Regele Mihai I
La aniversarea celor o sută de ani de existenţă, vă felicit călduros şi vă trimit aprecierea mea şi a Familiei mele pentru cuvântul drept şi generos, dus în casele românilor cu credinţă în tot ce are ţara mai bun.
Fie ca flacăra cuvântului vostru să lumineze peste generaţii, spre bucuria celor care vor citi.
La Mulţi ani!
Preşedintele Emil Constantinescu
Ca cititor cu ştate vechi al acestei reviste am apreciat că în ultimele două decenii, eliberată de suspiciunea unor conexiuni sau nostalgii după trecutul imediat prin separarea de Flacăra lui Adrian Păunescu, Flacăra lui Arion s-a menţinut la o distanţă profitabilă de tulburele mediu românesc. A conservat ce a fost bun în perioada de dinainte de 1989 din punctul de vedere al calitaţii jurnalistice. Aceasta a ajutat-o să nu contracteze maladia tabloidizării care a îmbolnăvit cu osebire în ultimul deceniu presa românească.
Cum va fi în viitor? Ca să ştii ar trebui să ai talentul unui scriitor care dezleagă enigme poliţiste. Dar eu sper că aniversând 100 de ani de la aparaţia unei reviste cu numele Flacăra editată de Vianu în al cărei prim număr semnau nume ca Delavrancea, Haşdeu, Sadoveanu, I.G.Duca, Radu Rosetti, Şt. O. Iosif, Coşbuc, această revistă nu ne va dezamăgi în anii ce vin. Dacă va fi aşa, înseamnă că nu este o simplă Flacără ci o torţă transmisă de la o generaţie la alta, ca o lumină peste veac.
Dan Puric
Urez revistei Flacăra să ardă în continuare făcându-şi rostul ei de a arde toată minciuna şi a lumina tot adevărul. Doamne ajută!
Răzvan Theodorescu
În România o revistă centenară reprezintă o performanţă pe care puţine publicaţii o reuşesc. Să te menţii un secol trecând peste crahuri financiare mai vechi sau mai noi, crize economice precum cele de azi, în condiţiile în care atât de multe alte ziare şi reviste au dat faliment înseamnă că ai abilităţile publicistice necesare şi că ai găsit formula editorială care să te ajute să atingi această performanţă. Flacăra a reuşit acest lucru şi mă bucur pentru ea şi, cu părere de rău că peste încă o sută de ani nu o voi mai putea felicita, îi urez acum: mult, mult noroc în continuare.
Dan C. Mihăilescu
În primul număr al Flăcării, din 22 octombrie 1911, C. Banu cita din Goethe, Schiller şi Taine, având grijă să menţioneze că „suntem cu totul în afară de interesele politice şi, în acelaşi timp, rămânem în afară de orice bisericuţă literară”. N-are-a face acum că în acelaşi număr semnau nu doar Sadoveanu şi Şt.O. Iosif, dar şi I.G. Duca… Fapt e că revista lui C. Banu de pe strada Parfumului nu s-a abătut de la idealul acelui amestec de bun elitarism şi democratizarea prin care – cum se scria în articolul program – „arta devine ceva mai mult decât o nobilă distracţiune, sau o curiozitate interesantă, devine o forţă morală şi socială…”
Dacă sub Adrian Păunescu Flacăra a fost un munte de bine şi unul de rău, însumând contrarii la modul demenţial (entuziasm şi greaţă, generozitate şi megalomanie, minciună torenţială şi adevăr incendiar, satrapism şi deriziune, naţionalism şi cult grotesc al dictaturii), reîntruparea pe care i-au dat-o George Arion şi echipa lui s-a întemeiat pe bunul simţ al realităţii, pe recuperarea valorilor originare ale Reportajului, pe calmul antiisteric în judecarea furnicarului politic, într-un just amestec de liberalism în cele economice şi conservatorism în cele sociale şi moral-estetice.
Într-un peisaj gazetăresc alienant, copleşit de ignoranţă agresivă, catastrofism, vulgaritate şi josnicie resentimentară, eu unul deschid Flacăra cu plăcere, ştiind că-mi voi odihni mintea şi vederea. Te destinde, îţi alină dorul de ducă prin lume, te familiarizează cu personalităţi şi evenimente mai puţin frecventate, pledează deopotrivă pentru responsabilitate şi plăcere. Şi are acel bun relativism provenit din sfântul simţ al umorului. (În plus, are în fiecare număr, vreo trei, patru reclame la whisky…!)
Pe scurt, cu vorba lui I.L. Caragiale (şi el semnatar al Flăcării): să fiţi sănătoşi şi veseli!
Radu Paraschivescu
„Nu toate cuvintele sincere sunt elegante şi nu toate cuvintele elegante sunt sincere.” Proverbul vine din China, dar valabilitatea lui acoperă globul, mai ales acum, când tenorii ipocriziei cântă pe toate scenele. Jubilaţia discretă a valorii şi încăpăţânarea cochetă a exigenţei se simt mai rar decât s-ar cuveni în lume. Poate că e firesc; privighetorii îi e greu să-şi facă auzit trilul în vacarm de măgari şi rinoceri. Uneori, însă, când gherila zgomotelor doarme, cântecul ne ajunge la urechi. Şi e bine. Cât despre momentul aniversar, el oferă eleganţei şi sincerităţii de care vorbeau chinezii şansa de-a se simţi bine împreună. Urez, prin urmare, „Flăcării” să ardă vertical încă o sută de ani, iar cititorilor ei să primească de la ea lumină şi căldură. Adică viaţă.
