Miliardarul Invizibil

Au venit la mine, la redacţia Publicaţiilor Flacăra, doi bărbaţi la costum şi cravată, impecabil tunşi şi raşi, cu pantofii bine lus­truiţi. Alură de culturişti. Parcă erau descinşi din filmul Oameni în negru. Mi-au spus că lucrează la Butan Gas şi la Ftmdaţia Drăgan. Mi-au amintit că în 1984 i-am luat un interviu lui Josif Constantin Drăgan şi m-au infor­mat că interviul cu pricina va apărea într-o carte de dialoguri la Editura RAO. Am pufnit în râs amintindu-mi prima întrebare din acel interviu: „Josif Constantin Drăgan, sunteţi, am impresia, primul capitalist cu care discut Cum mai merg afa­cerile?” Am redevenit serios şi le-am spus: dialogul a apărut şi în cartea mea O istorie a socie­tăţii româneşti ih interviuri – 1975-2004. Nu ştiau. Le-am dă­ruit cele două volume ale Istoriei… Mi-au mulţumit politi­cos. Apoi mi-au propus să merg la Palma de Mallorca şi să-i iau un nou interviu miliardarului.

Portret de Doamnă

E frumoasă, are un comportament firesc, se îmbracă elegant, dar nu doreşte să epateze. Vorbeşte celor pe care îi are în subordine cu „dum­neavoastră” şi spune „vă rog” ori de câte ori solicită ceva. îşi adoră copiii şi nu-şi pierde din ochi soţul, ghicindu-i din priviri tot ceea ce doreşte. E autoritară cu delicateţe, veselă şi prietenoasă chiar şi cu cineva pe care abia l-a cunoscut. îi place să-şi conducă ea însăşi maşina şi nu iubeşte agresivitatea la volan. Are numai cuvinte bune despre colaboratorii săi. E Daniela Veronica Guşă de Drăgan. Soţia unui miliardar.

Intr-o vila pe care a ravnit-o şi Evita Peron

M-am mirat. De ce tocmai eu? N-am avut legături cu domnia-sa şi de unele dintre ideile sale legate, de pildă, de pro- tocronism, sau de modul în care a reedi­tat Istoria lui Călinescu în care, în locul fotografiei lui Geo Bogza, a apărut o cari­catură, m-am delimitat încă de la prima discuţie pe care am avut-o. Mi-au răspuns: pentru ca să realizăm un arc în timp. Bine, bine, dar i-au mai luat şi alţii interviuri înainte de 1990. Iar eu nu sunt un ziarist la modă. Au zâmbit. A fost o alegere după ce ne-am consultat mai mulţi dintre noi. O alegere în perfectă cunoştinţă de cauză. Sunteţi de acord? Am fost de acord. Nu pentru că n-am mai fost până acum la Palma de Mallorca. Scopul deplasării mi se părea incitant. Citisem mai multe articole care mă lăsaseră perplex. în ele se afirma răspicat că Josif Constantin Drăgan este ostatec al propriei sale familii. în unele se avansa ideea că nici nu mai trăieşte şi că anunţul dispariţiei sale dintre noi va fi făcut după ce imensa lui avere va fi îm­părţită între cei care l-au ţinut în ultimii ani departe de ochii publicului. Urma să descifrez iţele unui complot pus la cale cu abilitate? Aveam să mă trezesc într-un viespar dornic să mă îmbrobodească, astfel încât să infirm toate acele zvonuri? Pentru că, mai mult, citisem şi despre un fiu pe care miliardarul nu-l recunoştea ca fiind al său. Da, le-am spus celor doi bărbaţi, sunt de acord. în acest caz, veţi primi mâine biletul de călătorie. Zburaţi, mai întâi, până la Barcelona, după care luaţi un alt avion cu destinaţia Palma de Mallorca. Drum bun! Vă vom aştepta la aeroport.

Aşa m-am metamorfozat dintr-un autor de romane poliţiste într-un erou al unei cărţi cu mult suspans. Am primit biletul de călătorie. Am început să răs­foiesc cu febrilitate cărţi despre Josif Constantin Drăgan sau scrise de către el. Am bântuit pe internet în căutarea unor informaţii cât mai credibile despre cel mai bogat român. îmi făceam bagajele când am primit un telefon de la unul din­tre oamenii în negru. Incredibil! Ne pare rău, dar deplasarea la Palma de Mallorca nu mai are loc. Domnul profesor nu se simte bine. Vă rugăm să ne scuzaţi. Nu face nimic, am bâiguit eu siderat. La revedere.

