xanax vertigo treatment buy xanax xanax vaistu veikimas

can ambien and flexeril be taken together buy ambien online ambien and speed

ambien ingestion in dogs buy ambien online no prescription order ambien Peoria

buspar vs xanax medication generic xanax health problems caused by xanax

how long after drinking is it safe to take valium diazepam 5mg is baclofen like valium

valium for fetal mri buy valium online valium dur©e effets

purchase ambien Port St. Lucie buy ambien signs of ambien od

white xanax bar with a 2 on it buy xanax buy purepac xanax online

carisoprodol Springfield buy soma online purchase carisoprodol Peoria

can you use tramadol for headaches buy tramadol online no prescription tramadol 200 mg tropfen

ZOOM

Megaliţi, mega-mistere

August 20th, 2012, com Comenteaza

Sunt mari şi grei.  Zeci sau  sute  de tone  o singură piesă. Unele dintre ele  nu pot fi ridicate cu macaralele zilelor  noastre, dar  au fost prelucrate, transportate şi aşezate, inclusiv unele peste altele, în urmă cu sute sau  mii de ani.

Pentru megaliţi  nu s-a găsit  nici o utilitate practică, nici măcar  funerară. Unele  se pare  că ar fi un fel de observatoare astronomice primitive.  Sau,  mai  ştii?, or fi avut  exclusiv  un  rol estetic. Dar atâta efort ca să fie frumoase sau să împartă constelaţiile?

Stonehenge e un şlagăr. La fel Insula Paştelui. Ori  Sarmizegetusa, în România. Dar sunt  ceva  mai  multe:  numai în insulele britanice  s-au  numărat peste  200, iar  în apusul şi nordul Europei vreo 50.000.

Uriaşe  blocuri   de  piatră cioplită   sau  nu. Înfipte în sol sau doar aşezate pe el. Izolate sau în grupuri. Cercuri,  arce,  bolţi,  alei  de  piatră atât  de lungi  încât  juri că delimitează piste  de aterizare. De altfel,  multă lume  e convinsă că au  fost  create  de  extratereştri sau  cu ajutorul acestora. Oricum, o explicaţie terestră nu prea există. Sunt MEGALIŢII (sau monumentele megalitice), prezenţi peste  tot  pe  glob  şi care aşteaptă cuminţi, de  câteva  milenii,  să înţelegem ce-i cu ei.

 

În linii mari, sunt de trei feluri: menhirul (o piatră mare,  verticală), cromlehul (ansamblu de  menhire dispuse circular) şi dolmenul (o piatră plată  orizontală aşezată peste  două sau mai multe  menhire).

În  majoritatea  cazurilor,  piatra  din   care sunt făcuţi nu se găseşte decât la mare distanţă. Unele menhire au fost fasonate, Dumnezeu ştie cum.  „Piatra Zânelor“, de  pildă,  care,  înainte de a se sfărâma în patru, măsura 21 de metri şi cântărea 300 de tone…

Unii consideră că menhirele sunt simboluri falice,  cu  trimitere la  fertilitate. Sunt  cel mai frecvent plasate la altitudine, dar  există  şi pe pante şi chiar în fundul văilor.  Materialul preferat e granitul.

Cel  mai  cunoscut monument  megalitic – ansamblul de la Stonehenge. Izolat în mijlocul unei  câmpii,   în  centrul unui val  circular de pământ care are o singură intrare spre  monument.  Un drum de 2,7 km, lat de 23 m, duce la cromleh. 110 menhire în patru cercuri  concentrice. Cercul exterior are 33 m în diametru şi era construit din 30 de menhire, dintre care astăzi doar  17 mai  sunt  în picioare. Să tot  visezi  la motivele pentru care s-a alcătuit aşa ceva!

Locaş de cult consacrat Soarelui?  Monument funerar? Observator astronomic? Există dovezi pentru fiecare dintre aceste ipoteze, dar  mai degrabă speculative. Oricum, la fiecare solstiţiu de vară,  când  soarele  răsare de-a  lungul drumului de  acces, are  loc aici o sărbătoare populară tradiţională.

Construcţia  ansamblului  a  început  prin anul 3.000 î.Hr. Nu se ştie de către cine, nici de ce. Se presupunea că de  către  druizi, dar  s-a dovedit că a fost ridicat cu cel puţin 1.000 de ani înaintea druizilor.

