soma dos termos da progressão geométrica soma online soma estudios slp

does ambien make you drowsy buy ambien online can ambien used long term

tramadol 50 vs norco 5 order tramadol can you take tramadol after gastric bypass surgery

illegal to buy phentermine online order phentermine does phentermine cause heart attacks

weather in soma bay egypt in february soma pills soma afyon arası kaç km

tramadol gdje kupiti tramadol 50mg clorhidrato de tramadol gotas 100 mg

xanax while exercising generic xanax can you take xanax with abilify

xanax in bar form buy alprazolam online klonopin same as xanax

bromazepam or valium valium online no prescription 10 mgs of valium effects

long term side effects of taking ambien buy ambien contaminacion al medio ambiente wikipedia

DOSAR

Metamorfoza familiei

March 6th, 2012, com Comenteaza

Familia pare să fie marele pariu al secolului XXI. Va mai fi valabilă formula potrivit căreia educaţia unui copil începe cu 25 de ani înainte de naşterea lui?

Studiile spun ceea ce se vede şi cu ochiul liber: tot mai puţine căsătorii, tot mai multă violenţă domestică şi divorţuri, cupluri care preferă să trăiască în concubinaj sau chiar separate. Liberalizarea sexualităţii ameninţă afectivitatea din cuplu? E la mijloc nevoie de independenţă, individualism exacerbat, grefat şi pe neîncrederea în ideea de celălalt, sau poate pragmatism alimentat de rânduielile economiei de piaţă? Cum va arăta familia copiilor noştri? Ne răspund: avocatul Paula Iacob, antropologul Vintilă Mihăilescu, sociologul Dumitru Borţun, scriitorul şi jurnalistul Liviu Antonesei.

 

Cum s-a născut familia? Căreia dintre nevoile fundamentale ale omului a răspuns această formulă de convieţuire?

V.M. Familia este o soluţie la nevoia fundamentală biologică de reproducere. Cum spune Lévi Strauss şi alţii de fapt înaintea lui, familia este soluţia prin care se trece de fapt de la starea de natură la starea de cultură. În regnul animal reproducerea este un război (masculii care se luptă pentru femele, până la uciderea celui slab, asigurându-se astfel şi selecţia naturală), la specia umană devine stare de pace. Relativă, dar totuşi pace, este marea găselniţă a omului. Iniţial, familia se realiza prin schimbul de femei. Când s-a ajuns la acest moment – Dumnezeu ştie cum – membrii grupurilor primare de oameni au înţeles că e mai bine aşa şi lucrurile au evoluat până la ceea ce a devenit familia în definiţia ei clasică. De ce război şi de ce pace? Pentru că regulile de rudenie sunt un tratat de pace, sigur, în sensul dreptului cutumiar, care funcţionează de milenii şi încă e valabil. Cu drepturi şi obligaţii. Ai voie să-ţi iei nevastă doar dintr-un anumit grup. Punct. Şi asta se respectă, este liantul fundamental al oricărei societăţi. În antropologia britanică – dintre cele mai puternice şcoli – antropologia înseamnă antropologie socială, care la rândul ei înseamnă 90% relaţii de rudenie. Pentru că în jurul lor se ţese tot: comunitatea, regulile căsătoriei, ale creşterii şi apartenenţei copiilor, dreptul de proprietate, începând cu terenul. Iniţial era vorba despre teritoriul de vânătoare. Există şi teoria conform căreia familia a apărut datorită nevoii de continuitate, de stabilitate, asigurate de proprietatea asupra teritoriului, care se transmite astfel prin descendenţă. E tot o soluţie de ieşire din starea de război, pentru teren, de data asta.

 

Femeia era tot parte din „pachetul de proprietate“?

V.M. Aici lucrurile sunt complexe. Da, înţelegerile erau între masculi, între grupuri de fapt. Căsătoria, în forma de azi, individualistă, este o invenţie a istoriei foarte recente. Iniţial era o relaţie între grupuri. Şi aici intervine şi o altă funcţie a familiei: cea a muncii. Pentru a supravieţui, grupurile umane trebuiau să acopere un spectru larg de activităţi, clar distribuite între bărbat şi femeie. De aici un respect absolut reciproc, nu din considerente metafizice, ci pur pragmatice: dacă tu nu-ţi faci treaba ta, eu mor. Şi atunci te respect şi mă respecţi. Sigur, respectul teritoriilor de activităţi nu excludea autoritatea totală a bărbatului care avea primul, ultimul şi, uneori, chiar singurul cuvânt.

 

Familia iniţială a avut deci o „reţetă“ extrem de stabilă, de funcţională social. Ce a produs declicul trecerii la formula de azi?

