Mike Phillips: „Romanul poliţist umple un vid moral”

Scriitorul Mike Phillips s-a născut în Georgetown, Guyana. A venit, încă din copilărie, la Londra. A studiat la Universitatea din Londra şi la cea din Essex. După absolvire, a lucrat ca jurnalist la BBC. Din 1992 s-a dedicat integral scrisului, în special compunerii unor romane poliţiste care s-au bucurat de un mare succes.

Aveti un nume extraordinar pentru un detectiv. Nu v-a tentat să practicaţi meseria asta? Şi înfăţişarea vă ajută – inspiraţi şi încredere, şi forţă. Dacă – Doamne fereşte! – aş avea nevoie, n-aş ezita să fac apel la serviciile dv.

– Cred că înfăţişarea si stilul meu s-au dez­voltat într-un context diferit. Probabil că ima­ginea pe care o impun vine din experienţele mele din tinereţe, şi vă voi povesti două dintre ele, care au pus o amprentă puternică asupra personalităţii mele.

„Am rezistat presiunii de a scrie despre Guyana, America de Sud si Insulele Caraibe. În viitor, s-ar putea să recurg la amintirile din copilărie şi să încep să mă gândesc la cum să scriu despre ele.”

Va ascult.

• Prima este din perioada în care am termi­nat facultatea si când, cu diploma în mână, eram în căutare de lucru. Pe atunci diploma aceea nu valora mai nimic, din cauza culorii pielii mele. Asadar, am fost somer pentru ceva vreme si chiar am ajuns să dorm pe străzi la un moment dat, pentru câteva luni. N-am uitat niciodată acea experienţă si am căpătat o mare simpatie pentru cei care se află în situaţii similare. Câţiva ani mai târziu, am reusit să conving autorităţile locale londoneze să îmi permită ocuparea unei case părăsite, pe care am transformat-o într-un adăpost pentru tineri. În acea situaţie trebuia să mă impun, să am autoritate, asa încât să pot acţiona ca un tampon între tineri si autorităţi. Si trebuia, de asemenea, ca aceia pe care îi ajutam să îmi acorde deplină încredere, mulţi dintre ei fiind deja implicaţi în situaţii dificile, până să ajungă la mine. Aveam numai 22 de ani si, în timp ce colegii mei îsi petreceau nopţile dan­sând, eu mi le petreceam prin secţii de poliţie, încercând să salvez vreun tânăr, sau învăţându-i pe adolescenţii analfabeţi cum să scrie si să ci­tească. Cred că eram mult prea tânăr pentru o astfel de muncă – foarte grea, foarte solicitantă – si acest lucru si-a lăsat amprenta asupra per­sonalităţii mele – si în bine, si în rău.

A doua experienţa?

• Cea de-a doua a fost aceea de jurnalist la radio. Diferenţa faţă de jurnalismul scris ţine de personalitate. În mod ironic, am ajuns la radio când am fost solicitat de BBC pentru a realiza un material documentar despre munca mea cu ti­nerii delincvenţi. Câţiva ani mai târziu, lucram deja ca prezentator al unei emisiuni BBC, inti­tulată Meridian, despre artă si cultură. Prezen­tam, în medie, câte trei interviuri live în fiecare emisiune. În acest context, te puteai trezi în si­tuaţia de a discuta acum cu un tânăr solist de muzică pop, iar jumătate de oră mai târziu – cu un politician de marcă. Perioada de documen­tare, memoria si atenţia la detaliu erau absolut necesare; dar adevăratul talent era să reuşeşti să pătrunzi în spaţiul psihologic al fiecăruia dintre cei intervievaţi. Acest lucru necesita un anumit limbaj corporal, o gestică si o expresie facială aparte, un anumit ton al vocii, precum si abili­tatea de a controla, modela si conduce conver­saţia într-o anumită direcţie, fără a părea domi­nant si agresiv. După un timp, aceste tehnici au devenit parte din personalitatea mea, fiindcă trebuia să fiu foarte bine pregătit si spontan pentru a reusi ca, în câteva secunde, să pornesc discuţia pe făgasul potrivit si să realizez un ma­terial de valoare.

Extrem de solicitant!

