order ambien Des Moines buy ambien ambien 4 years old

strength of xanax bars xanax drug who should be prescribed xanax

tramadol help oxycodone withdrawal buy tramadol online how to stop tramadol overdose

valium et paranoia diazepam 5mg tomar valium embarazo

ambien bad breath buy ambien online ambien stomach problems

soma mims buy soma online no prescription soma istres

how long before speech to take xanax buy xanax can i take xanax with norco

does xanax relieve itching buy xanax xanax alzam

diltiazem and ambien buy ambien ambien side effects throwing up

side effects tramadol hydrochloride 50mg buy tramadol is it ok to mix percocet and tramadol

PEOPLE

MIHAELA RĂDULESCU: Nu omor nici un vis, aştept să vină vremea lui!

June 15th, 2008, com 2 comentarii

„Cred că am trăit tot ceea ce trebuie să trăiască o femeie care nu poate să-şi imagineze viaţa fără iubire: bucurie, suferinţă, dor, plictiseală, patimă, nebunie, disperare, pasiune…“

– Mihaela, să începem cu începutul: cum şi unde a fost copilăria ta? Dar adolescenţa?

– M-am născut la Piatra Neamţ şi am avut o copilărie normală, aveam exact atât cât aveam nevoie – nu eram nici bogaţi, dar nici săraci lipiţi. În adolescenţă au început problemele familiei mele, atunci am început să ne tot mutăm dintr-o casă în alta şi în apartamente din ce în ce mai mici. Au început grijile, nesiguranţa, problemele de supravieţuire şi o perioadă despre care-mi amintesc doar că nu mai vreau s-o trăiesc vreodată.

– Aveai multe prietene în acea perioadă? Cum şi pe unde vă distraţi de obicei?

– N-am fost niciodată genul care are zeci de prietene, am fost mereu destul de retrasă, chiar dacă aparenţele spun şi astăzi altă poveste despre mine. Îmi plăcea şi-mi place să citesc, să scriu, să merg pe munte, aveam zilnic antrenamente de gimnastică ritmică… Am avut şi am o prietenă la care ţin mult – Irina Petrea (prima Dădacă de la Prima, autoarea cărţii Şi tu poţi fi super-dădacă). Nu mi-a plăcut discoteca niciodată, deşi îmi plăcea la nebunie să dansez şi să ascult muzică, dar nu acolo, în zgomotul şi-n colcăiala aceea, în fum de ţigară sau înconjurată de tineri duhnind a alcool. Pur şi simplu nu mi-a plăcut niciodată, oricât ar părea de straniu.

– Cum s-a produs debutul muncii în televiziune şi venirea ta în Capitală?

– Venirea în Capitală s-a produs după terminarea liceului, odată cu intrarea la Facultate. Televiziunea a apărut mai târziu, la vreo cinci ani de când eram deja în Bucureşti. Am avut multe locuri de muncă până am ajuns să fiu implicată în organizarea Festivalului Internaţional de Film Dakino şi, în calitate de director de Festival, m-am dus la Tele 7 abc să le propun o emisiune-ediţie specială, în care să difuzăm scurtmetraje realizate de studenţii de la noi şi din lumea întreagă. Dl Radu Nicolau m-a ascultat, i-a plăcut ideea, doar că nu era de acord ca emisiunea s-o prezinte o actriţă, aşa cum îi propusesem, ci… eu. M-am gândit mult, m-am îndoit mult şi totuşi, după trei luni, am început să fac această emisiune – Nocturna pe 16 mm, în direct, cu invitaţi exclusiv din lumea filmului. Aşa i-am cunoscut pe toţi regizorii premianţi de astăzi, care pe-atunci erau doar studenţi…

– A fost televiziunea o profesie pe care ţi-o doreai sau visai pe atunci să devii altceva?

– Nu mi-era foarte clar ce-mi doresc să devin, de când mă ştiu am fost în căutări, în cercetări. Am această curiozitate imensă de a afla cât mai multe, de a întreba mereu, de a căuta altceva decât am găsit deja… Televiziunea nu era un vis, a fost o şansă pe care am ştiut s-o exploatez şi din care mi-am conturat o specializare – e foarte important ca în domeniul tău să fii considerat un specialist şi mă bucur că am ajuns la acest nivel de performanţă profesională, care n-are legătură nici cu fardurile, nici cu rochiile, ci strict cu munca din spatele camerelor.

