do you need a prescription for tramadol in california tramadol 50mg tramadol nose spray

recent news about ambien buy ambien online is ambien powerful

waking up early after taking ambien ambien price ambien traumatic brain injury

tramadol with adderall xr buy tramadol tramadol cost at walmart

adderall and xanax erowid buy xanax 14 mg of xanax

eating xanax full stomach generic xanax is there gluten in xanax

c note i love xanax download buy xanax clonazepam is it the same as xanax

tramadol (conzip ryzolt) buy tramadol online where can i sell tramadol

valium structure buy cheap valium volume price analysis pdf

does tramadol have naproxen in it tramadol online cod do employers drug test for tramadol

PEOPLE

Mircea Albulescu: „Fudulia mea e ca spectatorul să nu ştie cine sunt EU.“

November 3rd, 2011, com Un comentariu

Îl ştiu din filmele copilăriei mele, apoi din spectacolele de teatru în care l-am văzut mai recent. Din interviul pe care i l-am luat în urmă cu doi  ani. Îl ştiu de la evenimentele la care, întâmplător, ne-am întâlnit. L-am întâlnit. Pentru că eu îl văd pe el, nu el pe mine – ţine el să stabilească, hâtru, raportul de putere. EL, Mircea Albulescu…

Dacă cineva ar sta cu ochii pe bulevardul Magheru toată ziua, l-ar vedea cum bate drumul   când   spre   Universitate,  când   spre Romană. Drumul    spre  Teatrul  Naţional şi invers, drumul de la teatru spre casă. Singur, îngândurat… Nu e nimic personal. Doar  concentrarea  de   dinaintea  spectacolului. Sau, cum îi place să spună: „M-am golit de minea mea, să mă umplu de sinea sa”… „Ah,  fir-ar a dracului de treabă, am pierdut materialul!”, îşi varsă  el nervii, deschizând laptopul. „Am scris  un  material  aseară   şi  nu  l-am  salvat. Acum trebuie să-l scriu din nou.” Neştiinţă? Nu, simplă neatenţie. „Eu  şi Moţu Pittiş  am fost printre primii, din breasla noastră, care am  utilizat  calculatorul. Aveam  hardughii din ălea, cum erau în anii ’90.” Suntem acasă la Mircea Albulescu, pe numele lui adevărat Iorgu Albulescu, iar după botez, Constantin. E 6 octombrie. În urmă cu două zile,  actorul a împlinit 77 de ani.

Are un tricou cu mesajul „Un popor fără cultură  e  un popor uşor  de manipulat”. Un mesaj pentru cei mai tineri, poate. Subliminal, dar şi  ca act de credinţă. „Da,  sunt patriot!”, declara în urmă  cu câteva zile  unui post de televiziune. Îi place să  repete figura cu simbolistica cifrelor. „Iată  că eu am ajuns, ca tot românul, să-mi  câştig  independenţa. Pentru că noi,  românii, ne-am  câştigat independenţa o dată la 1877, cu luptele care s-au dat atunci (…), iar eu având cifra 77,  la rândul meu îmi câştig   independenţa.” Restul  e…   tăcere.   E TEATRU.

Şi, iarăşi, drumul înspre şi dinspre teatru. Distanţă iniţiatică, sacru şi profan. Unde începe,  unde se sfârşeşte  această  transformare? Dar     mai  ales  când? Paradoxul  lui  Zenon: întotdeauna va mai rămâne o distanţă de parcurs?… „Am  spus-o  de multe ori. Un  actor trebuie să  vină  la teatru cu o oră, o oră   şi jumătate înainte de spectacol. E o lecţie fizică. Într-o sticlă  de un litru, încape un  litru. Nu poţi să pui mai mult. Noi, actorii, avem şi noi problemele noastre, cu care  suntem plini de un  litru. Personajul  are   problematica  lui,  complexitatea lui. Dacă într-un litru nu încape decât un litru, unde mai intră şi personajul? Şi   atunci  trebuie  să  vin  cu  o  oră  mai devreme la teatru, să uit de ale mele, să uit de mine, ca să pot face loc personajului. Mă golesc,  mă încarc de problematica personajului, se joacă piesa şi pe urmă cum fac să mă întorc înapoi? Mă duc pe jos acasă. Şi mergând pe jos se goleşte minea mea de sinea personajului şi se încarcă minea mea cu minea mea, un om ca oricare om,  care are o grijă, o nevoie, o mare bucurie.”

Dar  cei care se joacă pe sine? „Aceştia vin cu sticla plină de acasă (n.r. – e vorba despre actorii  care fac stand up comedy).  Se urcă  pe scenă   şi  sunt tot ei. Or,  „fudulia” mea e ca spectatorul  să   nu  ştie    cine  sunt  eu. Să-i ascund cât mai bine asta,  pierzându-mă  pe mine… (…) Diferenţa dintre actorul de teatru şi  cel de film este că, în primul caz,  suntem Împreună.  Mulţi, pe  scenă, uniţi.  Deodată, înainte  de  începerea  spectacolului,  sunetul care îţi taie respiraţia: fâşşşşş…  se trage cortina. Noi,  actorii, ne ştim unii pe alţii, dar spectatorii nu. Suntem un singur suflet. Iar când există  un  schimb  de  suflete, între  actori  şi spectatori, se întâmplă ceva: e emoţia. Inspiri- expiri, inspiri-expiri. Asta e teatrul”. M-a captat. E un povestitor Mircea Albulescu.  Simţi tensiunea, ritmul.   Suflul. „Inspiri-expiri… inspiri-expiri…”, coboară  el  glasul,  aproape şoptit,  sărutând parcă aerul. „Asta înseamnă că Dumnezeu  s-a pogorât peste noi.”