Brusc, imaginaţia mea a luat-o razna. Zeci de scenarii au început să mi se învârtejească în cap. Toate aveau acelaşi final: articolele despre sechestrarea mi­liardarului sunt reale. Am fost contactat doar pentru a acredita ideea, în anturajul meu, de unde s-ar fi propagat tot mai departe, că totul este în regulă cu Josif Constantin Drăgan, şi doar o indispoziţie de moment a acestuia a contramandat întrevederea. Mi l-am închipuit încuiat într-o încăpere cu zăbrele la ferestre, împiedicat să comunice cu alţi oameni, anesteziat de medicamente care să-i amorţească orice dorinţă de a scăpa de sub o supraveghere strictă. Ce-ar trebui să fac? Să mă duc pe cont propriu la Palma de Mallorca? între timp, devenise pentru mine Pumnul de Mallorca. Dar cum să intru în vila miliardarului, probabil păzită ca o fortăreaţă?

Dar stupoare! Peste 48 de ore am primit un alt telefon. Eram din nou invitat pe insula cu nume de alint. Mi-a fost adus la redacţie un alt bilet. Şi am ple­cat. Am ajuns cu bine la destinaţie. De la aeroport am fost purtat cu un Mercedes până la un hotel de lux, ospătat cu mâncăruri rafinate, purtat prin locuri miri­fice. Nici o clipă n-am fost lăsat singur. Doar noaptea, când ajungeam în camera de hotel, aveam să cunosc liniştea soli­tudinii. Apoi, a urmat întâlnirea cu Josif Constantin Drăgan.

L-am găsit în grădină, scriindu-mi o dedicaţie pe o carte care i-a apărut de curând. Nu m-a recunoscut. Nici n-avea cum să mă recunoască, m-a văzut doar vreo două ore, în urmă cu peste două decenii. Eu l-am recunoscut. Marcat, evi­dent, de cei 90 de ani pe care îi îm­plineşte în iunie. Se deplasează mai greu, trebuie să-i vorbeşti mai tare. M-am plimbat cu el prin grădina cu gazon îngri­jit, unde cresc pini, palmieri, leandri, glicine, şi unde se află un pavilion şi o piscină. L-am susţinut de braţ. Tot timpul romancierul poliţist care sunt a sperat că, la un moment dat, neobservat de ceilalţi, îmi va strecura un bileţel pe care să scrie doar atât: „Salvează-mă!”. Ar fi devenit un bileţel faimos. Am încercat să-i citesc pe chip vreun semn de averti­zare că lucrurile nu sunt în regulă şi că ne aflăm în miezul unei conspiraţii cum n-a mai fost. Nimic. Nici măcar în puţinele clipe când nu ne putea auzi nimeni nu s-a întâmplat ceva deosebit. Ne-am dus într-una din încăperi cu vedere spre portul unde sunt ancorate sute de iahturi. Pereţi acoperiţi de tapiserii. Una înfăţişează cu mult realism un ţăran care stoarce strugurii cu picioarele într-un ciubăr, o alta prezintă pe o bătrânică hâtră cum mulge o vacă. Marmura de pe jos e acoperită în bună parte de un covor. O masă rotundă, cu o corabie din argint pe ea, un barometru, un vas verde de sticlă şi alte obiecte lucrate cu mult rafina­ment. Din tavanul înalt atârnă un cande- labru. Draperii grele la ferestrele imense. O oglindă care e probabil dintr-un alt secol. Sunt într-o vilă pe care a râvnit-o şi Evita Peron.