– De ce ai preferat să te desparţi, până la Antenă, de câteva posturi importante, cum au fost mai întâi Tele7 abc, apoi Pro TV sau B1 TV?

– După munca în Tele 7 abc mi s-a oferit o şansă grozavă de a fi producător în Pro TV – acest aspect e mai puţin cunoscut, tocmai pentru că nu eram vedetă în Pro, ci unul dintre cei din spate. Acolo am învăţat tot ceea ce ştiu astăzi despre munca într-o echipă, într-o redacţie de televiziune, acolo a fost şcoala mea, în care nu mi-a predat nimeni nimic, dar am furat meseria de la mulţi. Am apărut pe post doar în câteva reportaje realizate de mine şi am fost primul reporter special din România care a transmis live Premiile Oscar. După această ieşire reuşită pe post, au început să apară ofertele – cea de la Antena 1 a fost de nerefuzat – să vin să prezint o emisiune de patru ore în direct, în fiecare duminică. Am plecat de la Pro TV rămânând în cele mai bune relaţii cu toată lumea, dovadă că după trei ani de Antena 1, tot de la Pro TV a venit o ofertă şi mai tentantă – aceea de a avea o emisiune în prime-time, sâmbăta seara – Steaua ta norocoasă“. Şi Duminica în familie şi Steaua… au fost lideri de audienţă, bătând orice concurenţă pe acele tronsoane orare. Plecarea din Pro, după doi ani, a avut nişte ciudăţenii, mi-e teamă că am plecat din pricina unor femei care confundau televiziunea cu un club de noapte şi, având bani şi putere, erau în măsură să decidă cine are loc la masă şi cine nu. N-am avut regrete tocmai pentru că ştiam că nu din vina mea plec, ştiam sigur că sunt un profesionist bun, care-şi va găsi mereu locul într-o televiziune. Propunerea pe care mi-a făcut-o Tele 7 abc a fost iarăşi provocatoare – să o iau de la capăt într-o televiziune nouă, fiind şefa tuturor emisiunilor pe care le produceam, realizam sau prezentam – am cele mai frumoase amintiri din acea perioadă, am avut echipa la care am ţinut cel mai mult şi emisiunea cea mai dragă sufletului meu – GALA. Am creat-o şi am crescut-o cu toată sensibilitatea, forţa şi firescul de care eram în stare – a ieşit o bijuterie de emisiune, în care au venit personalităţi copleşitoare, mai ales dintre cele care nu mai călcaseră vreodată la o emisiune de televiziune. Şi o altă emisiune pe care am creat-o atunci a fost o premieră pentru România – prima emisiune de sport extrem şi divertisment – Punem pariu că-i vară, premiată de APTR. De altfel, cele patru premii APTR sunt marea mea mândrie, ştiu bine ce profesionişti sunt în juriu şi pun mare preţ pe aceste premii.


– Întotdeauna principala emisiune pe care ai făcut-o a fost în stilul talk-show. De ce eşti fidelă acestui gen – care, de altfel, te avantajează?

– Pentru că am abilităţi psihologice deosebite reuşesc să-mi descifrez invitatul în primele minute. Ştiu destul de precis în ce stare e invitatul meu, ştiu cum să-l învălui, ştiu tot ce am putut să aflu despre el, îi ştiu punctele slabe şi subiectele preferate, îi simt starea în care se află în timp ce vorbim – în toţi cei 12 ani am făcut numai talk-show şi n-am dat greş „citind“ invitaţii… Ador conversaţia de calitate, ochi în ochi, suflet în suflet.

– Îţi place să respecţi desfăşurătorul fix al emisiunii sau totul vine de la tine?

– Nu sunt genul de moderator căruia să-i fixeze cineva vreo temă sau să-i scrie cineva vreo întrebare – în primul rând, înainte de a fi numită vedetă, sunt jurnalist tv. Păcat că jurnaliştii nu ştiu bine cine face meseria asta şi ce conţinut are… Întotdeauna mi-am asortat discuţia cu invitatul în funcţie de tema emisiunii sau de actualitate. Atunci când făceam emisiuni de portretistică, nu de publicistică, întrebările aveau menirea culorilor – conturau o personalitate, dădeau expresivitate şi lumină unor enunţuri sau bănuieli despre omul respectiv. Îmi fac documentarea cu mare minuţiozitate şi încerc mereu să-mi pun invitatul într-o lumină care să mă reprezinte, vreau să rămână în anumite amintiri felul în care am ştiut să-l fac să vorbească despre ceva ce nu trebuia vorbit sau ceva ce fusese vorbit superficial în alte emisiuni.

