muzical, deo­camdată O-Zone a fost o conjunctură, dar ei rămân, totuşi, partea kitschoasă a lucrurilor, de larg consum. Eu cred în ţara asta, în copiii care vin după noi, însă treaba noastră este să le oferim informaţii corecte, un sistem de valori, să-şi poată cunoaşte locul lor sănătos şi real în univers. Să nu aibă frustrări şi ipocrizii când vor ieşi în lume şi se vor compara cu alţii. însă, cât timp în România showbiz este politicul, aşa cum e el, ce fel de sistem moral să-şi clădească ei? Care le vor fi reperele când vor ieşi în lume?

• înţeleg că şi din supărare te-ai hotărât să-ţi plimbi mâinile şi talentul prin alte colţuri ale lumii?

• N-aş spune… înţeleg că aşa e tre­aba, încă, pe aici. Dar am preferat să-mi iau catrafusele şi să-mi urmez drumul, care avea oricum o evoluţie independentă de sistemul ăsta.

• Drumuri care te-au purtat, de-a lun­gul timpului, după Germania, Ungaria, Elveţia, Israel, şi către Statele Unite – visul tău dintotdeauna. Acolo, cât ai stat?

• Păi, a durat patru ani. Şi printre multe cântări prin cazinouri şi cluburi din Las Vegas, am colindat ţara (vreo 40.000 de mile) cu o cântăreaţă de country – şi pot spune – e un gen de muzică ex-tra-or-di-nar! De altfel, acolo cânţi orice ţi se oferă la început – chiar şi polca! Ştii? Cântatul la chitară este o magie – trebuie să ai crucea pe umeri sau steaua în frunte, s-o faci! Şi trebuie să plăteşti pentru asta. Nu cu bani… Vine cineva foarte puternic, la un moment dat, şi-ţi spune „Vrei să ajungi foarte departe, în treaba asta?” şi tu spui „Da”. „Păi, atunci am un con­tract pentru tine…”

• E „ăla mic şi negru, care respiră greu”?

• Ei, da. Dar aici, în România, pen­tru că lucrurile sunt atât de infantile încă, nici măcar diavolul nu vine! îi spun aşa, metaforic vorbind, pentru că blues-ului i se mai spune şi „muzica diavolului”, ştii… Nu cumva să scrii că sunt devii version, că nu sunt!…

• O.K., Mister Blues… şi ţie ţi s-a întâmplat asta în America…

• …acolo unde, la început, eşti un zero şi trebuie să te reinventezi. Unde nu mai eşti „importatorul de blues în România”. Eşti un big nobody. Mi-au trebuit vreo patru luni să ajung într-un cerc, să mi se dea o şansă. La început, am împărţit cărţi de vizită, pentru un job, ceva… Dar trebuie să ştii vreo 300 de cântece ca să ai şanse! Iar să cânţi într-un circuit de cazinouri e exact cum ai cânta la Băile Herculane! Nu înseamnă că eşti descoperit ca talent. Eşti doar un zilier, cu 100$ pe noapte. Dacă nu-ţi con­vine, vine altul imediat. Acolo, dacă ai un job, sunt deja 20 care te urăsc instantaneu! Iar muzicienii au un cod deontologic: să fie punctuali, disponi­bili, să nu fie băuţi sau drogaţi. Chiar dacă, spre 6 dimineaţa, vezi doar doi jucători mahmuriţi, rătăciţi prin sală, tu trebuie să faci show. E disciplină, pro­fesionalism. Iar eu m-am adaptat uşor, dovadă că am avut o grămadă de job- uri. Aveam viză de lucru, care mi-a per­mis treaba asta. Şi apoi, din cele 600- 700 de dosare de presă trimise către manageri şi case de discuri, am primit două răspunsuri – de la cei care au devenit producătorii discului meu. Şi nu e uşor, pentru cineva de aici, din România, să obţină finanţare pentru un disc, în America, crede-mă!

