Am obţinut recunoaşterea supremă prin cucerirea aurului olimpic  la Atlanta, în 1996, dar  am declarat mereu că bronzul obţinut la J.O. de  la  Barcelona  din  1992 cu  echipa  de floretă  este  amintirea mea  cea mai  dragă. O să mă întrebaţi de ce, aşa cum  m-au  întrebat toţi.  Pentru că era  prima mea  participare la J.O.  şi  visam   demult  la  acest   lucru.   Îmi doream enorm să demonstrez că pot  obţine performanţe înalte. Când  am plecat spre Barcelona  eram  convinsă că voi  concura în ambele   probe     (individual şi  echipe).   Dar, socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg  – am concurat doar  în proba pe echipe. Mi-am dorit  mult  să câştig o medalie, pentru că… tatăl  meu,  fiind  grav  bolnav,  aştepta cu emoţii  o medalie.

Succesul  de la Atlanta a venit  după patru ani de muncă, de dorinţă de afirmare în plan internaţional. În 1995 am ieşit campioană mondială la Haga  şi am  câştigat argintul cu echipa.  Îmi doream enorm să pot să cuceresc titlul  olimpic   la  Atlanta, dar  ştiam   că  este foarte   greu,   că  totul   trebuie să  concure  la obţinerea succesului. M-am pregătit foarte mult,  m-am  visat foarte  des pe prima treaptă a podiumului olimpic,  m-am  bucurat de susţinerea familiei  şi a celor  din  jurul  meu. Am  ajuns   acolo  şi  parcă,   pe  zi  ce  trecea, emoţiile  creşteau, presiunea concursului mă făcea  să  muncesc şi  mai  mult.   Aşa  că  am reuşit  să mă accidentez la mâna  stângă. Două zile am lucrat  mai uşor şi, sincer, îmi vedeam toate visele spulberate. Dar a venit ziua concursului şi m-am simţit bine de-abia după cel de-al patrulea asalt. Eram  în semifinală şi concuram  împotriva  campioanei  olimpice en-titre –  Giovanna   Trillini.  A  fost  foarte greu,  dar  credinţa în Dumnezeu m-a  ajutat. Este o vorbă: Dumnezeu îţi dă, dar nu îţi bagă în traistă. Aşa că am încercat  să ies de pe planşă cu  convingerea  că  am   făcut   tot   ceea   ce puteam să câştig.

 

Am câştigat 15-14, după un final dezlănţuit. Finala cu Valentina Vezzali mi s-a părut mult  mai  uşoară, simţeam că pot  să o bat;  psihologic eram  mai  bună   decât  ea  în acel moment. În 11 minute am devenit campioană  olimpică, visul  meu,  al  familiei mele,  al antrenorilor mei se realizase. Imnul se intonează doar  pentru învingător – pentru mine,  pentru România.

Ce  înseamnă munca în  echipă  ca scrimeră?  Când   am   început  scrima   eram foarte  mulţi  copii.  Pe  parcursul etapelor de pregătire am  rămas din  ce în ce mai  puţini. Am crescut  împreună, am evoluat împreună, ne-am  bucurat şi am plâns  împreună, majoritatea lucrurilor le-am  făcut  împreună. Aşa s-a dezvoltat spiritul de echipă,  unitatea, ideea  că numai împreună vom  reuşi.  Şi aşa a şi  fost.    Aşa  cum  am  spus   anterior, prima medalie pe  care  am  câştigat-o într-o competiţie majoră  a fost cu echipa  – J.O. de la Barcelona,  1992.

Numai  alături  de   echipă   am   reuşit   să cresc, am reuşit să zbor, să ating culmile performanţei. Îi datorez foarte  multe  echipei. Rezultatele la individual au venit  pe urmă – locul  I  la  C.M.  de  la  Haga,   1995.  Este  un proces  lung  şi minuţios care pregăteşte sportivul pentru ziua  victoriei.  Împreună cu colegele  mele de echipă  am învăţat o sumedenie de lucruri de la antrenorii noştri.

În  primul rând, că  este  extraordinar să îndrăznim, dar că trebuie să fim prudente; că ne putem avânta, cu condiţia să înţelegem că adversarul ne poate  replica,  prin aceleaşi mijloace, eventual mai bine  stăpânite decât  noi; să avem  încredere în forţele  proprii, deci implicit  ale echipei,  fără  să uităm că pe planşă nu  suntem singurele care  se  bucură de  un asemenea sentiment. Şi, cel  mai  important, ne-au  învăţat să acceptăm faptul că, după ce am depus eforturi mari, ne-am  străduit şi am reuşit   să  ajungem aproape  de  perfecţiune, inspiraţia ne poate  părăsi şi, abia după ce am făcut  tot  ceea ce ţine  de  noi,  Dumnezeu decide   dacă   merităm  să   câştigăm  sau   să pierdem.

Scrima  îţi  oferă  nu  doar  bucuria triumfului, ci şi posibilitatea să te redresezi. Să o iei de la capăt.  Cu încredere, cu pasiune, cu nobleţea aceea  care  conferă  distincţie, eleganţă, starea  de bine care încoronează împlinirea ca om şi ca sportiv. Ce înseamnă o medalie la Jocurile Olimpice? Totul! E sublim s-o câştigi, dar e şi foarte multă muncă şi transpiraţie pentru asta. Fiecare  sportiv, de-a lungul carierei, îşi doreşte titlul olimpic  la cea mai importantă competiţie sportivă.

Un  titlu  olimpic   câştigat reprezintă un pas   imens   în  cariera   de   campion,  dar   şi garanţia  unor   schimbări importante.  Nu   e vorba  doar de bani. Sportivul capătă automat statutul de  persoană publică şi fiecare  clipă are dimensiuni noi.

Cealaltă faţă  a monedei: un  titlu  olimpic pierdut înseamnă încă patru ani de sacrificiu şi speranţe, dincolo  de problemele pe care le aduc  vârsta şi sănătatea.

Sportivii  olimpici   sunt   mari   luptători, mari învingători, lor le place să se autodepăşească. De cele mai multe  ori, le este greu  să  exprime prin  viu  grai  trăiri  pe care, deseori, le-au ascuns,  în tumultul competiţiei, în colţul  inimii.  Mai  e şi durerea medaliilor mai  puţin importante – argintul şi  bronzul care,  pentru ei,    înseamnă performanţa: să mori  şi să renaşti în victorie,  să reuşeşti să-ţi realizezi visul.

Nimeni  nu   este   permanent  învingător, din fiecare înfrângere poţi să înveţi  ceva care să te ducă  la o victorie,  trebuie să suporţi cu demnitate atât  victoria,  cât  mai  ales înfrângerea şi  să  nu  abandonezi  niciodată. Lecţii din sport,  care devin  lecţii de viaţă.”

Taguri: nr. 6 / iunie 2012 Tweet

Monday, June 4th, 2012 at 11:21 pm, DOSAR, RSS feed