În colţul roşu, conform dicţionaru­lui, „doctrină socială, politică şi economică constituită pe principiul abolirii proprietăţii private şi al instaurării proprietăţii colective; ideologia, teoria înfăptuirii socie­tăţii comuniste”.

În colţul albastru, „sistem politico- economic care se întemeiază pe proprietatea privată asupra mij loa – celor de producţie şi de schimb”. Diferenţa dintre ele? „În socialism, Băncile sunt naţionalizate şi apoi dau faliment, în capitalism e invers”. N-a spus-o vreun umorist, ci cance­larul Angela Merkel. În cunoştinţă de cauză, căci provine din Germania de Est.

O întâlnire diploma­tică între capitalism şi comunism, la cel mai inalt nivel – presedintii SUA si Chinei

Să muncim ca-n socialism şi să trăim ca-n capitalism

După 21 de ani, încă nu ne-am lămurit care-i treaba. Nici noi, nici Occidentul. În ceea ce ne priveşte pe noi, e evident: Noi visam să muncim ca-n socialism şi să trăim ca-n capita­lism. Deocamdată ne-a reuşit doar prima parte. În ceea ce-i priveşte pe vestici, e şi mai simplu: nu i-a interesat atunci, nu-i intere­sează nici acum. Când s-a propus la CE con­damnarea comunismului, s-au cutremurat. Nu! Când s-a propus – într-o paralelă normală cu Holocaustul – să se incrimineze negarea crimelor comunismului, de asemenea au dat din mâini că nu. Înainte, aveau o grijă princi­pală: bieţii estici nu au dreptul să circule liber. După, au tot una: esticii circulă prea mult.

Confuziile pornesc, ca de atâtea ori, de la insuficienta definire a termenilor. Care comu­nism? Care capitalism? Unora li se strânge atât de tare inima să zică oarece despre comunism încât nici nu-l pomenesc, preferând „ceauşism”-ul. Dar, dacă Nicolae Ceauşescu a avut obsesia dementă a unei industrializări fără miză şi fără materii prime, care ne-a costat lumina, căldura şi apa din case (între multe altele), nu el a băgat în puşcării aproape două milioane de oameni, dintre care vreo sută de mii şi-au lăsat oasele acolo. Alţii observă – corect – că România nici nu s-a aflat în comu­nism, căci utopia asta nu s-ar fi putut realiza decât simultan la scara întregii planete, de vreme ce presupunea dispariţia valorilor materiale. Nu cântam „spre comu­nism în zbor!”? Deci nu eram încă acolo. Şi noi şi toţi ceilalţi ne-am aflat sub cizma unor regimuri de ideologie comunistă. Nu e o con­solare, dar e o precizare. Alţii susţin – la fel de corect – că dacă ăla încă nu era comunism, ăsta sigur încă nu e capitalism!

Din confuziile primare înflo­resc cele secundare. Au murit oameni nevinovaţi şi-nainte şi după 1989. Deci, ambele regimuri sunt criminale! Sofism jenant. Victimele dinainte erau sistematice, cele de acum sunt accidentale şi rareori provo­cate de sistem.

Ce era rău în ideea ca oamenii să fie egali!? – se-ntreabă şi acum destui. Unii ipocrit, căci ştiu răspunsul, alţii însă sincer. Răspunsul e simplu: exact ceea ce este greşit în ideea ca toate plantele să aibă aceeaşi înălţime. Cu un corolar devastator: cum acest lucru nu se poate obţine în mod natural, promotorii ideii se străduiesc să o impună cu forţa.