V.M. Dacă vorbim din perspectiva prezentului, schimbarea fundamentală se numără în decenii. Asta în momentul în care reproducerea socială a devenit o chestiune individuală, odată cu apariţia societăţilor industriale, în care a devenit posibil controlul natalităţii, metodele de contracepţie, planificarea familială, adică trecerea deciziei de reproducere dinspre societate către individ. De aici, independenţa femeii. Se vorbeşte despre matriarhat psihic, pentru că decizia asta poate să devină în ultimă instanţă exclusiv a femeii, ca individ. Mai mult chiar, bărbatul poate fi total exclus, la limită – au apărut băncile de spermă! Adică o inversare totală a rolului. Sigur, statistic nu este încă un fenomen, familia tradiţională continuă să existe, ba chiar văd o recrudescenţă în acest sens, dar rămâne această decizie exclusivă a femeii care este posibilă tehnic şi permisă social şi cultural.

 

Schimbă asta relaţiile de rudenie?

V.M. Fundamental. Inclusiv statutul copilului, care devine un copil al dorinţei. Opuneţi acestuia ideea românească şi a tuturor societăţilor tradiţionale, „cum a dat Dumnezeu“! Relaţiile de cuplu şi, în general, cele de gen se restructurează astfel şi ele.

D.B. Odată cu modernitatea, funcţiile tradiţionale ale familiei au început să fie preluate de societate: familia încetează să fie o unitate productivă, căci marea majoritate a oamenilor moderni îşi câştigă existenţa în afara familiei (cu excepţia unor familii de meşteşugari sau de fermieri, tot mai marginale din punct de vedere statistic); familia nu mai este singurul cadru care poate fi conceput pentru înmulţirea speciei (în tot mai multe culturi, normele sociale permit ca procrearea să se realizeze în afara familiei); în sfârşit, trebuinţele de apartenenţă şi identitate, de securitate emoţională şi de realizare personală pot să fie satisfăcute în afara familiei; există o reţea imensă de organizaţii care asigură satisfacerea acestor trebuinţe, începând cu cluburile de gentlemeni sau ansamblurile corale şi terminând cu marile cluburi de fotbal sau corporaţiile (unele corporaţii oferă individului încorporat toate facilităţile imaginabile – de la naştere, care se petrece într-unul dintre spitalele corporaţiei, până la moarte, căci corporaţia poate oferi şi cămine de bătrâni, dar şi servicii funerare!).

 

Din prudenţă, trebuie să mă întreb dacă ceea ce ni se pare „disoluţia familiei“ nu este cumva un clişeu, provenit dintr-un exces de paranoică receptare ca rău a (aproape) tot ce se modifică în viaţa noastră, a românilor, după ’89.

D.B. Cred că disoluţia familiei este un fenomen real, care nu-şi are cauza în modul în care românii percep modificările apărute în viaţa lor după ’89. Cred, mai degrabă, că ea se leagă de un proces istoric de maximă profunzime, pe care eu îl numesc universalizare şi care este atât de complex, încât mult-discutata globalizare este doar una dintre faţetele sale. O altă faţetă a universalizării este accelerarea istoriei, iar în acest context inedit, familia nu mai poate fi un „centru de control al schimbărilor“ şi nici o „zonă de stabilitate personală“ (Töffler). Ea este înlocuită de „grupări situaţionale (Herbert Gerjuoy), care sunt de o mare diversitate. Alvin Töffler ne-a avertizat asupra acestui fenomen social încă din 1970, când apărea celebra sa carte, Şocul viitorului (tradusă şi la noi în 1973). În Al treilea val (1983), acelaşi Töffler dedica fenomenului un capitol întreg, intitulat „Familiile viitorului“, în care anunţa „familia nucleară“ (formată din tată, mamă şi un copil), „familia monoparentală“ şi chiar o „cultură fără copii“. Toate previziunile lui Töffler s-au confirmat. Aşadar, nu cred că „disoluţia familiei“ este o expresie paranoidă…

L.A. Sigur, familia fiind o instituţie apărută istoric, nu odată cu omul, e logic să fie supusă unor metamorfoze care ar putea să ducă inclusiv la dispariţia ei. Fenomenul se luptă cu mentalităţile, tradiţiile şi reflexele noastre. Dar, pe de altă parte, dacă asta se întâmplă, inevitabil acolo se va ajunge. Iar dorinţa de cuib pentru creşterea puilor, de convieţuire a cuplului, nu are neapărată nevoie de acte. Există vorba – şi nu e degeaba – care spune că o căsătorie este asasina dragostei. Dovadă stau atâtea cupluri consensuale, care funcţionează mai bine decât cele legale. Pe de altă parte, avem încercări de reformă a familiei, prin externalizarea funcţiilor ei, inclusiv de educaţie a copiilor. Sigur, această familie antreprenorială, cum o numeşte antropologul Vintilă Mihăilescu, va fi câştigătoare. Odată, pentru că economia de piaţă i-a obligat pe oameni să-şi gândească viaţa în termeni de venituri şi cheltuieli. Partea bună e că asta ajută copilul să se autonomizeze mai repede, să nu aştepte totul de la mama şi de la tata. Partea rea apare când părinţii nu-şi fac timp să stea cu copilul, atâta timp cât să-i poată da reperele unui model cultural, să răspundă curiozităţilor lui, să îi satisfacă nevoia de joc, de afectivitate şi de comunicare.