• Câteodată, această intensitate devenea puntea dintre viaţa din studio si viaţa reală. Mi-aduc aminte că aveam, la un moment dat, ca invitată, o actriţă de cinema, si relaţia stabili­tă atunci, în cele cincisprezece minute de emisiune, a continuat apoi ani buni, de parcă ar fi fost un fel de fascinaţie la prima vedere. Era, de fapt, efectul acelui interviu. Ca o mică digresi­une, as vrea să vă spun că, din această cauză, m-am identificat complet cu începutul relaţiei dintre Mladin si Mihaela, personajele cărţii dumneavoastră Atac în bibliotecă. Stiam cât de reală era situaţia.

„Oamenii trăiesc cât pot mai bine şi le doresc succes celor care pot găsi un ajutor în viaţă. E posibil să te simţi mai în siguranţă trăind după un set sau altul de reguli, dar adevărul este că în viaţă nu există nici o garanţie. Aşa cum văd eu lucrurile, suntem într-o situaţie fără ieşire.” – din „An Image to Die For” („O imagine pentru care merita sa mori”).

Multumesc pentru digresiune!

• În sfârsit, v-am vorbit despre toate acestea bănuind că dumneavoastră vă referiţi la detec­tivul fictiv – un detectiv privat, ca în romanele lui Chandler, Hammett s.a. În viaţa reală, de­tectivii sunt, în mod obisnuit, angajaţi la stat, iar prioritatea lor este, indiferent de înclinaţiile lor personale, aceea de a impune si întări preroga­tivele sistemului justiţiar, lucru care – după cum stiţi – poate fi uneori influenţat de politica zilei într-o măsură destul de mare, indiferent de cât de democratică este societatea respectivă. Sper că detectivul pe care îl identificaţi dumnea­voastră în personalitatea mea este unul cu o moralitate personală, unul care este interesat de înţelegerea problemelor diferiţilor indivizi, si care are o viziune proprie asupra societăţii.

Experienţa de jurnalist a lui Mike Phillips si-a pus amprenta asupra scrisului auto­rului Mike Phillips?

• Da, cu siguranţă. Acest lucru se datorează, în parte, timpului petrecut ca ziarist, dar si ide­ilor pe care le consideram importante în arta scrierii unui roman. În momentul în care am în­ceput să mă gândesc la trecerea în domeniul ro­manului, modelul meu literar era Honore de Balzac. Mi s-a părut că felul în care a scris despre Franţa este exact acela în care ar fi scris un bun ziarist, asimilând si folosind elemente de socio­logie si antropologie. În Comedia umană, Balzac si-a propus să exploreze vieţile oamenilor din toate păturile sociale ale Franţei vremurilor sale. Acest lucru m-a inspirat si, când am început să lucrez la primul meu roman – „Blood Rights” (Dreptul sângelui) – mi-am propus să examinez toate nivelurile societăţii engleze din punctul de vedere al unui imigrant. Cred că, în momen­tul acela, îmi propusesem să scriu douăzeci de volume, dar intenţiile mele s-au schimbat după apariţia celei de-a treia cărţi. Deci, as putea spune că, în cazul meu, trecerea de la jurnalism spre roman s-a datorat ambiţiei de a-l egala pe Balzac.

O ambiţie nobila!

• În acelasi timp, tranziţia a fost posibilă da­torită faptului că există două aspecte legate de lumea jurnalismului pe care le consider impor­tante pentru orice romancier.

Care anume?

• Primul: jurnalistii au ocazia de a se întâlni cu persoane de toate felurile si de toate profesi­ile si, de fiecare dată, au obligaţia să le asculte  opiniile până la capăt, să le studieze comporta­mentul şi să încerce să înţeleagă mediul din care aceşti oameni provin şi în care trăiesc, pre­cum şi obiceiurile sau tradiţiile lor. Aceste în­tâlniri neaşteptate sunt folositoare şi la un alt ni­vel. La începutul carierei am lucrat în redacţia radio a BBC Manchester. Sarcina mea era să aduc două ştiri zilnic, fiecare cu interviuri înre­gistrate pe bandă. Astfel, îmi începeam munca pe la cinci şi jumătate dimineaţa, petrecându-mi ziua alergând de la o şcoală la alta, apoi pe la fabrici şi prin alte locuri de muncă, intervie­vând diferite persoane şi lucrând la rezumate pentru buletinele de ştiri care se transmiteau de-a lungul zilei.

