Am obţinut recunoaşterea supremă prin cucerirea aurului olimpic la Atlanta, în 1996, dar am declarat mereu că bronzul obţinut la J.O. de la Barcelona din 1992 cu echipa de floretă este amintirea mea cea mai dragă. O să mă întrebaţi de ce, aşa cum m-au întrebat toţi. Pentru că era prima mea participare la J.O. şi visam demult la acest lucru. Îmi doream enorm să demonstrez că pot obţine performanţe înalte. Când am plecat spre Barcelona eram convinsă că voi concura în ambele probe (individual şi echipe). Dar, socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg – am concurat doar în proba pe echipe. Mi-am dorit mult să câştig o medalie, pentru că… tatăl meu, fiind grav bolnav, aştepta cu emoţii o medalie.
Succesul de la Atlanta a venit după patru ani de muncă, de dorinţă de afirmare în plan internaţional. În 1995 am ieşit campioană mondială la Haga şi am câştigat argintul cu echipa. Îmi doream enorm să pot să cuceresc titlul olimpic la Atlanta, dar ştiam că este foarte greu, că totul trebuie să concure la obţinerea succesului. M-am pregătit foarte mult, m-am visat foarte des pe prima treaptă a podiumului olimpic, m-am bucurat de susţinerea familiei şi a celor din jurul meu. Am ajuns acolo şi parcă, pe zi ce trecea, emoţiile creşteau, presiunea concursului mă făcea să muncesc şi mai mult. Aşa că am reuşit să mă accidentez la mâna stângă. Două zile am lucrat mai uşor şi, sincer, îmi vedeam toate visele spulberate. Dar a venit ziua concursului şi m-am simţit bine de-abia după cel de-al patrulea asalt. Eram în semifinală şi concuram împotriva campioanei olimpice en-titre – Giovanna Trillini. A fost foarte greu, dar credinţa în Dumnezeu m-a ajutat. Este o vorbă: Dumnezeu îţi dă, dar nu îţi bagă în traistă. Aşa că am încercat să ies de pe planşă cu convingerea că am făcut tot ceea ce puteam să câştig.
„Trebuie să recunosc, o medalie este rodul muncii unei echipe nevăzute: mulţi, foarte mulţi coechipieri, antrenori, medici, cercetători, nutriţionişti, maseuri şi tehnicieni contribuie la obţinerea unei medalii.“
Am câştigat 15-14, după un final dezlănţuit. Finala cu Valentina Vezzali mi s-a părut mult mai uşoară, simţeam că pot să o bat; psihologic eram mai bună decât ea în acel moment. În 11 minute am devenit campioană olimpică, visul meu, al familiei mele, al antrenorilor mei se realizase. Imnul se intonează doar pentru învingător – pentru mine, pentru România.
Ce înseamnă munca în echipă ca scrimeră? Când am început scrima eram foarte mulţi copii. Pe parcursul etapelor de pregătire am rămas din ce în ce mai puţini. Am crescut împreună, am evoluat împreună, ne-am bucurat şi am plâns împreună, majoritatea lucrurilor le-am făcut împreună. Aşa s-a dezvoltat spiritul de echipă, unitatea, ideea că numai împreună vom reuşi. Şi aşa a şi fost. Aşa cum am spus anterior, prima medalie pe care am câştigat-o într-o competiţie majoră a fost cu echipa – J.O. de la Barcelona, 1992.
Numai alături de echipă am reuşit să cresc, am reuşit să zbor, să ating culmile performanţei. Îi datorez foarte multe echipei. Rezultatele la individual au venit pe urmă – locul I la C.M. de la Haga, 1995. Este un proces lung şi minuţios care pregăteşte sportivul pentru ziua victoriei. Împreună cu colegele mele de echipă am învăţat o sumedenie de lucruri de la antrenorii noştri.
În primul rând, că este extraordinar să îndrăznim, dar că trebuie să fim prudente; că ne putem avânta, cu condiţia să înţelegem că adversarul ne poate replica, prin aceleaşi mijloace, eventual mai bine stăpânite decât noi; să avem încredere în forţele proprii, deci implicit ale echipei, fără să uităm că pe planşă nu suntem singurele care se bucură de un asemenea sentiment. Şi, cel mai important, ne-au învăţat să acceptăm faptul că, după ce am depus eforturi mari, ne-am străduit şi am reuşit să ajungem aproape de perfecţiune, inspiraţia ne poate părăsi şi, abia după ce am făcut tot ceea ce ţine de noi, Dumnezeu decide dacă merităm să câştigăm sau să pierdem.
Scrima îţi oferă nu doar bucuria triumfului, ci şi posibilitatea să te redresezi. Să o iei de la capăt. Cu încredere, cu pasiune, cu nobleţea aceea care conferă distincţie, eleganţă, starea de bine care încoronează împlinirea ca om şi ca sportiv. Ce înseamnă o medalie la Jocurile Olimpice? Totul! E sublim s-o câştigi, dar e şi foarte multă muncă şi transpiraţie pentru asta. Fiecare sportiv, de-a lungul carierei, îşi doreşte titlul olimpic la cea mai importantă competiţie sportivă.
Un titlu olimpic câştigat reprezintă un pas imens în cariera de campion, dar şi garanţia unor schimbări importante. Nu e vorba doar de bani. Sportivul capătă automat statutul de persoană publică şi fiecare clipă are dimensiuni noi.
Cealaltă faţă a monedei: un titlu olimpic pierdut înseamnă încă patru ani de sacrificiu şi speranţe, dincolo de problemele pe care le aduc vârsta şi sănătatea.
Sportivii olimpici sunt mari luptători, mari învingători, lor le place să se autodepăşească. De cele mai multe ori, le este greu să exprime prin viu grai trăiri pe care, deseori, le-au ascuns, în tumultul competiţiei, în colţul inimii. Mai e şi durerea medaliilor mai puţin importante – argintul şi bronzul care, pentru ei, înseamnă performanţa: să mori şi să renaşti în victorie, să reuşeşti să-ţi realizezi visul.
Nimeni nu este permanent învingător, din fiecare înfrângere poţi să înveţi ceva care să te ducă la o victorie, trebuie să suporţi cu demnitate atât victoria, cât mai ales înfrângerea şi să nu abandonezi niciodată. Lecţii din sport, care devin lecţii de viaţă.”