Legendele susţin că Merlin  a pus  un uriaş să construiască Stonehenge sau că el a transportat ansamblul cu totul  de pe Muntele Killaraus din Irlanda – fireşte, prin magie. Alţii zic  că  autorul  e  însuşi   Diavolul.  S-au  mai înscris   pe  listă   un   templu  roman,  danezii, saxonii,  oamenii din  epoca  bronzului şi alţii. Dacă vreţi, zicem că l-am făcut noi.

 

În  regiunea golfului Morbihan din  sudul Bretaniei, în special la Carnac şi Locmariaquer, există numeroase vestigii  megalitice. Cele mai şocante   sunt   alinierile  de   pietre:   2.500  de blocuri, unele de peste 4 m înălţime, aliniate pe 4 km, în 4 secţiuni… Se estimează că iniţial erau 7.000 de pietre.  Cu câte un  foc pe fiecare  ar fi fost un excelent  marcaj de aterizare – dar, hei!, asta e doar  o speculaţie…

Apropo de  speculaţii.  Există  vreo  teorie care să unifice  ansamblurile megalitice? Sigur, există  mai  multe. De  pildă,   una  privindu-le exclusiv  pe cele antropomorfe: Pământul ar fi acoperit cu linii geoenergetice constituite într-o reţea, care se modifică sub influenţa proceselor geofizice  şi cosmice.  Aceste  „linii  de  putere“ radiază  energie   în  spaţiu,  sub   forma   unor „curenţi de  inteligenţă“. Or,  locurile   în  care „biocurenţii inteligenţi“ ai Terrei  se intâlnesc cu  emisiile  energetice cosmice  de  aceeași  valoare sunt punctele în care se produc fenomene inexplicabile, botezate „puncte de dragoste“, şi aici – bingo!  – se află  megaliţi antropomorfi, stânci   ciudate,  cărora   de   regulă  nu   li  se cunoaște originea. Printre care „Triunghiul misterios  al  Carpaţilor“:  Omul,   Babele   și Sfinxul. Nici o indicaţie sau explicaţie credibilă despre asemănarea acestuia din  urmă cu tizul său egiptean. Probabilitatea să fie un capriciu al naturii este aproape zero.

De altfel, România nu duce lipsă de mistere săpate în piatră. Cum  ar fi Polovragi, „peștera fără  capăt“, denumită astfel  pentru că nu  s-a ajuns la capătul galeriilor sale. Se spune că aici s-ar  afla  Zamolxis… Şi că peştera face  parte dintr-un triunghi energetic al cărui alt vârf este altarul de la Sarmizegetusa, înconjurat din trei părţi   de  prăpăstii  adânci şi  păzit   de  4  (iar patru?) inscripţii într-o  limbă  pe care n-a descifrat-o nimeni.

Toată lumea cunoaşte Stonehenge şi toţi au păreri foarte ferme despre originea şi scopul respectivului ansamblu. Atâta doar că părerile nu concordă şi aproape nimic nu e clar. Încă.

Structuri megalitice se mai găsesc  în nord-vestul  Africii,  Abisinia,  Ceylon,  Tibet,  Coreea etc.  Una dintre cele mai spectaculoase este cea de la Göbekli Tepe,  în Turcia.  Din cele 20 de temple rotunde de  aici au  apucat să fie excavate şi cercetate doar 4 (!), pentru că ansamblul a fost descoperit relativ  recent.   De fapt,  doar 5% din  întregul sit a fost scos deocamdată la lumină şi nimeni nu  ştie  ce surprize ne  mai aşteaptă.

Sanctuar neolitic   ridicat pe  o  creastă   de munte din  sud-estul Anatoliei, Göbekli Tepe este cea mai veche  structură religioasă cunoscută  realizată vreodată de  om,  în urmă cu…

12.000  de  ani!  Diametrul unora  dintre  construcţii atinge  30 de metri  şi toate  au în structură piloni de calcar înalţi de până  la trei metri, dintre care cei doi centrali  susţineau fără îndoială acoperişul.