 

Acea stare ancestrală de război a rămas în genele noastre? O regăsim cumva în formele de conflict familial? În competiţia dintre bărbat şi femeie?

V.M. Sigur că da. Aici e domeniul etologiei umane care ne spune că o serie de comportamente umane au origini instinctuale puternice, biologice, fie că o ştim sau nu, şi care sunt controlate social şi cosmetizate cultural. De la impulsurile violente ale adolescenţilor, până la geloziile cu originea tot în „războiul ancestral pentru femelă“ şi care pot duce la crime pasionale, toate au rădăcini genetice. În ceea ce priveşte competiţia dintre bărbat şi femeie, ea este mult mai recentă şi vine din societate. Timp de milenii, dacă ne raportăm la societatea europeană, ceea ce azi numim discriminarea femeii, a funcţionat. Când a apărut noţiunea de „egalitate de şanse“, care e un deziderat, a început şi lupta femeilor pentru el. Iar bărbaţii nu prea se lasă pentru că au în spate o istorie socială, nu biologică. Patriarhatul încă funcţionează: „Da’ eu nu’s mai prost ca bunicul“. E o luptă care vine pe fondul unor reglementări valorice şi chiar legale de dată foarte recentă. Şi pentru care există încă foarte vii antecedentele unei ierarhii între bărbaţi şi femei. Da, negociem, dar… diferenţele nu se pot şterge prin decret.

 

Cum se împacă familia tradiţională cu aspiraţiile individualiste ale femeii de azi? Mai există nevoia de cuib?

D.B. Nu aş pune problema aşa. Dacă ne-am rezuma la „nevoia de cuib“, am vorbi doar despre jumătate din genul uman, căci această nevoie este proprie femeilor (sau majorităţii lor) şi lipseşte bărbaţilor (sau majorităţii acestora). Fiind „programate“ să nască şi să-şi îngrijească progeniturile, femeile au o foarte puternică trebuinţă de securitate pe termen lung – de unde şi trebuinţa de cuib, şi aceea de stabilitate. Unei femei poţi să-i oferi orice şi oricât, în cel mai bun caz o poţi face să se simtă bine; dar dacă nu-i oferi securitate pe termen lung, ea nu este fericită (de unde şi senzaţia pe care o împărtăşesc mulţi bărbaţi cum că „femeile nu sunt niciodată mulţumite“, „niciodată nu vom şti ce vor femeile“ etc.). Odată cu emanciparea sa economică, femeia îşi poate satisface trebuinţa de securitate pe termen lung de una singură. Adică tot în afara familiei! Problemele semnalate provin şi din faptul că oamenii (şi bărbaţii, şi femeile!) mai au şi alte trebuinţe fundamentale: de răspuns afectiv şi de noutate a experienţei (Ralph Linton) sau trebuinţele de apartenenţă şi de identitate, de securitate emoţională şi de autorealizare, de tablou al lumii şi de devoţiune (Erich Fromm). Ei bine, pentru satisfacerea acestor trebuinţe ale naturii umane este nevoie de un partener. Iată de ce femeile emancipate ale secolului XXI, denumite şi „femei de carieră“, se confruntă cu marea problemă a singurătăţii: îşi pot satisface nevoia de securitate pe termen lung, dar nu şi nevoile pentru a căror satisfacere este nevoie de un partener (de pildă, trebuinţa de răspuns afectiv).

V.M. Aici vorbim despre aspiraţii ca motivaţie strict socială. Aspiraţiile unei femei într-o societate tradiţională erau să aibă un „om bun“, un soţ pe care să îl respecte şi care să o respecte la rândul lui. Dar cu o ierarhie clară. Iar chestia cu iubitul nu era foarte clară, nu asta era aspiraţia. Acum însă feminismul a creat un mediu în care trebuie să te integrezi, ca femeie, ajungi să-ţi doreşti acelaşi statut social şi profesional ca majoritatea semenelor tale, să le împărtăşeşti valorile.

 

Spuneaţi că familia tradiţională se baza pe respect, nu pe iubire. Când şi cum s-a făcut schimbarea?

V.M. În momentul în care a apărut individualismul. Căsătoria era stabilită de neamuri. Şi asta până atât de curând, încât şi acum mai există presiuni, în zone mai îndepărtate din ţară. Azi este exclusiv o alegere individuală. Pe criterii personale, şi sociale dar şi intime, pe iubire. Iar iubirea este varianta individuală a respectului, ca relaţie socială. Dar să nu ne amăgim asupra rolului iubirii. Sigur, toată literatura abundă de poveşti de iubire. Însă majoritatea sunt dramatice, se termină prost. Iubirea în societăţile tradiţionale este o chestiune atât de privată încât nici nu vorbeai despre ea. Era o poveste a ta cu tine însuţi, nu o voce în cetate. Responsabilitatea şi respectul tău îţi veneau din altă parte. Motivele pentru care doi oameni hotărăsc să convieţuiască sunt foarte diferite. Iubirea este doar unul dintre ele şi nu obligatoriu. Dar este un motiv legitim, acceptat şi acreditat social. În aşa măsură încât chiar şi atunci când motivele căsătoriei sunt altele, dă bine o poleială de sentiment.