Cam extenuant chiar şi pentru un jurna­list!

• Pe vremea aceea, Manchester încă era o zonă industrială foarte activă, plină de oţelării, fabrici de tot felul şi mine de cărbune. Fiind străin atât de locuri cât şi de oameni, faptul că eram jurnalist a fost singurul lucru care mi-a permis să observ şi să redau viaţa din Man- chester.

Şi ce-aţi constatat?

• Am fost foarte mirat să văd că majoritatea tinerilor romancieri pe care i-am întâlnit abia ieşiseră de pe băncile facultăţii, începând să scrie înainte de a fi avut vreo experienţă de muncă, sau să fi reuşit să înţeleagă oameni precum cei care lucrau în uzine. Astfel, mulţi dintre tinerii scriitori nu aveau nici cea mai vagă idee despre cum munceau, cum trăiau, cum vorbeau sau cum îşi petreceau vremea mulţi dintre conaţio­nalii lor. Mă aflam într-o situaţie diferită de a lor şi munca de ziarist deja mă făcuse să am o altă relaţie cu diferite grupuri de oameni despre a căror existenţă nu aş fi aflat dacă nu aş fi fost re­porter. Odată cu trecerea timpului, spaţiul meu de lucru s-a schimbat şi m-am familiarizat cu mediile în care se învârt oamenii de cultură, po­liticienii, lorzii, sportivii, afaceriştii şi membrii marilor corporaţii. Când am început să scriu primul meu roman, aveam deja la îndemână imaginile precise ale multor tipuri de persona­litate, precum şi caracteristicile lor.

Al doilea aspect?

• Al doilea element important din experienţa de jurnalist, care poate fi de folos romancierilor, este buna înţelegere a modului în care schim­bările sociale – politicile sociale, chiar – pot fi in­fluenţate de către anumiţi indivizi sau de către unele grupuri de persoane. Ca romancier, m-am trezit punându-mi întrebări venite din expe­rienţa mea anterioară ca ziarist. De exemplu: care este legătura dintre unele clădiri noi şi anu­miţi politicieni? Cum este influenţată infra­structura unui oraş de obiceiurile unui grup so­cial? Si aşa mai departe.

Aţi văzut lumina zilei în Guyana. Acel loc e reflectat în literatura dv.?

• Răspunsul meu trebuie să fie şi da, şi nu. Am scris un singur eseu despre copilăria mea în Guyana, publicat în volumul de eseistică şi po­vestiri intitulat „London Crossings” (Felii de Londra). În acelaşi timp, în romanele mele de în­ceput se găsesc ecouri ale stărilor sufleteşti din vremea când am ajuns în Marea Britanie, în 1956. Foloseam multe imagini care veneau din copilăria în Guyana şi care erau puse în contrast cu mediul înconjurător din Anglia. Scriam, de exemplu, despre ploaie şi culorile penelor păsărilor, despre comportamentul diferit al oa­menilor de aici. Bineînţeles, aceste lucruri le scriam din reflex şi îmi dau seama doar acum, după mulţi ani, de aceasta. O explicaţie ar fi că am început să scriu în momentul în care a fi un imigrant de culoare te transformă în ochii mul­tor oameni într-un străin – un străin perfect, ci­neva venit de pe alte meleaguri. Astfel, lumea se aştepta să scriu despre locul unde m-am născut, despre Guyana, nu despre Londra, locul unde am crescut. Bineînţeles, în acele momente nu ştiam multe despre Londra şi aveam o mare do­rinţă să explorez în scrierile mele toate eveni­mentele şi împrejurimile acestui oraş.

„Ca editor, sunt interesat să public romane poliţiste care să ofere informaţii despre societatea din care provin, care să fie în acelaşi timp nişte ferestre spre lumea respectivă, dar şi nişte scrieri interesante şi amuzante. La mijloc se află şi o dorinţă – comună cu dorinţa colegilor şi partenerilor mei – de a oferi cititorului occidental mai multe resurse în încercarea lor de a înţelege cultura unor ţări precum România.”

