Militarii romani in Irak: plecam sau mai stam?

Până la începutul anilor ’90, atunci când trupele române au început să fie angajate în misiuni ONU prin Somalia sau Angola, cel mai îndepărtat loc în care fuseseră trimişi oştenii noştri de-a lungul istoriei era Caucazul: în 1473 voievodul Radu cel Frumos participase la campania sultanului Mehmed al ll-lea împotriva hanului Uzun Hasan (printre aliaţii căruia se afla şi Ştefan cel Mare), iar în 1942 armatele române luptaseră alături de aliatul (fără tratat) german împotriva Armatei Roşii a bolşevicilor.

In mai 1945, am ajuns cu Regimentul 2 Care de luptă la 80 km de Viena. Dintr-o dată, în 2006, pasiunile şi ambiţiile politice dâmboviţene au fost aprinse de o dispută privind retragerea câtorva sute de militari români din Irak. De atunci, în flamboaianta retorică dedicată acestei teme, dar şi a rostului prezenţelor militare româneşti peste hotare circulă adesea informaţii vagi sau eronate, perspective de provincie, analize meschine sau după ureche, lată însă zece argumente pro şi contra menţinerii contribuţiei militare româneşti în cadrul Coaliţiei din Irak. în ce parte va înclina balanţa?

Inainte de toate se pune întrebarea ce ar putea pierde sau câştiga statul şi naţiunea română din retragerea sau menţinerea trupelor sale din cadrul Coaliţiei internaţionale conduse de Statele Unite în Irak? în 2003, după războiul Coaliţiei conduse de SUA şi Marea Britanie con­tra lui Saddam Hussein, contribuţia militară românească în Irak, la fel ca şi cea cu un an înainte din Afganistan, alături de Statele Unite în cadrul operaţiunii Enduring Freedom, a însem­nat paşaportul României pentru intrarea în NATO. Aşadar, atingerea unui deziderat naţional. Tot pentru realizarea aceleiaşi mari dorinţe naţionale, trupele române fuseseră tri­mise în 1996 în Bosnia, în 1997 în Albania şi în 2000 în Kosovo, zone aflate în imediata vecinătate a graniţelor şi a căror stabilitate şi securitate nu ne putea lăsa indiferenţi. A pune astăzi problema retragerii sau reducerii contribuţiilor militare româneşti în cadrul KFOR din Kosovo sau ISAF din Afganistan, mi se pare oarecum similar cu a ne pune întrebarea dacă mai rămânem sau „ne reducem” puţin pre­zenţa în NATO.

Cu certitudine, România nu poate fi absentă cu desăvârşire din punctele fier­binţi ale arenei internaţionale, fie datorită obligaţiilor pe care le are în baza tratate­lor de apartenenţă la organizaţiile inter­naţionale (ONU, NATO, UE), fie datorită angajamentelor în cadrul parteneriatelor bilaterale şi, nu în ultimul rând, dacă vrea să fie o prezenţă politică având un dram de autoritate şi credibilitate în concertul intereselor naţionale mondiale. în leat 2007, frontierele şi interesele naţionale nu se mai apără cu arma în mână la frun­tarii sau în imediata lor vecinătate, ca pe vremea lui Ştefan cel Mare sau Mihai Viteazul. Problema care se pune este unde, cum, cât şi când trebuie să-şi joace România resursele (de cele mai multe ori sever limitate) şi atuurile (uneori semnificative) de care dispune, pentru a nu fi purtată la întâmplare de valurile neiertătoare, impredictibile şi implacabile ale istoriei.

în Irak, lucrurile sunt deosebit de complicate din punct de vedere politic, militar şi chiar cultural, dat fiind vorba de o Coaliţie multinaţională având acordul ONU, cu Statele Unite drept lider, de con­vergenţa mai multor tipuri de conflicte, de concurenţa uriaşelor interese naţionale ale marilor puteri, adesea divergente. Ecuaţia irakiană are foarte multe necunoscute şi variabile, iar soluţiile nu sunt unice.

In mai 2007 (ulterior aceste contri­buţii au fost reduse) armata română avea reprezentanţi în Irak în toate cele trei tipuri de misiuni: o companie de peste o sută de militari sub steag ONU în cadrul misiunii UNAMI, circa cinci sute de mili­tari de diverse specialităţi în cadrul forţelor Coaliţiei conduse de SUA (operaţia Iraqi Freedom) şi chiar câţiva ofiţeri în cadrul misiunii NATO de instrui­re a forţelor irakiene.

Cele zece argumente pro şi contra nu sunt nici univoce şi nici imuabile, ci reprezintă doar o perspectivă de plecare pentru găsirea celui mai bun drum de urmat având ca scop atingerea interese­lor româneşti.

Acum doar zece-doisprezece ani, atunci când sutele de peace-keeperi români luau lungul drum al Somaliei sau Angolei, în misiuni ONU din care nu lipseau nici câmpurile de mine, nici gloanţele şi nici malaria, sau mai apoi erau trimişi în însângerata Bosnie sau frământata Albanie, era greu de imaginat o dezbatere politică de o asemenea intensitate ca cea de astăzi pe tema acţiunilor militare exter­ne ale României. Discursurile patriotice cu iz emoţional-metaforic, reportajele şi inter­viurile entuziast-exotice ale mass-media din acea vreme, au fost înlocuite în prezent de analize, interpretări şi discuţii la cel mai înalt nivel politic, purtate cu argumente din ce în ce mai pertinente, mai profesioniste şi mai ales cu luarea în considerare a unei opinii publice devenite mai puţin inhibate şi mai lucide. Un semn de normalitate, un semn de însănătoşire socială şi politică.