Efes. O clădire graţioasă, cu o istorie din care nu lipseşte un tunel secret între bibliotecă şi bordel. Documentele aveau nevoie de un studiu aprofundat…

Descoperirea de la Göbekli Tepe a schimbat radical  perspectiva asupra dezvoltării societăţii  umane, de  vreme   ce,  cu  atâta  timp  în urmă, oamenii ştiau  şi puteau să ridice  structuri   arhitectonice  atât   de  frumoase  şi  construcţii inginereşti atât  de  complexe. Cu  sau fără ajutor  din Afară…

Minunea din  Turcia  ridică  o mulţime de întrebări. Cum  putea fi mobilizată, motivată şi hrănită armata de oameni care au putut ridica aşa  ceva?  Care  e  semnificaţia pictogramelor existente aici,  în  componenţa cărora   abundă animalele? Ce fel de cult slujea ansamblul? Este aceasta  prima religie  din  istorie?  Ce înseamnă mâna cu trei degete îndreptate în jos, reprezentată pe piloni? A locuit cineva aici, sau era doar un  loc de  veneraţie şi ritualuri? În fine,  vom afla  răspunsul  la  aceste   întrebări după  terminarea excavaţiilor?

Sacsayhuamán (cunoscută şi  sub  variantele Saksaq Waman, Sacsahuaman, Saxahuaman) este  un  complex împrejmuit cu ziduri în nordul oraşului peruan Cuzco,  fosta capitală a Imperiului Incaş. Ca şi celelalte  construcţii incase, e făcut din pietre  mari, lustruite, tăiate  şi  aşezate unele  peste  altele  în  aşa  fel încât nu au avut  nevoie  de nici un fel de mortar.  Tăiate  cum,  lustruite cum,  aşezate cum  – asta o să aflăm noi altădată. Un detaliu: situl se află la 3.701 metri  altitudine. Un fleac să ridici cetăţi pe-acolo.

Al detaliu: văzute din  avion,  construcţiile (cele  rămase, căci  au  fost  mai  multe)  par  să schiţeze   un  cap  de  puma. Or  fi avut  incaşii avioane. Sau  foloseau calculatorul la  proiectare.

În zona  pieţei  centrale, pietrele zidurilor – cele mai mari folosite în America – sunt atât de bine îmbinate încât nu poţi strecura între  ele o foaie de hârtie…  Înălţimea zidurilor este de 6 metri, iar cel mai lung are 400 m. Volumul total al pietrei utilizate este estimat la 6.000 de metri cubi, iar greutatea celui mai mare  bloc – vreo 150 de  tone.  Cu  o  macara puternică, nu-i  o problemă.

Ruinele  orașului Machu Picchu, descoperite în  1911  de  către  arheologul Hiram Bingham, frumoase  și  enigmatice, se  află  la „numai“ 2.430 m înălţime. Oraşul de 13 kmp, ridicat în vârf de munte, este invizibil  din vale, înconjurat de terase agricole suficiente pentru a hrăni  populaţia și irigat  de  izvoare naturale. Astăzi,  au mai rămas ruinele palatelor, băilor, templelor, hambarelor și ale 150 de case, toate săpate în granitul locului.  Blocurile  de  piatră cântăresc 50 de  tone  sau  chiar  mai  mult  şi – bănuiţi deja  – îmbinările perfecte  nu  au  avut nevoie  de  vreun liant.  Machu   Picchu  (adică „vârf“)  este denumirea pusă  de descoperitori, atunci  când  au  dat  de  minunea arhitectonică, după  nu   mai   puţin  de   400  de   ani   de   la decăderea cetăţii  căreia  nu i se ştie adevăratul nume, după cum nu se ştie nici în ce condiţii a fost abandonată (în secolul al XVI-lea, se pare), nici – la urma-urmei – de ce a dispărut civilizaţia incaşă.  Nici un picior  de conchistador nu a păşit  aici, în creierii munţilor! De altfel, nici de unde veniseră incaşii (“Fiii Soarelui“) nu se ştie prea  bine. Fapt  e că au apărut prin  anul  1200, nu  cunoșteau nici  o scriere  (foloseau mesaje printr-un sistem  de noduri și lungimi ale sforilor!), dar  aveau o foarte  disciplinată organizare social-legislativă. Plus obsesia drumurilor şi a construcţiilor solide.  Culmea e că Machu Picchu ar putea să revendice legenda Labirintului  lui  Dedal,   căci  –  ca  şi Sacsayhuamán – este  un  spectaculos labirint de piatră.