Ce urmăreşte seria care îl are ca protago­nist pe Sam Dean?

• Scopul seriei mele de romane cu Sam Dean l-am precizat, mai mult sau mai puţin, în răs­punsurile anterioare. Am început prin explora­rea mai multor aspecte ale societăţii britanice din punctul de vedere al unui imigrant. Am vrut să arăt cum se vedea lumea din perspectiva mea.

• Pentru un motiv sau altul, după câteva cărţi, lu­mea a început să pară mult mai mare şi mai complexă decât mi-am imaginat iniţial. Dar, de fiecare dată când revin la Sam Dean – revin la in­tenţia mea de bază, luând lucrurile de acolo de unde le-am lăsat în cartea anterioară.

Cum l-au primit cititorii pe acest erou?

• Primul roman în care a apărut Sam Dean este „Blood Rights” (Dreptul sângelui), ecranizat de BBC şi transmis ca mini-serial în trei episoade, la ore de vârf. Am fost primul autor de culoare – în orice gen literar – care să fie adaptat pentru televizune de către BBC. Bazat pe acest fapt, aş spune că Sam Dean a fost bine primit. Fiecare dintre cărţile în care a apărut are drepturile de ecranizare vândute şi beneficiază de traduceri în mai multe limbi. Deci, în termeni comerciali, am putea spune că Sam este o poveste de succes. Problema a fost cu limitele în care acest succes a fost posibil. S-a întâmplat, de prea multe ori, ca, parcurgându-mi cărţile, cititorii care nu erau de culoare să îşi proiecteze prejudecăţile asupra personajului Sam, văzându-l ca pe un echivalent al poliţistului Chester Himes, care îi ia cu sine într-un tur brutal al mahalalelor de culoare, de exemplu. De asemenea, s-a întâmplat şi invers: pentru unii cititori, Sam a fost o dezamăgire pentru că nu a fost pe măsura prejudecăţilor lor. Sam era mult prea inteligent, mult prea bine înfipt în mediul său şi în politicile locale, pentru a fi tipul de om pe care şi-l imaginau a fi.

Ce explică această înflorire extraordinară a romanului poliţist pe plan mondial?

• Nu cred că succesul internaţional al roma­nului poliţist este ieşit din comun. Dimpotrivă, mi se pare foarte logic ca lucrurile să se fi în­tâmplat aşa cum s-au întâmplat. În primul rând, trebuie să ţinem cont de faptul că poveştile po­liţiste tind să fie coerente, uşor de înţeles şi inci- tante. Naraţiunea dă conturul unui mister pe care cititorul trebuie să-l rezolve prin urmărirea poveştii până la final. În acest mod, romanul poliţist îl atrage pe cititor într-un plăcut vârtej al uitării – o îndepărtare instantanee de grijile vie­ţii de zi cu zi. În al doilea rând, o mare parte a na­raţiunii romanelor poliţiste are de-a face cu viaţa oamenilor obişnuiţi, care reprezintă o plajă largă a societăţii, în încercările lor zilnice de a-şi crea o nişă sigură pentru ei şi familiile lor în lumea în care trăiesc. Romanul poliţist prezintă, de ase­menea, pasiunile ieşite din comun şi greşelile provocate de acestea, precum şi eforturile pe care oamenii trebuie să le facă pentru a se men­ţine de partea dreaptă a liniei de demarcaţie im­pusă de societate, pentru a se menţine de partea dreaptă a graniţei dintre siguranţă şi pericol. În al treilea rând, romanul poliţist creează aproape întotdeauna intrigi şi personaje care sunt uşor de recunoscut de către orice om obişnuit. De ase­menea, policierul foloseşte voci, peisaje, medii fizice si sociale pe care oricine le poate recunoa­şte. Într-un anume punct, indiferent de calitatea scriiturii şi natura intrigii, cititorul se va recu­noaşte într-un aspect sau altul al cărţii.

Constat că aţi meditat îndelung asupra virtu­ţilor si servitutilor genului. Ar mai fi ceva?