Ce era rău să fie cât mai multe lucruri (unelte, ogoare, fabrici şi uzine) în comun? Răspunsul se află în aproape orice bloc de locuinţe: spaţiile comune (holul, scara, liftul, ghena) nu prea arată ca interiorul apartamen­telor personale, nu? Ce-i al tuturor e al nimă­nui. Şi e tratat ca atare. Culmea ironiei: capita­lismul, întemeiat pe libera concurenţă, adică – în viziunea stângii – pe „legea junglei”, a dat naştere unui puternic spirit comunitar, graţie căruia, de pildă, reprezentanţii locuitorilor din Boston au negociat la sânge, şase luni, cu pri­măria şi constructorii, condiţiile în care accep­tau să se realizeze „The Big Dig”, una dintre cele mai mari provocări edilitare din istorie; în schimb, noi, cei ieşiţi din ideologia care propo­văduia „totul la comun”, nu reuşim să adu­năm cinci oameni la o şedinţă anuală a Asociaţiei de Locatari din bloc.

Nici comunismul, nici capitalismul nu sunt de-un singur fel. După ce că s-a dovedit inept, comunismul mai are şi enşpe variante. Ceea ce face eşecul lui cu atât mai usturător. Căci – cel puţin teoretic, există sau au existat stalinism, troţkism, maoism, hoxhaism, titoism, luxem- burgism, Calea Prachanda, anarhocomunism, comunism creştin (iartă, Doamne!), eurocomu- nism etc.

Cât despre capitalism – ce asemănări se pot găsi între sistemul social-economic din Emiratele Arabe Unite şi cel din Chile, să zicem (ca să nu spunem România)? Sau între Indonezia şi Germania? Dacă vă consolează cu ceva, există şi anarhocapitalism, după cum există mercantilism, capitalism de piaţă liberă, capitalism social, etatist, corporatist şi mixt. Mai alex mixt!

Pe vremea comuniştilor, românii „ieşeau în stradă” ca să stea la cozi. Cu orele şi cu zilele.

Pe stil nou, toata lumea protestează,inclusiv poliţiştii. Nu că manifes­tanţi şi-ar face mari iluzii legate de eficienta protestelor, dar – după 21 de ani – încă mai avem energie şi curaj neconsu­mate în cei 45 de ani anteriori

În absenţa unor definiţii unanim acceptate, să ne uităm la nume: comunismul presupune cât mai multe lucruri în comun, iar capitalis­mul presupune capital (privat). De altfel, toate documentele PCR subliniau că baza sistemu­lui era proprietatea socialistă. Asta trebuia să determine primele mişcări de după 1989 (şi la alţii chiar le-au determinat): dacă vrei cu ade­vărat să schimbi un sistem, atunci desfiinţezi ceea ce el însuşi consideră a fi baza sa. Logic. Dar n-a fost să fie. Ce-a făcut Cehia în doi ani, noi n-am făcut în 20.

Cum se explică nostalgia după vremurile în care nu aveam apă caldă (uneori nici rece) şi căldură, curentul electric se oprea cu orele în fiecare zi, trăiam într-o suspiciune generaliza­tă, neştiind cine pe cine toarnă, ieşeam extrem de greu din ţară, stăteam la interminabile cozi pentru cele câteva produse care se găseau din când în când, televiziunea avea program de două ore exclusiv cu şi despre Ceauşescu, ne tâmpeam în şedinţe de sindicat, UTC, Partid? Cum se explică halucinantul 78% al românilor care declară că n-au avut de suferit înainte de decembrie 1989? Foarte simplu: pentru cei maturi în decembrie 1989, a recunoaşte că viaţa era o catastrofă înseamnă a recunoaşte că ai acceptat să trăieşti într-o catastrofă, 10, 20, 30 de ani – ceea ce, vrând-nevrând, spune ceva despre tine; cât despre cei mai tineri, pur şi simplu nu li s-a povestit mai nimic, din acelaşi motiv. Încercaţi să-i spuneţi unui adolescent că au existat vremuri în care se dădeau doar 250 g de parizer şi asta numai dacă probai cu bule­tinul că eşti rezident în localitatea respectivă! O să vă râdă-n nas.

Taguri: nr. 3 / martie 2011 Tweet

Tuesday, March 8th, 2011 at 5:13 pm, ZOOM, RSS feed