 

Liberalizarea sexualităţii ameninţă afectivitatea din cuplu? Sau doar „speranţa de viaţă“ a acestuia?

D.B. Liberalizarea sexualităţii ameninţă afectivitatea din cuplu numai atunci când cuplul stă doar pe sexualitate, când relaţia de cuplu are doar o istorie… erotică. Dar iubirea dintre doi oameni poate avea mai multe ipostaze; cel puţin trei dintre ele se ştiu de două mii de ani, de la Aristotel: eros (iubirea fizică), philia (iubirea ce-i uneşte pe membrii aceleiaşi familii) şi agape (iubirea comunitară, împărtăşitoare, care poate fi, la limită, şi iubirea pentru Dumnezeu). Când un cuplu are şansa de a cunoaşte toate cele trei ipostaze, nu se mai poate spune că „speranţa de viaţă“ a acestuia ar putea fi afectată de liberalizarea sexualităţii. (Atenţie; am spus „şansa“, nu „norocul“, fiindcă nu cred că e o chestiune de noroc, cred că ţine mai mult de „materialul clientului“).

 

Mai funcţionează cartea de vizită a unui „băiat bun care nu bea, nu fumează, nu e fustangiu sau cartofor…“, în care calităţile sunt de fapt non-defecte? Cât de misogini mai sunt românii?

V.M. Mai puţin misogini decât am fost şi mai misogini decât vom fi. Suntem încă o societate ţărănească, nu doar demografic, cel mai mare spaţiu rural şi agrar din Europa. De departe. Moştenirea asta de societate patriarhală este încă vie. Chiar şi la oraş. Şi care nu mai e la modă, intră în conflict cu aspiraţiile despre care vorbeam, dar pentru care femeile luptă şi care pun în dificultate mulţi bărbaţi. Rezultatul este un soi de machism, mai degrabă decât misoginism. Adică varianta intermediară între bărbatul cap de familie recunoscut şi modelul modern, variantă în care nevoia de a-şi afirma statutul de „şef“ nu se manifestă neapărat în familie. Aceşti macho în public devin nişte mieluşei în mediul privat, în spaţiul conjugal. Un studiu al Discovery arată că tinerii români între

18 şi 30 de ani afirmă pe de o parte egalitatea între sexe, mergând până la faptul că şi bărbaţii pot în egală măsură să crească un copil, dar, pe de alta, susţin că bărbatul e capul familiei. Păi nu e contradicţie între termeni? Ceea ce demonstrează o ambivalenţă emoţională, în care devin fireşti izbucnirile de personalitate, pentru echilibrare. Iar acestea pot îmbrăca forme violente, de machism conjunctural. Pentru ca egalitatea între sexe să devină reală, ea trebuie exersată câteva generaţii de-acum încolo. Egalitatea asta nu este o teorie, este o practică fără instrucţiuni de folosire. Negociem şi stabilim împreună normele.

 

Creşte numărul familiilor monoparentale. Ce se întâmplă cu nevoia copiilor de a avea şi mamă şi tată?

V.M. Categoric, copilul are nevoie de ambii. Este o nevoie fundamentală, nu doar la nivel psihologic. Copilul trebuie să înveţe modelul relaţionării cu ambele sexe, pentru că în societatea pentru care este pregătit va întâlni şi femei şi bărbaţi. În lipsa tatălui, sigur că există surogate, o suprainvestire în persoana cea mai apropiată de sex bărbătesc, bunicul, spre exemplu. Dar asta poate să o facă doar copilul şi aici e problematic; îţi iese sau nu îţi iese. Pe de altă parte, în mod inconştient mama va supralicita, va încerca să joace două roluri, va investi un surplus de emoţie, de sentiment, ceea ce la limită o va transforma în mamă castratoare. Acest dezechilibru bio-psiho-socio-cultural al modelului monoparental are grave consecinţe asupra copilului. Atenţie, însă! Acest lucru începe să apară şi în familiile „normale“, în care copilul, ca „produs“ al dorinţei părinţilor, este legat ombilical de această dorinţă, de natura şi intensitatea ei şi, conştient sau inconştient, va fi măsurat şi se va măsura toată viaţa după standardele dorinţei maternale. Nu va fi privit ca atare, „aşa cum l-a dat Dumnezeu“, după norma „bun sau rău, tot copilul meu este“; e obiectul unui plan şi trebuie să răspundă aşteptărilor. În mod inconştient, dar real, acel copil va fi confruntat cu fantasma părinţilor. Şi va trebui să i se supună. „Dar eu, copil, unde sunt? Eşti în visul meu“. La noi încă nu s-a creat în societate o situaţie psiho-somatică, dar în Franţa există deja un lanţ de cabinete de psihoterapie special pentru astfel de tulburări, care arată un tablou patologic social.