– E greu să „ţii“ o emisiune, adică să acoperi inevitabilele bâlbe?

– Din afară, pentru oricine pare la îndemână să vorbeşti la un microfon. Uitaţi-vă numai cât de multe vedete tv au apărut un sezon, două şi au dispărut definitiv sau au apărut pe la televiziuni unde nu le mai vede nimeni. Poate că, totuşi, nu-i atât de simplu pe cât pare, şi poate că măcar cei care încearcă şi se cred grozavi învaţă că televiziunea nu e despre uşurinţa de a vorbi, ci despre a învăţa noţiuni de bază, de încadratură, de lumină, de vorbire, de intonaţie şi dozaj al informaţiilor, despre format şi reguli tv, despre audienţă şi concurenţă, despre farmec şi inteligenţă, despre cultură generală şi cultură socială, despre conectare permanentă la realitate, despre căutare continuă a subiectelor care să atragă, despre jurnalism şi nu mondenitate, despre naturaleţe şi nu fals şi minciună, despre bun-simţ şi nu ţăţisme, despre respect pentru public şi nu poliţe de plătit numai pentru că ai un public…


– Trecând la alte aspecte ale vieţii tale, cum ar fi oamenii importanţi pe care i-ai cunoscut, regreţi dispariţia lui Dan Iosif?

– Regret că nu i-am apărat mai mult pe oamenii la care am ţinut, atunci când am putut s-o fac… Regret multe dispariţii şocante, ale unor oameni cu care am avut scurte întâlniri, dar marcante pentru mine – aici mai vorbesc şi despre Dem Rădulescu, Ovidiu Bose Paştină, Adrian Pintea, Corina Blaj, Iosif Sava, George Pruteanu, Jana Gheorghiu, Laura Stoica…

– Ştiu că ai studiat şi la alte facultăţi, iar acum eşti studentă la Regie Film. Povesteşte-ne mai mult despre faptul că ai un proiect cinematografic, şi de unde trecerea de la actorie şi cele câteva roluri pe care le-ai jucat, la regie de film?

– Am început trei facultăţi, pe unele le-am dus până în ultimul an, dar am realizat că nu vreau să urmez calea aia. Sunt în anul 4 la Facultatea de Regie. N-am nici un proiect cinematografic important în derulare, ci am scris un scenariu de film de lungmetraj, dar încă nu am finanţare pentru el. Singurul debut despre care aş putea vorbi este cel de regizor pentru videoclipul Curcubeu, al trupei Bere Gratis – unde am semnat şi scenariul, şi care se difuzează deja pe toate posturile muzicale. Videoclipul a fost şi un mesaj social pentru sprijinirea refugiaţilor – am vrut să nu fac degeaba un clip, ci să transmit cu ajutorul lui un mesaj important.

– Cum ţi se pare miracolul hollywoodian sau visul american?

– Interesant ca experienţă. Am probat-o, o voi ţine minte perfect şi-mi va ajuta în ceea ce vreau să fac mai departe, dar ca regizor.

– Eşti implicată în foarte multe activităţi caritabile, şi recent ai obţinut ceea ce ţi-ai dorit pentru Teodora, fetiţa lui Miţă de la Bere Gratis şi a Lianei Stanciu. E greu să faci această muncă benevolă pentru a ajuta oameni?