Asta se pare că-i va schimba viaţa lui A.G… Acum eu aş veni să cânt cu americanii aici. Dar asta costă…

• Mâinile tale oricum costă ceva, se ştie!…

• Dar nu atât de mult cum se fa- bulează, să fim serioşi! Nu mai mult decât box-office-ul meu. Norocul este că tot ceea ce am învăţat despre mine în America coincide cu ce gândisem despre mine aici, înainte să plec. Am descoperit că aveam, într-adevăr, ne­bunia şi curajul pentru care mulţi de aici m-au acuzat că sunt arogant şi infatuat. Acolo, abia, am descoperit multă lume cu care aveam ce vorbi. Oameni din toată lumea care, ca şi mine, îşi asumaseră riscul să vină şi să-şi încerce norocul. Fără fiţe, fără sil- icoane. Mi-am găsit tribul meu, de care aparţin, DUPĂ MULŢI ANI DE CĂUTĂRI.

• Dar care a fost cel mai critic moment, pe care l-ai depăşit?

• Păi, când am vândut aspiratoare. Comis-voiajor. Pentru că acolo, dacă faci foamea, e cumplit. Norocul meu cu nişte prieteni din România, care m-au luat sub aripa lor protectoare. Dar, de exemplu, când am plecat în Arizona să cântăm într-o rezervaţie de indieni, m-am simţit totalmente expus şi sin­gur…

• Dar şi prin Germania ai avut expe­rienţe de genul ăsta când ai lucrat în tal­cioc şi ai construit un gard contra cost…

• Oh, sigur! Nu-mi este frică de muncă. Omul trebuie să funcţioneze. N-are nevoie să stea. Doar dacă îţi este şi scopul în viaţă -să ajungi la Mare iluminare, doar respirând, precum sfinţii aceia de prin India…

• Despre disc?

• 37 de oameni, numai „grei”, au lucrat la el. S-a „tras” în Nashville, vocile în Seattle şi s-a mixat în Boston. Doar studioul ne-a costat 3.000$ pe zi! Mi-au dat un microfon de „doar” 8.000$! Am zis: „E indecent. La mine, în România, un om lucrează trei ani pentru banii ăştia!” Am angajat suflători, un cor de gospeli dintr-o biserică baptistă… e o treabă se­rioasă. Mai ales că pro­ducătorul meu are deja patru Grammy-uri câştigate! Iar cel care-mi mixează, a mixat şi primul disc al lui Norah Jones.

• îţi propui să ajungă şi-n mâinile noastre acest disc?

• Bineînţeles, deşi nu depinde de mine. îi datorez asta publicului de aici, care mi-a construit încrederea în mine. N-am voie să uit asta!

• Şi ce altceva a mai adus nou America, mâinilor tale?

• Nişte atingeri istorice! Cum ar fi B.B. King. Şi deoarece în Nashville există cele mai bune studiouri din lume (al nostru era situat chiar pe renumita arteră Music Roads), ai ocazia să dai mâna cu absolut oricine din industria muzicală mondi­ală. în studioul de la etajul de dea­supra noastră, trăgea 50 Century Fox.

• Dar toată această lume n-ai simţit-o copleşitoare uneori?

• Nicidecum. în primul rând, pentru că băgase cineva atâţia bani în mine, deci aveam deja o carte de vizită. Şi le-am şi plăcut! Stăteau ca mieluşeii când ascultau piesele mele, cu multă reverenţă, respect. Fără fandoseli sau ipocrizie. Atenţi la ce aveam eu în cap, pentru a mă înţelege. Toţi serveam doar aceeaşi „cauză” – deşi eram cel mai novice, cel mai outsider. Pentru că toţi trecuseră prin situaţia mea, iar poveştile lor de viaţă se asemănau mult cu ale mele şi, sunt convins, cu ale multora din România. Pentru că muzicantul, liber-profesionist fiind, deci neînregistrat în nici un fel, este cel mai vulnerabil din lume, cel mai expus traiectoriei libere a pumnilor care-i cad în cap! Şi pentru că timpul costă bani, nu-l pierdeau cu lupte absurde, de stabilire a autorităţii în grup. Iar pălinca pe care le-am dat-o, a contribuit şi ea din plin la legarea unor prietenii! Căci, în ciuda situaţiei de pe aici, eu tot fiind din România mă marketez, până la urmă, şi „port drapelul cu mândrie”!

„în ciuda situaţiei de pe aici, eu tot fiind din România mă marketez, până la urmă.”

text Marina Loizou foto Octavian Tibăr