Imediat ne scutură cu voce puternică: „În scurt timp veţi  putea auzi în premieră  şi piesa de  teatru  radiofonic  Echipa  de  zgomote,  de Fănuş  Neagu. Eu am  regizat-o.”  Uitasem. Asta  era. Mircea Albulescu, un magician. Te vrăjeşte,  apoi  îţi   dă   drumul. Zâmbindu-ţi, complice. O cădere lină, totuşi. Mereu într-o stare de spirit. Îl întreb: „Există ceva, o dure- re,   o  suferinţă sub  această  carapace? Sub această vervă a dv.?” Se uită fix la mine, obligându-mă    să-i   susţin  privirea. Un  drum scurt, ca şi cum ochii noştri ar fi legaţi între ei cu un elastic. Întins la maximum. Şi deodată ridică mâna stângă. „Verigheta. Verigheta de argint.” Soţia sa,  care s-a  dus în lumea celor drepţi… „A murit. Un accident… Dar  trebuie să trăim,  nu avem dreptul să-i amărâm pe ceilalţi cu problemele noastre. Mi se pare un act de decenţă. Să nu-ţi arăţi izmenele în public.”

Iar tăcere. O clipă. „Tăcerea, nu  liniştea. Tăcerea  potenţează semnele sonore  dinainte şi  de după  ele. Să  te ferească  Dumnezeu   de linişte! Cum ar fi să întrebi: „Mă iubeşti?” şi să   ţi  se răspundă  instantaneu: „Da!”  Dar   ia întreabă:   „Mă   iubeşti?” şi    apoi  aşteaptă. Numără:  1,  2, 3… „Da,  te iubesc!” E  altceva, nu? Trebuie să  ai răbdare  în  iubire.” Şi   nu doar. Pare  prozaic,  dar  îţi  trebuie  răbdare, răbdare de aia cu R mare, şi când faci o pâine. Nu e o metaforă. Mircea Albulescu iese câteva secunde  din cameră   şi  se întoarce cu o traistă. Scoate  de acolo o jumătate  de pâine care pare făcută  în  cuptor. O pâine de casă.

„Frămânţi aluatul şi apoi ai răbdare  să crească. După ce ai pus drojdia…” Arată bine pâinea meşterului. Nu-i place să i se zică  maestru.  Maestro! Nu,  nu aşa. Meşter.  Iată-l.  Cu mâinile astea. „Eu am făcut-o.” Îl privesc oare neîncrezător? „Hai     să-ţi arăt   Moulinex-ul”, vrea el să demonstreze de parcă  l-ar avea în faţă pe Toma Necredinciosul. Şi  ne invită în bucătărie, unde ne prezintă aparatura şi deschide un dosar unde are mai multe reţete. „E o reţetă secretă?” „Nuuu! Uite aici, care sunt paşii, ingredientele.” „Pot să vă cer o felie de pâine?” „Te  rog,   bunul  meu,  poftim”,  ne îmbie pe mine şi  pe  colegul  meu cu câte o felie de pâine. E  bună, îmi aduce aminte de gustul pâinii pe care o făcea bunica în vatră. Abia acum observ că nu are un papuc într-un picior. Nu  poartă   şosete,   iar  piciorul  e neobişnuit de delicat pentru statura sa impozantă. Poate i se trage de la Firs,  personajul octogenar şi serviabil din Livada de vişini, care abia păşeşte, atent să nu-şi deranjeze stăpânii.

„Aveţi   ceva  la  picior?” „Nu  ţi-am   zis   că mi-am rătăcit  un papuc pe sub birou?” Mi-a zis, n-am fost eu atent.

Cea     mai    vie    amintire    cu    doamna Tempinski,  mama  dv.? „Oho!  Sunt  multe. Dar sentimentul cel mai puternic este că încep să  mă  apropii de ei. De  mama, de tata,  de soţia mea. Sunt  mai  mult  al  lor,   acum…” Într-o  zi i-a făcut  cadou lui Adrian  Pintea o pereche  de  pinteni  de   la  tatăl   lui,   Vasile Albulescu, dirijorul de fanfară militară, găsiţi prin pod. Haiducul Iancu Jianu era îndrăgostit de echitaţie, aşa că s-a bucurat. „Cei mai buni pinteni sunt cei din cristal. Se sparg uşor dacă îţi  înfigi prea tare carâmbul în burta calului.