– E greu doar să te opreşti, după ce ai început să iubeşti munca umanitară. În plus, am intrat într-un sistem de unde nu mai pot ieşi fără să fac oameni dragi să sufere – şi în sufletul meu n-a încăput niciodată răutate sau ură. Nu sunt doar o vedetă implicată în vreo campanie sau alta, ci un activist social pasionat, un membru plin de energie al societăţii civile. Am înfiinţat o fundaţie de ajutor pentru copiii bolnavi de cancer – la ideea Lianei şi a lui Miţă, părinţii Teodorei, unde alături de noi mai este şi Corina Drăgotescu, pe care am numit-o preşedinta Fundaţiei. Sunt membră în boardul Fundaţiei SMURD, alături de Emil Hurezeanu şi doctorul Raed Arafat, sunt membru de onoare al Forumului Donatorilor din România, sunt pentru a doua oară în juriul Galei Societăţii civile, sunt voluntar constant pentru Hospice Casa Speranţei (copiii cu boli incurabile, în faze terminale), Salvaţi Copiii şi încă multe altele. Am fost numită Ambasador pentru România a două prestigioase organizaţii umanitare internaţionale – UNITED WAY şi Special OLYMPICS (la cea din urmă preşedintă de onoare este Nadia Comăneci). Activez pentru câteva organizaţii ecologice, Mai Mult Verde şi Umbrela Verde, am parteneriate filantropice cu baroana Emma Nicholson, principesa Margareta a României, Wajiha Haris (care se ocupă de ani buni de renovarea Spitalului Marie Curie) etc. Mă mândresc cu faptul că am luat multe premii pentru activitatea mea umanitară, semn că oamenii inteligenţi au înţeles nu numai efortul şi demersurile mele, dar şi eficienţa şi transparenţa activităţii mele umanitare. Cel mai recent premiu a fost obţinut la Gala Colecţia de succese, unde am luat Marele Premiu pentru implicare socială. Cred cu toată convingerea că fiecare persoană publică responsabilă şi în toate minţile trebuie să-şi îndrepte atenţia şi către problemele comunităţii în care trăieşte, nu numai spre ea însăşi. Şi mai cred că ticăloşia cea mai cumplită e să minţi sau să înşeli în acest context umanitar – din păcate văd şi aud vedete care mint că ajută sau cerşesc public fonduri fără să aibă decenţa de a da socoteală şi de a spune adevărul despre banii adunaţi, impresionând oamenii de bună credinţă. Sunt foarte atentă la acest fenomen şi, în calitate de membru activ al societăţii civile, am solicitat o serie de controale exact în campaniile şi ong-urile unde am simţit că nu e în regulă ceva. Le voi demasca, promit, orice scandal public ar declanşa. E absolut nedrept să te foloseşti de suferinţa oamenilor şi de poziţia ta publică inţind cu neruşinare sau folosindu-te de argumentul discreţiei ca să acoperi o fraudă.

– O întrebare indiscretă: căsătoria ta cu Ştefan Bănică Jr. părea a fi una dintre cele mai fericite, şi totuşi aţi divorţat şi v-aţi recăsătorit fiecare. Care a fost principala cauză? În ce relaţii sunteţi acum?

– Am fost fericiţi împreună câtă vreme ne-am iubit. Motivele pentru care l-am părăsit pe Ştefan şi am divorţat ne privesc doar pe noi. Între timp am uitat acele detalii – au trecut zece ani de când am o familie la care ţin cu adevărat, în care am un copil adorabil, care va împlini patru ani. Nu cred că am fost vreodată mai fericită şi mai împlinită ca acum, iar bărbatul care e iubirea vieţii mele este Elan, soţul meu.

– Cum priveşti aşa-zisul război dintre tine şi Andreea Marin, şi tot ceea ce vuieşte în presă despre voi? (De altfel, ştiu că, de curând, ai dat o publicaţie în judecată…)

– Multă vreme a fost un conflict iniţiat şi întreţinut de presă. În ultima vreme, din motive pe care chiar nu le înţeleg, singura care întreţine acest conflict e Andreea. Mă simt foarte prost că trebuie să citesc pe prima pagină a ziarelor ştiri despre ce-a mai scris Marin pe blog despre mine, mi se pare jignitor atât pentru mine, cât şi pentru cititori. Dar, fiecare îşi alege după cum consideră, felul în care îşi doreşte să apară pe prima pagină. Începe să devină chiar amuzant să vedem ce mai răspunde la aşa-zisele întrebări „nevinovate“ ale curioşilor – mai cu seamă că prima dată când şi-a deschis nenorocirea asta de blog a minţit aşa de frumos că „e prima şi ultima dată când am să vă răspund la o întrebare despre Mihaela“. Uite că amnezia sau răutatea au determinat-o să recidiveze. Şi sunt convinsă că mai urmează, cel puţin câtă vreme nu are alt motiv să fie în centrul atenţiei.

– Cum l-ai cunoscut pe Elan Schwartzenberg? Ţi-a făcut mult timp curte ca să accepţi să îi devii soţie? A fost greu să accepţi schimbarea religiei pentru a vă putea căsători?

