ambien 10mg tabs buy ambien online how to induce hallucinations with ambien

how much xanax do i give my dog buy xanax xanax side effects nightmares

how long do withdrawal symptoms last from valium diazepam 5mg kumar kumar valium

how long does it take for 2mg xanax to wear off buy xanax online green xanax 1mg

can you take 2 valium buy generic valium hva koster valium p¥ gata

whats stronger valium or lorazepam buy valium online valium and risperdal

coke and ativan buy ativan can you take naproxen with ativan

ambien cr side effects weight gain buy ambien baku mutu udara ambien kota bandung

tramadol hcl vs tramadol acetaminophen tramadol no prescription tramadol interaction with ondansetron

xanax generic s 900 buy xanax xanax rapporto gocce compresse

ZOOM

Migraţia inteligenţei româneşti – de la umilinţă la recunoaştere mondială

January 20th, 2009, com 4 comentarii

De visele frumoase şi curajoase ale anilor studenţiei se alege rapid praful şi pulberea în momentul în care cei mai buni studenţi hotărăsc să pună umărul la urnirea înainte a României. Intrând în domeniul cercetării ştiinţifice, tinerii cercetători dau piept cu salariile mizere, cu  nepotismul, birocraţia şi lipsa de respect. După ani de încercări disperate de a lupta împotriva valului, majoritatea aleg Occidentul, echivalentul respectului, salariilor merituoase şi recunoaşterii publice. România trăieşte azi bine-i meritata penurie de inteligenţă.

O carte esențială care nu va produce nici un efect

Recent, o monografie semnată dr. Irinel Popescu şi Aurel Pisoschi a fost lansată pe piaţă. Probabil mulţi tineri dar şi mai mulţi profesori îşi pun speranţele în faptul că această carte va contribui decisiv la modificarea, pe ultima sută de metri înainte de fatala prăbuşire, a acti?vităţii universităţilor din România. De ce? Deoarece se ştie prea bine că majoritatea nu sunt altceva decât nişte mari producătoare de profituri, rezultatele lor, cuantificate în calitatea absolvenţilor licenţiaţi, dar şi a masteranzilor şi docto?ranzilor, fiind la pragul deplorabilităţii. Monografia aduce la cunoştinţa publicului criteriile după care ar trebui să aibă loc evaluarea instituţiilor de învăţământ superior, la care, de altfel, UE obligă România, criterii valabile nu doar în Europa, ci peste tot în lumea civilizată. Principalul item este calitatea cercetării ştiinţifice, cuantificată, la rândul ei, în numărul articolelor publicate în reviste indexate Thomson ISI, în numărul citărilor la aceste articole şi în numărul brevetelor cu care ar fi firesc să se finalizeze cercetarea ştiinţifică. Numai că, având în vedere că majoritatea covârşitoare a universităţilor româneşti nu sunt capabile să îndeplinească aceste criterii, ţinând cont şi de faptul că o restructurare pozitivă ar aduce atingere intereselor multor persoane implicate în proces, urmând ca ele să dispară sau să rămână fără colosalele sume care le sunt puse la dispoziţie prin intermediul granturilor câştigate deseori fraudulos, este de aşteptat ca monografia mai sus amintită să nu producă nici un fel de efect, astfel încât universităţile să-şi continue mersul glorios spre nicăieri, apărate de indiferenţa ucigătoare a statului.