L.A. Familia monogamă este o achiziţie istorică, apărută mai mult din raţiuni economice decât legate de sentiment. Dar să nu uităm că şi familia tradiţională, ca instituţie solidă, în forma ei cea mai consistentă, s-a născut odată cu burghezia. Iar căsătoria pe atunci nu se făcea din dragoste, mai ales în familiile bogate, unde primau interesele pur economice, de legături de afaceri între neamurile celor doi. Un sistem de altfel moştenit istoric. Iar ceea ce se întâmplă acum, rata scăzută a căsătoriilor, are şi explicaţii foarte concrete, tinerii ăştia nu au unde să locuiască. Mai e şi aspectul căsniciilor la distanţă. Să nu uităm că între două şi trei milioane de români nu trăiesc în ţară, din care cel puţin jumătate sunt familii despărţite, din motive economice. Aici apare şi drama copiilor, privaţi de cel puţin unul dintre părinţi, ca model cultural esenţial în formarea lor ca oameni.

 

Ce ne facem cu violenţa în familie?

V.M. Un fenomen care a existat dintotdeauna. Până la un anumit nivel, ea făcea parte din „dreptul“ bărbatului, ca formă de autoritate. O palmă, din când în când, intra în limitele normalului, fireşte, de la caz la caz şi de la cultură la cultură. Dau un exemplu încă viu, în satele săseşti care funcţionează pe alocuri în comunităţi numite „vecinătăţi“ şi unde există un soi de contabilitate morală foarte strictă, pe linie protestantă, mai ales. Adică, 20, 30 de case vecine, care au un cod de purtare civică, să-i spunem: trebuie să vii la biserică, să-ţi ajuţi vecinii, să nu te îmbeţi în zi de sărbătoare, să întreţii spaţiile comune… Cum calci strâmb, plăteşti. La comunitate, taxă pe greşeală, după un tarif şi un statut clar. Aici intră şi actele de violenţă în familie care depăşesc nivelul despre care vorbeam mai sus. Şi decontul nu era doar pecuniar. Pentru că nu te ruinai, dar te ruşinai mai ales. Acum sunt cazuri izolate, dar aşa a funcţionat toată Transilvania sute de ani. Motivul pentru care violenţa domestică a căpătat forme tot mai grave este acea ambivalenţă emoţională de care am pomenit, cu crize de machism.

 

Conflictul între generaţii pare o sintagmă depăşită. Vorbim azi de un gol consistent, tinerii au un set de valori şi de norme total original. Din experienţa avută ca profesor, care sunt transformările esenţiale pe care le simţiţi în personalitatea tânărului recent?

V.M. Întotdeauna au existat rupturi între generaţii. Vorbim acum, după ’90, despre o generaţie care s-a născut deja într-o altă lume, a calculatorului, a internetului, care le-a creat un alt vocabular şi mai ales alte mijloace de comunicare. Efectele sunt fundamentale, pentru că părinţii şi copiii nu mai vorbesc aceeaşi limbă. Iar comunicarea structurează personalitatea, relaţionarea cu ceilalţi, induce modificări neuro-fiziologice. Una este să-ţi vină informaţia pe cale orală şi alta pe cale vizuală, prin ecran. Iar datorită boom-ului tehnologic şi nevoii de a-i face faţă, părinţii schimbă rolul cu copiii, sensul de transmitere a cunoaşterii, a informaţiilor se inversează. Copiii îi învaţă pe părinţi cum să utilizeze cardul, online-ul, semnele de la aeroport… Or, asta este o răsturnare ontologică de viaţă, de personalitate, de relaţii umane. Părinţii devin astfel dependenţi de copii, apărând şi aici un alt tip de ambivalenţă, care le diluează autoritatea, prin transfer către copii.

D.B. Tânărul recent nu mai crede că realizarea lui umană depinde de realizarea profesională: el îşi proiectează autorealizarea în afara profesiei (fie ca ideal erotic, fie ca ideal moral, fie ca ideal politic, fie ca ideal economic, fie ca ideal familial). El se poate imagina om politic sau om de afaceri, partener erotic, prieten loial sau bun părinte fiind, totodată, nul din punct de vedere profesional. În mintea lui, faptul că este o nulitate profesională nu contrazice nici una dintre aspiraţiile de mai sus. Tânărul recent nu mai crede că munca este sursa succeselor şi plăcerilor; el se proiectează ca fiinţă hedonică în afara muncii. El se poate simţi moral chiar dacă nu munceşte sau chiar dacă munceşte cât mai puţin posibil (faptul că la examene se copiază sau că în lucrările de absolvire se plagiază nu provoacă nici disonanţă cognitivă, nici crize morale). Jürgen Habermas vorbeşte despre „criza utopiei muncii“, în sensul că pentru noile generaţii munca nu mai reprezintă o poartă de acces la o lume mai bună…

L.A. Eu sunt cu ei. Pariez pe ei. De 20 de ani de când predau în universitate observ cum gradul lor de autonomizare creşte, mulţi sunt obligaţi să se autoîntreţină. Sigur, sunt şi pierderi pe drum, dar eu la universitate am de-a face cu reuşitele. Pe de altă parte, văd un refuz total faţă de subiectul politicii, dublat de o disperare mai mare decât a fost al nostru în anii ’80. Noi măcar în ’90 am avut o speranţă, o credinţă în mai bine.