– Eu şi Elan n-am vrut niciodată să fim unul dintre acele cupluri care atrag atenţia, bârfele, ştirile mondene. Nu ieşim împreună în nici o împrejurare în care presa ne-ar putea fotografia sau filma în voie, soţul meu nu dă interviuri decât pe teme legate de preocupările lui profesionale, nu ne place să facem nici valuri şi nici să pozăm în marile staruri. Nu ne sărutăm în public, iar cele mai amuzante ieşiri sunt cele în care intrăm separat la evenimente şi absolut nimeni de la presă nu se prinde că e şi soţul meu acolo. Orice aţi vrea să credeţi despre noi, suntem un cuplu aproape banal în preocupări, nu ne plac excesele şi fiţele, nu frecventăm lumea mondenă deloc. Preferăm să ne luăm motoarele şi să mergem la mare sau la munte sau să plecăm cu copilul în locuri liniştite. Suntem unul dintre acele rare cupluri care, deşi trăiesc de zece ani împreună, tot sunt topiţi unul după altul, tot în doi pleacă în vacanţe, tot în casă le place cel mai tare, cu prieteni dragi în vizită. Mai multe n-am să vă povestesc despre soţul meu şi despre mine, nu e treaba lumii, e viaţa noastră.

– Pe ce lucruri pui bază în educaţia fiului vostru, Ayan, şi cum e relaţia mamă-fiu?

– Comunicarea dintre mine şi copil mi se pare cea mai importantă – vorbim mult, îi ador sutele de întrebări zilnice, mă bucur că i-am dezvoltat curiozitatea şi pasiunea pentru a înţelege lucruri, fenomene, oameni… Avem acea relaţie care umple sufletul oricărei mame – sunt viaţa lui, e lipit de mine, suntem topiţi unul după altul şi ne petrecem extraordinar de frumos timpul împreună – adică ne jucăm non-stop, că doar asta-l face fericit la cei aproape patru ani ai lui. Am grijă ca în toate jocurile noastre să strecor învăţăminte, lecţii bune mai târziu, informaţii, reguli de bună purtare… Copilul meu a dezvoltat în mine cea mai mare pasiune pe care am pus-o vreodată într-o preocupare – aceea de a-i fi mamă, în toate sensurile minunate şi acaparante ale acestui cuvânt.

– Ce îţi doreşti cel mai mult să reuşeşti în viitorul apropiat?

– Copiii, filme documentare, un film de lungmetraj, încă o carte, o nebunie pe care n-am mai încercat-o, o casă pe malul mării, un scenariu… Îmi trec multe prin minte, nu omor nici un vis, aştept să vină vremea lui. Şi vine mereu…

foto Rompres şi Mediafax



„Sunt multe activităţi care mă rup de mlaştina vieţii publice – în primul rând orice program cu copilul şi cu soţul meu mă aduce în cea mai bună formă a mea. Apoi, cred că nu-mi voi potoli niciodată nevoia de adrenalină – am nevoie să merg măcar o dată pe săptămână cu motocicleta – m-am mai potolit puţin cu viteza, mi-am luat şi un scuter cu care merg prin oraş – sar cu paraşuta, urc pe munţi şi abia aştept să fac asta şi cu băiatul meu, trag cu diverse arme în poligon – ca să-mi exersez precizia şi puterea de concentrare. Sculptez, îmi place mult să dau forme pietrelor sau lemnelor, chiar dacă n-am studiat asta nicăieri.“

„Grădinăresc, da, am o grădină pe care o admiră toţi prietenii. Citesc cărţi cu nesaţ, îmi place să descopăr în librăriile din alte ţări cărţi despre care doar am auzit sau în librăriile de la noi cărţi ale unor autori români despre care aud că sunt traduşi în alte părţi, îmi place să bat magazinele de vechituri şi muzeele lumii, am nevoie să văd mereu locuri noi de pe planetă, îmi perfecţionez abilităţile de operator şi de fotograf cu fiecare prilej, cu fiecare nouă destinaţie… Şi muzica – muzica mă aduce în absolut orice stare vreau să fiu sau mă scoate din orice stare în care nu vreau să fiu – sunt dependentă de muzică, la fel ca de dragoste. Dansez pe amândouă, fie şi numai în gând.“

„Sunt mulţumită cu ce am, sunt nemulţumită de cât de puţine am reuşit să fac – de aceea duc o viaţă atât de activă, de aceea sunt atât de plină de energie pozitivă, de aceea dăruiesc atât de mult în jurul meu, de aceea mi-e bine numai aşa…“


Taguri:

Comentarii

  1. cut the rope says:

    I agree with your MIHAELA RĂDULESCU: Nu omor nici un vis, aştept să vină vremea lui! | Revista flacara, great post.

  2. Accident Videos…

    If you need a great to watch funny accident videos then check out my site….

Comenteaza