S-au servit băuturi răcoritoare. Ne-am aşezat amândoi pe o canapea – desigur, o mobilă de preţ, ca şi celelalte obiecte din cameră, printre care două scrinuri. Dar nimic care să dezvăluie o dorinţă de etalare a unei opulenţe ostentative. Totul dovedeşte un bun gust desăvârşit. N-am avut voie să folosesc reportofonul. A tre­buit să notez cu pixul, ca în vremea tine­reţii, pe un bloc-notes, răspunsurile la întrebările mele. La discuţie au asistat doamna Daniela Veronica Guşă de Drăgan, trei oameni în negru şi un came- raman. Discuţia a fost înregistrată video şi pe un reportofon al familiei. A fost un dialog dificil, cu pauze, pentru ca profe­sorul să-şi recapete energia. După aceea am mai zăbovit în grădină, am vorbit despre una, alta, am făcut fotografii. Profesorul a primit vizita unor cunoştinţe. De dincolo de parapeţii de iasomie – o iasomie de înălţimea pomilor -, răzbătea vuietul maşinilor care străbăteau şoseaua din faţa vilei, în dreptul căreia profesorul a înălţat un bust al lui Emil Racoviţă. încercam din răsputeri să mă conving că am întâlnit un om la capăt de drum care nu mai vrea publicitate şi ochi iscoditori, ci vrea linişte, ca să se mai bucure, alături de copii şi soţie, de popa­sul pe această planetă. Totuşi, o între­bare nu-mi dădea pace, ca şi acum, când aştern aceste rânduri: oare am fost manipulat cu o asemenea fineţe încât nu m-am prins nici o clipă? Şi, în acelaşi timp, îmi venea să zâmbesc: m-am pur­tat, o dată în viaţă, ca un capitalist veri­tabil. O investiţie pe care am făcut-o în urmă cu peste două decenii mi-a adus posibilitatea unui sejur gratuit la Palma de Mallorca. în plus, mi-a stârnit şi pofta de a scrie un roman poliţist pornind de la un caz senzaţional.

La despărţire i-am strâns din nou mâna miliardarului. Nici de data asta în palma mea n-a fost strecurat bileţelul aşteptat. Dar dacă m-aş fi pomenit cu un petec de hârtie, cu o cerere disperată de ajutor, oare ce-aş fi făcut? Cum aş fi reacţionat? însă oamenii în negru s-au dovedit a fi nişte bărbaţi cumsecade şi la locul lor, eficienţi şi politicoşi. Altfel, nu v-aş mai fi relatat toate acestea…

Am descoperit sentimentul de împlinire în plan personal”

^ Dumneavoastră sunteţi chiar dom­nul Josif Constantin Drăgan? Cel pe care l-am întâlnit în urmă cu peste două decenii?

• Ce întrebare e asta?

• Prima.

• Şi de ce o puneţi?

• Pentru a mă asigura că zvonurile legate de persoana dumneavoastră nu sunt reale.

• Şi ce spune gura târgului?

• Că sunteţi ostatec în propria casă, că nici nu mai existaţi şi că în locul dumnea­voastră e altcineva, care vă seamănă şi joacă un rol, pentru a înşela opinia publică.

• Mi se pare o prostie, iar cei care au emis astfel de ipoteze ciudate ar trebui să răspundă, măcar în faţa propriei conştiinţe. La rândul meu aş putea să vă întreb: dumneavoastră sunteţi chiar George Arion, cel care mi-a luat un inter­viu acum 24 de ani?

• Am să vă răspund la sfârşit. Dar v-a apărut o nouă carte – conţine zeci de inter­viuri, cu sute de întrebări care vă con­turează biografia. N-aţi refuzat să răspundeţi la nici o întrebare, oricât de incomodă ar fi fost ea. De ce?

• Aceasta ar putea fi prima întrebare la care nu răspund.

• De ce i-aţi pus acestei cărţi titlul Despre succes?

• Fiecare om care se naşte prin voia mamei noastre Natura trebuie să aibă în vedere să se realizeze, să se împli­nească, să aibă succes. Prin muncă şi iar muncă. Eu am căutat să trăiesc prin propriile mele idei, nedepinzând de alţii. Poate de aceea am şi reuşit. De fapt, nu ştiu ce aş putea să adaug la cele spuse la prima noastră întâlnire. E un interviu care mă reprezintă şi care nu poate fi modificat. Susţin aceleaşi idei şi prin­cipii, pe care le respect în mod corect, onorabil.

• De ce nu cunosc toţi succesul?

• Pentru că nu au principii în care să creadă şi să vrea să le realizeze.

• Ce leagă adolescenţa pe care aţi avut-o de celelalte vârste pe care le-aţi cunoscut?

• încrederea în mine însumi. Am spicuit întotdeauna de pretutindeni ceea ce este corespunzător ideilor mele.

• Despre miliardarul Drăgan ştie multă lume. Dar despre autorul de cărţi de istorie, de memorialistică se ştie mai puţin. De ce oare?

• Banii vin şi se duc. Dar ideile din cărţile mele vor rămâne.

• Ce părere aveţi despre România de azi?

• Trebuie refăcută. Lipsa de educaţie e vizibilă cu ochiul liber. De la educaţie pot porni toate realizările.