 

Ce fel de familie vor avea copiii noştri, peste 20 de ani?

V.M. Flexibilă, chiar opţională. Adică, dacă e „Da“, atunci când şi cât? Programare pură, cu sau fără copii, după cum ies calculele.

D.B. Peste 20 de ani nu văd… Schimbările sunt atât de rapide, tot mai rapide, încât nu mă încumet să vizualizez ceva pe următorii 20 de ani. În orizontul acesta al imanenţei, în care transcendenţa a fost marginalizată, dacă nu de-a dreptul eliminată, soarta familiei nu poate fi una bună. Aşa cum asistăm la disoluţia statului, s-ar putea să asistăm, în viitorii ani, şi la disoluţia familiei. La familia lărgită nu se poate reveni, nu avem motive să credem că se va întâmpla aşa ceva. Iar fără a treia dimensiune, dimensiunea spirituală, familia nu poate redeveni acel creuzet al umanizării individului care a fost cândva. Singura variantă de succes este în format… 3D.

 

„Tinerii de acum nu au decât gândul plecării, pentru că se văd înconjuraţi de incompetenţă, mai ales la nivelele de guvernare a ţării. Şi nu îi poţi motiva cu nimic să rămână, sunt imuni la promisiuni şi vorbe mari, poate doar dacă ar vedea schimbări, sau un început de schimbări de fond în administrarea României“, susţine prof. univ. dr. Liviu Antonesei, scriitor şi jurnalist.

 

Întrebare – concluzie: Devenim mai reci, mai roboţi, mai singuri? Sau mai altfel, dar tot umani?

D.B. În emisiunea Izvoare de filosofie, antropologul Corina Matei făcea un inventar necesar al răspunsurilor la întrebarea de mai sus: Alessandro Baricco este convins că asistăm la naşterea unei noi forme de barbarie – cea a generaţiilor educate de internet, care ajung să nu-şi mai pună problema sensului vieţii; Giovanni Sartori defineşte omul acesta drept „homo videns“; Konrad Lorenz identifică unul dintre cele opt „păcate capitale ale omenirii civilizate“ prin moartea termică a simţurilor, răcirea afectivă şi „moleşirea“ omului. Sunt autori care se întreabă dacă schimbările la care asistăm sunt reversibile, sau participăm, fără să ştim, la naşterea unei noi specii, a unui nou tip de fiinţă umană. Cred că varianta a doua este mai probabilă: nu devenim „mai reci“, dar definim altfel „căldura“; nu vom fi mai singuri, dar vom redefini socialitatea. Cred că pe parcursul secolului XXI se vor produce mutaţii semnificative în ceea ce priveşte tipul de curiozitate şi tipul de sensibilitate al oamenilor. Cred, de asemenea, că rostul nostru, al cercetătorilor şi al educatorilor nu este de a cânta prohodul civilizaţiei şi nici de a căuta repere într-un trecut mai mult sau mai puţin îndepărtat, ci acela de a intui direcţiile de evoluţie, tendinţele de realizare a schimbării şi de a oferi semenilor noştri instrumente eficiente de gestionare a schimbării. Aşa cum spunea Mircea Eliade acum 70 de ani, prezentul se împarte în „prezent-care-se- consumă“ şi „prezent-care-se-naşte“. Datoria noastră este să fim de partea „prezentului-care- se-naşte“. Cine nu va reuşi acest lucru nu va putea deveni parte a soluţiei, va rămâne parte a problemei…

 

Rata divorţurilor a crescut, au loc în general la puţini ani după căsătorie şi din motive de multe ori mai superficiale decât înainte, când măcar prezenţa unui copil reprezenta o cauză comună. Pe de altă parte, violenţa rămâne principala cauză a divorţurilor, dar, din păcate, sunt dramatic de multe căsnicii în care femeia este supusă permanent abuzurilor domestice, pe care le îndură într-o captivitate umilitoare, din motive de supravieţuire financiară sau de situaţie locativă, mai ales când are copii de susţinut. Din fericire, prin noul Cod civil, legea susţine şi protejează într-o mai mare măsură femeia, sau membrul de familie abuzat. Un alt fenomen actual este cel al bărbaţilor care renunţă cu mare uşurinţă la o familie, pentru o altă femeie, pe care, de altfel, o aşteaptă de cele mai multe ori aceeaşi soartă. Nici femeile nu par a sta degeaba, multe aleg nu un soţ, ci un întreţinător, care să le ofere o viaţă de lux, în schimbul favorurilor pur carnale, relaţii libere de orice sentiment. Avem însă şi veşti bune care ne vin de la sate, aşa depopulate cum sunt. Acolo familia încă îşi păstrează valorile tradiţionale, bazată pe iubire, primită şi dăruită, pe încredere, pe dorinţa nu doar a soţilor, dar a celorlalţi membri – familia lărgită – de a transmite aceste valori mai departe copiilor. Probabil că şi orăşenii au nevoie de aceste valori, priviţi ce aflux este la târgurile de produse tradiţionale, asta arată că sufletul românului de azi nu este total rupt de rădăcini şi de valorile familiale în care a crescut. Familia este nu doar cuib pentru pui, ea aduce echilibru şi împlinire. Masa de duminică în familie este un ritual binefăcător la care nu ar trebui să renunţăm.