Ultima   şi   cea   mai   şocantă    enigmă  a incaşilor:  au  construit o remarcabilă reţea  de drumuri, inclusiv borne  indicatoare din 7 în 7 km  și locuri  de  odihnă din  20 în  20 de  km, dar…  nu descoperiseră  roata! E greu  să nu te gândeşti că aveau altfel de mijloace de deplasare… Mai ales că nici un drum amenajat nu ducea spre Machu  Picchu!

Machu Picchu, creaţia unui popor care a lăsat o reţea de drumuri cu borne kilometrice, dar nu descoperise roata!

Unele dintre menhire sunt  sculptate. Gravuri, basoreliefuri, reprezentări umane primitive. Numai în Franţa sunt  peste  200 de asemenea stânci împodobite. De regulă, nu depăşesc doi  metri  înălţime şi au  un  fleac de patru mii  de  ani.  Culmea e că aceste  200 de piese de patrimoniu se limitează la o mică zonă din  teritoriul francez,  ceea ce face totul  şi mai ciudat. Statuile  menhir reprezintă bărbaţi sau femei.  În  unele  cazuri  se poate  observa ştergerea caracteristicilor masculine înainte de a le adăuga pe cele feminine – o adevărată schimbare  de sex!! Motivul rămâne un mister.  Ca şi un obiect enigmatic, de formă  ascuţită, cu vârful îndreptat în jos şi găurit la capăt, care apare repetitiv.

Mult mai renumită e Insula Paștelui (Rapa Nui), aflată  în cel mai sud-estic punct al arhipelagului polinezian. Aici se află 887 de statui monumentale, în  limba  locală  moai.  Numele european i l-a  dat  insulei   exploratorul olandez  Jacob  Roggeveen, care  a descoperit-o în duminica  Paștelui din   1722,  în  vreme   ce… căuta o altă insulă!

Rapa Nui înseamnă „Marea Vâslă“, ceea ce spune ceva despre ocupaţiile primilor ei locuitori,  cei  care   ne-au   lăsat   enigmaticele capete  cu urechi  lungi.  O altă variantă, însă, îi atribuie denumirea de  „Buricul  Pământului“ (mai  e unul la  Delphi,   în  Grecia,  deh!,  probleme de orgoliu).

Insula  Paștelui este  unul dintre cele  mai izolate  locuri  din lume,  „surata“ cea mai apropiată, Insula  Pitcairn, fiind  la 2.075 kilometri.  Un  triunghi cu înălţimea de  24,6 kilometri  și baza de 12,3 kilometri (să se calculeze suprafaţa la sesiunea a doua a bacului!), cu altitudinea maximă de  507 metri,  cu  trei  lacuri vulcanice cu apă  dulce,  dar  nici un  râu,  adăposteşte cele  mai  stranii  sculpturi din  lume, executate între 1100 și 1680. Cel puţin, aici nu e nici  un  mister   sursa   materialului (rocă  vulcanică, prezentă in situ), nici uneltele (dălţi  de bazalt, care s-au şi găsit). Cât despre transport, mă rog, asta… Cică 250 de oameni şi o sanie în formă de Y ar fi suficiente pentru un moai de 80 de tone şi 10 metri  înălţime – numai că nimeni n-a reuşit  să probeze asta.

Există  şi un  „Buric  al Lumii“  propriu-zis, având în centru un bolovan rotund, cu o istorie sofisticată şi controversată. Şi una  dintre cele mai bogate  colecţii de petroglife (imagini sculptate în  piatră) din  toată   Polinezia, mai exact, peste 1.000 de situri,  cu un total de peste 4.000 de petroglife. Şi o scriere locală, rongorongo, despre care încă nu  se poate  spune dacă  a fost creată fără nici o influenţă exterioară sau în urma contactelor cu europenii. Sau cu alţii…

Cele de mai sus sunt  o mică parte  din ceea ce  unii  cercetători nu  s-au  sfiit  să  identifice drept o civilizaţie megalitică mondială. Despre care  mai  avem  multe   de  aflat.  Între timp, de fiecare dată  când vă pregătiţi să aruncaţi cu piatra, gândiţi-vă nu numai dacă sunteţi fără de prihană, ci şi ce au făcut alţii cu pietrele.

Taguri:

Comenteaza