• Să vorbim puţin despre o legendă care circulă în legătură cu dumneavoastră. Se spune că aţi fugit cu tezaurul legionarilor, pe care l-aţi folosit pentru a vă porni afa­cerile şi la scurt timp l-aţi restituit.

• Eu nu am cunoştinţă despre acest tezaur. A existat vreodată?

• Nu v-ar plăcea o formulă de adresare gen „Domnule Miliardar”? Preferaţi să vi se spună „Domnule Profesor”. De ce?

• Prefer „Domnule Profesor” pentru că mă reprezintă şi nicidecum pe cea de miliardar, expresie care nu ar trebui folosită nicăieri.

• Parcă Rockefeller a spus odată: „Nu mă întrebaţi cum am făcut primul milion”. Dumneavoastră cum l-aţi făcut?

• Nu am numărat niciodată banii, nu a fost preocuparea mea. Preocuparea mea principală a fost să muncesc.

• V-aţi bucurat de o energie debor­dantă. Cum vă împăcaţi acum cu o activitate mai redusă?

• Sufăr că nu pot să dezvolt totul în aceeaşi măsură ca altădată, ci doar într-un ritm mai lent, dar nu am renunţat la unele planuri şi programe deja elabo­rate sau gândite.

• Cum trece o zi din viaţa dumneavoas­tră acum?

• Majoritatea timpului îl dedic vieţii de familie, alături de soţia mea, Veronica, şi de cei trei băieţi ai noştri, Ştefan, Alexandru şi Tudor. Prin ei gândesc la realizările viitoare.

• Mulţi visează să fie bogaţi, dar, la un moment, bogăţia poate ajunge o povară. E aşa sau nu?

• Ce se înţelege prin bogăţie? în viaţă există şi alte valori.

• Bogăţia nu însingurează?

• Depinde de capacitatea fiecăruia şi de imaginaţia celor care formulează ast­fel de gânduri să se simtă sau nu sin­guri.

• -Vorbiţi-mi despre familia pe care o aveţi acum. V-aţi aşteptat să mai descoperiţi ceva nou la anii dumneavoastră?

• Am descoperit sentimentul de împlinire în plan personal.

• Aţi fost fericit de multe ori în viaţă?

• Ce este fericirea? E greu de definit. Am încercat într-o zi să dau o definiţie fericirii. Pentru mine există echilibru în tot. Fericirea e când ai gândit bine şi ai realizat ce ai gândit.

• La 90 de ani, cum priviţi în urmă: cu seninătate, cu mândrie, cu mânie?

• Am trei băieţi năzdrăvani care mă obligă să privesc înainte cu seninătate şi mândrie.

• Ce credeţi că lasă important J.C. Drăgan în urma sa? O avere imensă sau un model de viaţă?

• Trei băieţi şi un mod de gândire şi realizare, bazat pe principii morale, pe care îl recomand ca pe un model de echilibru în viaţă.

• Care consideraţi că este personali­tatea care v-a inspirat în viaţă?

• Nu a fost una singură, ci mai multe persoane de la care puteam învăţa ceva, din ideile, gândurile şi realizările lor.

• Ce sfaturi aţi da tinerilor români care au venituri mici?

• Le-aş oferi ca model să fiu urmat prin muncă şi realizări, munca fiind la baza existenţei.

• Cum îi vedeţi pe copiii dumneavoastră peste douăzeci de ani?

• Diferiţi, pentru că sunt diferiţi, şi cu talente diferite. Au aptitudini diverse, mai mult sau mai puţin economice, artis­tice, sau poate, cine ştie… Important este să continue ideile şi principiile mele.

• Aţi schimba ceva la dumneavoastră?

• Nu am ce să schimb.

• Prin urmare, dacă ar trebui să vă reluaţi viaţa, aţi face totul ca să trăiţi la fel?

• Dacă s-ar pune o astfel de pro­blemă, aş face aceiaşi paşi. Şi aş fi atent să nu depind de alţii. Aşa cum n-am depins niciodată.

• Sunteţi egoist?

• Toţi suntem egoişti, mai mult sau mai puţin.

• Aţi opri timpul în loc?

• De ce să cer ceva care nu se poate şi care nu trebuie? Dar mi-aţi rămas dator cu un răspuns.

• Aşa e. După cum se ştie, la şapte ani toate celulele din corpul nostru se schimbă. Prin urmare, trebuie să recunosc, eu nu mai sunt acelaşi cu care aţi stat de vorbă odinioară. Ca de altfel, nici dumneavoas­tră…