(avocat Paula Iacob)

 

 

Căsătoria e ruptă din Rai… Decizia, însă, se ia pe Pământ

Căsătoria este procesul prin care relaţia dintre un bărbat şi o femeie care se iubesc devine oficială şi permanentă. Până când moartea îi va despărţi. Sau, după caz, divorţul.

Peste tot în lume, noţiunea de viaţă de familie este deosebit de puternică. Bineînţeles, cu excepţiile de rigoare. Statisticile arată că marea majoritate a oamenilor sunt de acord că un copil are nevoie de mamă şi tată pentru a creşte şi a se dezvolta într-un mod armonios. Familia este o instituţie aproape universală. Percepţia căsniciei, însă, variază de la ţară la ţară, modificându-se destul de mult de-a lungul timpului. În unele locuri, căsătoria este invariabil legată de dragoste şi fericire conjugală. În altele, de supravieţuire economică. Oricum ar fi, pentru cei mulţi, căsătoria continuă să reprezinte un standard ideal pentru fericirea personală, procreere şi creşterea copiilor.

Însoţind omul în întreaga lui existenţă, familia s-a dovedit una dintre cele mai vechi şi mai stabile forme de comunitate umană, cea care asigură perpetuarea speciei, evoluţia şi continuitatea vieţii sociale. Definirea noţiunii de familie ridică unele dificultăţi ce ţin atât de sensurile complexe ale acestui nucleu fundamental al societăţii, cât şi de diversitatea relaţiilor dintre membrii grupului şi virtualele implicaţii ale acestora în sfera socială largă. Cert este că percepţia conceptului de familie şi viaţă conjugală diferă de la popor la popor, motiv pentru care zicala „Câte bordeie atâtea obiceie“ se poate aplica cu brio. Şi cum anevoiosul drum în doi începe cu ceremonia nunţii, tradiţiile şi obiceiurile acestui măreţ eveniment au evoluat într-un mod cât se poate de variat şi ciudat.

În Scoţia, viitoarea mireasă este legată de un copac, timp în care prietenii familiei o mânjesc de sus până jos cu cele mai dezgustătoare lucruri. Dacă poate face faţă acestei umilinţe, atunci se va descurca în orice situaţie, inclusiv într-un mariaj.

Cu o lună înaintea ceremoniei de căsătorie, viitoarea mireasă aparţinând poporului Tujia din China plânge zilnic timp de o oră. După zece zile, intră în joc şi mama fetei, apoi bunica. Spre sfârşitul lunii, toate femeile din familie se jelesc cu spor, fiecare într-o tonalitate diferită, acest bizar cântec fiind interpretat drept o manifestare spontană de… bucurie.

În Mongolia, logodnicii nu pot finaliza data nunţii până când nu sacrifică împreună un pui de găină pentru a-i verifica ficatul. Dacă arată aşa cum trebuie, atunci îşi pot alege data nunţii. Dacă nu, sunt nevoiţi să repete acest procedeu până când descoperă ficatul ideal.

Se pare că femeile Mangliks din India sunt blestemate să rămână văduve încă de timpuriu. Ca să scape de această nenorocire, se căsătoresc mai întâi cu un copac. Când pomul este distrus, vraja se rupe. Păcat de copac.

Triburile comunităţii Tidong din nordul regiunii Borneo, Malaezia, consideră că tinerii proaspăt căsătoriţi trebuie să fie închişi într-o casă timp de trei zile. O idee bună, nu-i aşa? Probabil, numai că în aceste trei zile nu li se permite deloc să-şi facă nevoile.

În Fiji, peţitorul trebuie să-i aducă viitorului socru un dinte de balenă. Bun, hai să ne gândim puţin la asta. Dacă nu-l cumperi de pe piaţa neagră, singurul loc de unde poţi face rost de un dinte de balenă este gura celui mai mare mamifer din lume, care întâmplător îşi petrece marea majoritate a timpului sub apă. Dacă nici asta nu se poate numi dragoste adevărată…

Şi Suedia se poate mândri cu un obicei destul de interesant. La petrecerea de nuntă, când unul dintre miri dispare de la masă pentru a folosi toaleta, partenerul rămas este sărutat de toţi invitaţii de sex opus. Cu alte cuvinte, de câte ori mirele dă o fugă până la baie, prietenii lui au şansa să-i sărute proaspăta soţie. Îndemnul „Împarte totul cu prietenii“, capătă deja o nouă conotaţie.

