Ne-am uitat ca mâţa-n calendar, de-o vreme-ncoace, la inundaţiile care au devenit dezastrul nostru anual: în fiecare an ne numărăm morţii, sinistraţii şi casele luate de ape, politicienii îşi pun cizmele de cauciuc după ce-a trecut puhoiul şi se împrăştie „prin teritoriu“ să evalueze pagubele, să împartă, din jeep-uri, ciocolată copiilor şi să disponibilizeze fonduri pentru o eternă reconstrucţie, în fiecare an, la fel, nici o schimbare, aceleaşi ape, aceiaşi oameni.
Ca mâţa-n calendar ne uităm şi nu luăm nici o măsură pe bune, doamne fereşte!, niciodată n-o vom lua, că la anul ce mai facem dacă rămânem fără inundaţii şi nu mai avem unde să ne folosim cizmele de cauciuc. Nimeni nu-i prinde cu mâţa-n sac niciodată, nimeni nu întreabă pe ce s-au dus sutele de milioane cheltuite pe îndiguiri şi reconstrucţii după fiecare an de inundaţii. Că pe ce trebuie nu s-au dus cu siguranţă câtă vreme dezastrul se repetă, regulat, de fiecare dată.
Anul ăsta au rupt mâţa-n două: la ora la care sunt scrise aceste rânduri ministrul Blaga a trimis deja o echipă de genişti la Cotu Pisicii, pregătiţi să arunce digu-n aer în cazul în care Galaţiul va fi în pericol. Mai contează că apa se va revărsa peste un sat întreg? Nu, evident că nu. Oamenii? Nici ăia. Contează doar salvarea. Prin distrugere, ce-i drept, dar tot salvare se cheamă, până la urmă. Iar oamenii în pericol să rămână fără case aşteaptă să apese geniştii pe buton, ca să tragă mâţa de coadă mai al naibii decât o făceau oricum. Iar pe ăia de împart ciocolate, îi doare-n cotu’ mâţei de toate astea! Miau! Ca să nu zic altfel. (A.A.)