Cum devii cercetător și ce se întâmplă după, în România sec. XXI

În principal, calea pe care se ajunge la cercetarea ştiinţifică este aceeaşi în mai toate domeniile: absolvirea cu calificative dintre cele mai mari a studiilor de licenţă, master şi doctorale (sau măcar calitatea de doctorand), articole de specialitate publicate în reviste cotate Thomson ISI – ceea ce ar certifica va?loarea de noutate şi importanţă a acestora, prezentarea realizărilor ştiinţifice practice, prezentarea proiectelor de cercetare pe bază de grant la care solicitantul a luat parte. Prin urmare, este vorba despre o muncă susţinută la cel mai înalt nivel pe o perioadă lungă de timp, aşa cum este vorba despre mari investiţii materiale necesare achiziţionării măcar a literaturii de specialitate absolut necesare acestui parcurs. După evaluarea tuturor acestor cerinţe, respectivul primeşte gradul profesional de cercetător ştiinţific şi, desigur, speră cu convingere că viaţa lui profesională se va transforma în sensul firesc al speranţelor sale. Numai că în România lucrurile stau cu totul altfel, cu extrem de puţine excepţii. Ce găseşte proaspătul învestit la locul de muncă? În primul rând, coordonatori de proiecte ştiinţifice „expiraţi“, fără nici o valoare profesională, numiţi pe cu totul alte criterii în afara valorii profesionale, mulţi depăşind vârsta pensionării; proiecte lipsite de valoare, având aprobate finanţări generoase, dar care nu vor duce niciodată la articole cotate ISI sau la brevete de invenţie din simplul motiv că temele de cercetare sunt depăşite sau neimportante; va înainta proiecte de propuneri de cercetare care, aproape invariabil, vor fi refuzate din lipsă de pile; evaluatori corupţi, imposibilitatea câştigării de granturi, salarii mizere etc. etc. etc. Mai mult, „dinozaurii“ nemuritori sunt plasaţi pe cele mai înalte funcţii, sunt conducători de doctorate chiar dacă în 40 de ani de activitate nu au publicat nici măcar un singur articol ISI şi chiar dacă propriul doctorat s-a dovedit a fi un plagiat după lucrări străine (şi presa a adus în atenţie zeci de astfel de cazuri), au salarii fabuloase şi în nici un caz nu au de gând să iasă din schemă, pentru a lăsa locul celor tineri. De la munca uriaşă depusă pentru a ajunge cercetător până la spulberarea oricărui vis calea este, în România, pentru tânărul profesionist, atât de scurtă! Nu-i mai rămâne decât să-şi arunce privirile spre alte zări, unde cunoştinţele sale şi capacitatea de muncă să-i fie utilizate, recunoscute şi respectate. Pentru că în ţară nu a avut parte decât de muncă multă şi de la fel de multă umilinţă.

Singura speranță – emigrarea

Încă din timpul studiilor de licenţă, zeci de mii de tineri au părăsit România pentru o pregătire universitară superioară. Numai că nu s-a făcut nimic pentru a-i aduce înapoi în ţară. În condiţiile în care aceşti tineri reprezintă o pierdere majoră pentru ţară, emigrarea este singura soluţie devenită posibilă pentru ei. Dacă în 1989 lucrau în România peste 150.000 de cercetători, în 2002 statisticile oficiale înregistrau doar 38.433 de salariaţi. Conform Eurostat, procentul din forţa de muncă reprezentat de cercetători era în 2001 de 0,39% în România, penultimul loc pe plan european, comparativ cu o medie de 1,39% în Uniunea Europeană şi 0,84% în ţările candidate la aderare (date cf. Asociaţiei Ad ASTRA). Doar 15% din personalul ştiinţific publica, în 2002, în reviste indexate iar în timp ce vârsta medie a cercetătorilor în străinătate este de 35 de ani, la noi aceasta este uniform eşalonată între 35 şi 60 de ani. Mai mult, conform statisticilor ISI, România ocupa, în 2003, locul 48 în topul producţiei ştiinţifice, în urma unor ţări ca Polonia, Ungaria, Bulgaria, Trinidad Tobago, Uruguay. Uluitor, dar adevărat! În aceste condiţii, ce anume ar mai putea motiva un cercetător român să rămână într-o ţară unde nu îşi poate practica meseria? Absolut nimic, promisiunile guvernului nu mai sunt suficiente, cu atât mai mult cu cât există destule oferte ale centrelor de cercetare serioase din lume, capabile să înghită şi să folosească în beneficiu propriu intelighenţia românească şomeră. Impresionantă părerea unui astfel de tânăr, care lucrează de ceva vreme în afara ţării, la Tinbergen Institute and Department of Economics, Universitatea  Erasmus din Rotterdam, Sebastian Buhai, exprimată într-un discurs ţinut la o întâlnire de la Sinaia: „Cei mai buni profesori au condiţii de cercetare atât de bune la ei acasă încât nimeni nu are intenţia să plece, nimeni nu este atras permanent de o instituţie rivală, din spaţiul autohton sau cel internaţional. Evident, aceasta nu se obţine (nu se poate obţine) neapărat prin licitaţia salarială, de multe ori este absurd să crezi că poţi intra în competiţie cu o universitate privată din Ivy League, SUA, în materie de remuneraţie, dar e vorba, până la urmă, din punctul de vedere al cercetătorului matur, de statutul profesional în institutul tău, e vorba de a avea la dispoziţie cele mai performante laboratoare, de a obţine finanţare pentru orice idee bună, de a fi răsplătit pentru activitate extraordinară prin premii extraordinare şi, nu în ultimul rând, de a vedea păstrat un standard extrem de înalt în angajarea noilor membri ai colectivului de cercetare, de la doctoranzi până la alţi profesori.“

Ce-ar mai fi de spus? Deocamdată, nimic!


Taguri:

Comenteaza