În zilele noastre, de obicei bărbatul este cel care îşi etalează muşchii. În Sparta, femeile se rădeau în cap şi se deghizau în bărbaţi în timp ce aşteptau să fie furate de alesul inimii. Acum, fie vorba între noi, doar am văzut filmul 300. La ce altceva te poţi aştepta?

În Africa există obiceiul ca o femeie mai în vârstă, de obicei mama miresei, să acompanieze cuplul proaspăt căsătorit în dormitor, pentru a le oferi indicaţii preţioase în timpul primei nopţi împreună. Cine îşi mai poate acuza părinţii că sunt o idee cam prea băgăreţi?

Dacă cineva doreşte să distrugă o ceremonie de căsătorie din Congo, nu trebuie decât să angajeze un clovn. Conform tradiţiei, mirele şi mireasa nu au voie să zâmbească sub nici un motiv.

În noaptea nunţii, francezii se adună în faţa casei proaspeţilor căsătoriţi, făcând o larmă de nedescris în timp ce bat cu polonicele în oale şi crătiţi. Nu numai că s-a dus naibii orice urmă de romantism, dar pentru a-i convinge să înceteze, cuplul trebuie să le ofere gustări şi băuturi.

Înainte de noaptea nunţii, în Coreea se obişnuieşte ca prietenii mirelui să-l bată pe acesta la tălpi cu peşti cruzi, pregătindu-l astfel pentru marea încercare din dormitor. Probabil există o explicaţie logică a acestui procedeu, care nouă ne scapă.

Părinţii de pretutindeni aleg diferite tradiţii pentru a-şi îmbogăţi viaţa de familie. Unele ritualuri ne demonstrează că nu suntem deloc atât de diferiţi pe cât ne place să credem.

În Bali, viitoarelor mămici li se interzice să mănânce caracatiţă pentru că se crede că astfel vor avea parte de o naştere uşoară. Gravidele din Bolivia nu croşetează pentru a nu înfăşura cordonul ombilical în jurul bebeluşului. În China, viitoarele mămici se abţin de la înjurături, înmormântări şi… sex. Femeile din Mexic nu se îmbăiază cu apă rece în perioada în care sunt însărcinate, pentru a nu avea parte de naşteri lungi şi dificile. În Ethiopia, sarcina este privită drept ceva absolut normal, aşa că femeile gravide îşi continuă activitatea fără să-şi bată prea mult capul cu precauţii inutile, în timp ce în Polinezia, gravidele sunt răsfăţate de întreaga comunitate cu masaje şi îndeplinirea fiecărei dorinţe. Cu şapte zile înainte de venirea pe lume a bebeluşului, viitorii părinţi din Egipt organizează o petrecere numită sebou, unde se stabileşte numele micuţului. Invitaţii aduc daruri şi bijuterii scumpe mamei şi copilului. În Grecia, familia şi prietenii aduc în dar aur şi argint noului născut pentru a-l feri de spiritele rele. Numai rudele foarte apropiate pot vedea bebeluşii japonezi în primele două luni de viaţă. Prietenii şi apropiaţii familiei trebuie să aştepte răbdători pentru ca micul omuleţ să se adapteze noii lumi. La trei zile după naştere, în Tibet se organizează o petrecere de curăţire a bebeluşului, când i se alege şi numele de către cel mai respectat membru al comunităţii. În Sri Lanka, Togo, Vietnam şi Taiwan, mamele trebuie să nască în deplină linişte.

Chiar dacă divorţul nu este o sursă de umor, există unele obiceiuri care îl fac să pară cel puţin amuzant.

Dacă un bărbat musulman doreşte să divorţeze, nu are nevoie decât de doi martori în faţa cărora să rostească cuvintele:

„Divorţez de tine.“ Pentru eschimoşi este şi mai simplu. Dacă un cuplu doreşte să divorţeze, tot ce trebuie să facă este să nu mai locuiască împreună. Dacă o femeie aborigenă din Australia doreşte să se despartă de soţul ei, nu trebuie decât să-l convingă s-o dăruiască altui bărbat. De preferinţă, celui pe care-l doreşte. În Israel, o femeie nu poate divorţa decât cu acordul soţului.

Lumea nu e mică atunci când vorbim despre tradiţii şi obiceiuri. Probabil tocmai acest lucru reprezintă un testament al evoluţiei vieţii de familie, al vieţii în general. Poate relaţia în cuplu progresează datorită libertăţii de a ne alege partenerul de viaţă la bine şi la rău, pe timp de criză sau nu, împărtăşind momente de fericire, dar şi de tristeţe şi boală. Probabil ajută şi faptul că într-un colţ al minţii ştim că există şi posibilitatea divorţului. Până la urmă, căsătoria rămâne în esenţă universal valabilă pentru că simbolizează uniunea a doi oameni, două familii, două lumi diferite. Cuvintele de legământ rostite în ziua nunţii leagă două inimi într-o tradiţie aproape la fel de veche precum omenirea însăşi.

(text Monica Ramirez)

Taguri:

Comenteaza