• În al patrulea rând, aş spune că romanul poliţist oferă explicaţii instante pentru misterele de mică amploare care apar în cursul vieţii. Mulţi dintre noi trăim într-un peisaj care, lite­ralmente, ne înnebuneşte. Ne ascundem în apar­tamentele şi casele noastre ca într-o peşteră, în­conjuraţi de evenimente pe care nu numai că nu le putem controla, dar nici măcar nu le putem explica. Uneori, ni se pare că auzim împuşcături în miez de noapte, undeva, departe, iar răspun­sul reflex este să ne întoarcem pe partea cealaltă, să ne îngropăm capul în pernă şi să adormim din nou. Cu toate acestea, misterul este ceva care ne deranjează, ceva greu de uitat. Undeva, în mintea noastră, suntem conştienţi că în jurul nostru se întâmplă o mulţime de lucruri despre care nu ştim nimic. Acelaşi lucru este adevărat şi în cazul evenimentelor curente – ştirile. Ro­manul poliţist ne oferă o legătură directă şi ra­pidă cu evenimentele neobişnuite şi brutale care se întâmplă în orice cartier şi în orice zonă, în ziua de azi. Dacă deschizi un ziar la întâmplare, eşti asaltat de ştiri despre crime, furturi, violenţă.
• Romanul poliţist oferă explicaţii pentru cele mai ciudate întâmplări şi ne ajută să restaurăm un simţ al controlului personal, dându-ne iluzia cunoaşterii despre această lume ascunsă, miste­rioasă şi periculoasă.

Frumos spus!

• În ultimul rând, romanul poliţist este parte a unei încercări de a umple un vid moral. În mod tradiţional, policierul a fost întotdeauna struc­turat în jurul a trei puncte: 1) – un atac asupra unui fel de ordine, 2) – perturbarea ordinii res­pective şi 3) – restaurarea ordinii sub bagheta unui detectiv. În societatea europeană şi ameri­cană de acum o sută de ani, ordinea publică era aproape indivizibilă de cea religioasă, dar, de atunci, s-au schimbat multe. Ordinea socială (a se citi o ordine organizată şi apărată de către stat) nu mai este susţinută în mod automat de mora­litate şi religie. Religia nu mai poate fi sigură de rolul de unic arbitru moral al societăţilor noastre secularizate; în plus, chiar şi în societăţile în care factorul spiritual este în continuare important, funcţionarii Bisericii nu mai pot să îşi asigure ro­lul de arbitru moral. Cu toate acestea, romanul poliţist aduce o platformă accesibilă, unde mo­ralitatea poate fi discutată, iar relaţia schim­bătoare cu noţiunile de crimă şi justiţie pot fi ex­plorate continuu. În acest tip de carte, ştim sigur că omorul şi furtul sunt greşite, că manipularea şi oprimarea unor persoane cere investigare şi judecată, că avem dreptul să testăm conceptul de justiţie în contrast cu simţul nostru personal al moralităţii. Ştim, de asemenea, că avem dreptul să definim natura nedreptăţilor în funcţie de efectele pe care le au asupra unor oameni la fel ca noi înşine.

Concurenţa e acerba – există un secret ca să te impui?

• Ce n-aş da să-l cunosc… Totuşi, pot ghici acest secret. Aş putea spune că este vorba de o măsură îndelungată de timp – cititorul trebuie cultivat îndelung prin menţinerea unui anume standard al literaturii prezentate. Un alt secret ar putea fi acela de a-i oferi cititorului un protago­nist consistent, uşor de plăcut. Problema ade­vărată este cum să-i faci pe oameni să te citească – acest aspect având de-a face cu magia specifică marketing-ului, cu disponibilitatea scriitorului de a-şi vizita cititorii, de a-i întâlni faţă în faţă. Dacă oamenii simt că îţi pasă de ei, îţi vor cum­păra cartea. Simplu. Bineînţeles, avem de-a face cu multe pericole legate de prezentarea cărţii şi de reacţia în mass-media. Aceste aspecte pot fi controlate şi, din timp în timp, apare câte un au­tor care să aibă o poveste personală interesantă, sau care să fie, într-adevăr, charismatic. Dacă există un secret al succesului, mărturisesc faptul că nu-l cunosc.