 

Trebuie să  ştii cât să  loveşti. E un dozaj fin acolo. Să  loveşti burta animalului cu dragoste. Ai  mâncat vreodată  bătaie  de la părinţi? Ei, o bătaie dată cu dragoste. Ca în bancul ăla:  primeşte  unul două  perechi de palme de la taică-su. În loc să se revolte, ăsta-i răspunde: Ah! De   când le aşteptam!… Cam   aşa-i  şi  cu pintenii de cristal. Tata nu m-a bătut niciodată. Mama, mai zbir,  mi-a tras odată vreo două palme. Sigur, acum să  nu înţelegi că  pledez pentru bătaie.  Matei, băiatul  meu, a  luat o singură dată o palmă de la mine, după o discuţie mai aprinsă cu soţia mea. Dar  am regretat după aia. Misterul de viaţă se lasă  descifrat. Dar   nu cu încrâncenare.  «Hai,  mă! Nu aşa!» – nu asta e metoda de a arăta calea celor tineri. Palma caldă care îl împinge de la spate: «Du-te… du-te… suntem Împreună. E bine…» şi la un moment dat nu mai ştii dacă palma te împinge, sau o tragi tu după tine…”

Haideţi să vă citesc ceva, domnule Mircea Albulescu. Un fragment dintr-un interviu pe care   l-aţi dat  în  revista  Flacăra   domnului George  Arion,  cu mai bine de 20 de ani în urmă. Era 1984… Ce ziceţi? Se uită la mine şi nu ştiu dacă vrea sau nu. Se uită la ceas, apoi la mine. Consimte, zâmbindu-mi: „’84? Trece vremea…”.

Citesc:

„Vă rog, cât e ceasul, Mircea Albulescu?

– Două.

Nu vă e somn?

– Nu.

Nici mie. Şi dacă tot ne plimbăm pe faleză, ce-ar fi să-mi acordaţi în sfârşit  interviul pe care tot vrem să-l facem de-atâta vreme?

– Cu mare drag. Te ascult.

Când v-aţi arătat  în public prima oară?

– La grădiniţă.  Într-o piesă  în care aveam o sarcină de serviciu foarte precisă. De altfel, asta a prefigurat destinul meu de actor. Nu  întotdeauna mi-a fost dat să-mi aleg eu ce-aş fi vrut să joc. Dar aş vrea să-ţi spun cu sinceritate că un actor nu ştie  cu exactitate ce să-şi dorească  să joace într-un anumit moment. Însă, văd că nu notezi nimic.

Vreau să  văd  cât ţin minte din cele ce-mi spuneţi. Pe urmă, după ce scriu  interviul, am să   vi-l arăt. Puteţi face orice modificare doriţi.

– Mă rog, faci cum vrei. Ţin însă să-ţi atrag atenţia că  după  o experienţă de 35 de ani – din care şapte în „ilegalitate”, ca artist amator – am ajuns cât de cât să ştiu foarte bine ceea ce nu ştiu!

Vă   alintaţi! Mai ales că   anul acesta, în octombrie, împliniţi 50 de ani. Mulţi înainte!

–  Mulţumesc. Îţi dai  seama  că   în 1944  aveam zece ani. Fac parte  dintr-o generaţie care a fost obligată  să  probeze realităţile pe care însăşi  ţara şi  le propunea, fără   a avea  sentimentul că   poartă însemnele  unui  pilot  de  încercare. De aceea gândurile mele au fost întotdeauna limpezi, deşi   în viaţa mea au  fost  mai multe începuturi. De  pildă,  de la şcoala medie de arhitectură  pe  care o urmam, m-am convertit la teatru. A fost o vreme când făceam  propagandă  culturală  – să nu ne ferim de acest cuvânt, pe care unii l-au tocit – în cadrul unor atenee populare. Eram foarte tânăr.  Aveam inconştienţa acelor oameni cu o profundă  credinţă că tot ce fac fac bine şi că ei sunt inegalabili în ceea ce  întreprind în numele unor idealuri curate. Între noi nu exista un spirit competitiv, cu o finalitate de clasament. Singura noastră întrecere era cu noi înşine, în dorinţa de a pune ceva din fiinţa noastră  la temelia  teatrului românesc. A fost cea mai romantică  perioadă din viaţa mea, o epocă în care poate aveam – ba nu, cu siguranţă aveam – false credinţe în legătură  cu arta, inoculată de o anumită politică culturală prea puţin permeabilă  la ideea de valoare, dar  atât de înaripat n-am mai fost niciodată.”


Mircea Albulescu a sărbătorit de curând 77 de ani. Nimic nu s-a schimbat, a rămas acelaşi spirit plin de vervă.

 

Acum joacă în „Vizita bătrânei doamne“, de Friedrich Dürrenmatt. Joacă rolul unui idiot. E singurul care înţelege că a avut loc o crimă, dar nimeni nu-l crede.

 

Nu v-a fost niciodată frică că sunteţi la sfârşitul carierei? „Mereu.“

 

De câte ori e în public, fie că e un eveniment, sau un spectacol, Mircea Albulescu nu lasă nici o emoţie să i se citească pe faţă. „Sunt cu totul acolo. Concentrat.”

 

text Radu Pocovnicu, foto Octavian Tibăr

 

Taguri:

Comentarii

Comenteaza