Când vine vorba despre politicieni, scriitorul şi editorialistul Mircea Mihăieş nu are milă. Taie în carne vie. Astfel: Videanu e dandy de Colentina, PSD-ul e la cheremul lui Ion Ilici Iliescu, iar lacheii săi se numesc Văcăroiu, Hrebenciuc sau Năstase, România e o ţară bolnavă, PNL e un partid de trădători sub Tăriceanu etc. Scrie virulent la adresa clasei politice autohtone, scrie cu patimă fiindcă un intelectual adevărat nu poate să se închidă într-un turn de fildeş şi să stea nepăsător la ceea ce se întâmplă în jur. Un interviu cu dl Mircea Mihăieş, vicepreşedintele Institutului Cultural Român.
– Sunteţi de formaţie om de litere, cât de mult v-a influenţat experienţa de scriitor în activitatea editorială?
– Cred că m-a influenţat suficient, fiindcă aceasta suplineşte, uneori, lipsa de idei. Ideile noi sunt puţine, iar din păcate, rubricile noastre au o anumită ritmicitate. Nu întotdeauna ai ceva cu totul nou şi original de spus şi atunci mizezi pe acest arsenal artistic. Pentru mine, literatura a constituit şi constituie un lucru esenţial. Îmi place să cred că atât atunci când scriu pentru ziar ori reviste despre lucruri care nu ţin neapărat de literatură există chiar şi acolo un grăunte de literaritate, ca să nu zic din ficţiune, în ceea ce scriu. Vin din literatură, nu voi ieşi din spaţiul literar şi cultural şi cred că acest lucru se întâmplă cu mai mulţi scriitori români.
– Am văzut că lumea vă percepe ca un fel de justiţiar, un editorialist virulent în zona politică!
– E suficient de limpede pentru mine că scriu despre politicieni cu o anumită doză de agresivitate, pentru că trebuie să fii extrem de exigent cu nişte oameni care pretind să conducă oraşe şi naţiuni, care şi-au asumat o sarcină extraordinară: aceea de a administra viaţa publică. Pentru lucruri atât de importante şi atât de sensibile îţi trebuie o mare calificare şi un mare curaj, iar faţă de asemenea persoane eu mă comport cu toată asprimea. Eu nu văd ce te califică aşa dintr-o dată în senator, deputat, şef de stat, ministru. Trebuie să probezi anumite lucruri în fiecare clipă! Cred că mă înscriu în categoria intelectualilor critici, a celor care preferă să vadă mai degrabă partea negativă a politicienilor.
– Sunteţi un fel de avocatul diavolului!
– Într-un fel, da. Bine ar fi ca eu să pot recunoaşte în urma unui articol extrem de critic: da, domnule, am fost mult mai negativ în percepţiile mele decât mi-a indicat realitatea. Din păcate, acest lucru s-a întâmplat foarte rar. Am impresia că rezervele de negativitate din societatea românească încă nu au fost atinse. Foarte puţini dintre cei care fac jurnalismul acesta de comentariu politic au atins răul cel mare. Sau, dacă l-au atins, el nu a fost modificat absolut deloc, politicianul îşi vede de ale sale mai departe.
– Cât de eficient poate fi un editorial şi cât poate el schimba mentalităţile dacă adesea este citit tot de către un public care vă înţelege şi aprobă ideile dv.?
– Ştiu că a scrie la gazetă, a face comentariu de natură politică înseamnă o mare pierdere de vreme. Înseamnă o eficacitate minimă pentru că, de obicei, te citesc şi te apreciază oamenii care deja sunt convinşi de ceea ce ai spus. E greu să faci prozelitism şi să transmiţi ideile mai departe. Ele se transmit de obicei prin şocuri emoţionale. Sub acest aspect, literatura are părţile ei de strategie, de conţinut, dar vreau să rămân în continuare un literat, chiar asumându-şi riscul de a fi catalogat aşa: un literat care se ocupă de politică. E o doză de zădărnicie în ceea ce fac, dar pentru mine are şi o valoare terapeutică. Atunci când îi judec pe oamenii publici nu pot să-mi reprim un anumit tip de agresivitate pentru că pe ei îi văd responsabili pentru un număr enorm de alţi oameni şi trebuie să fie pregătiţi în fiecare clipă acestor necesităţi.
– Aţi trăit experienţa americană, cunoaşteţi presa din SUA, până la urmă, cum se vede ziaristul român în raport cu cel american şi cel din Vest?
– Din păcate noi nu avem un ziarist aşa cum îl are presa occidentală. Experienţa mea americană spune un lucru, cea europeană un alt lucru. Să vă dau un mic exemplu. Ziarul cel mai popular, cotidianul USA Today, cu un tiraj de opt-zece milioane de exemplare zilnic – o cifră astronomică în comparaţie cu ceea ce se află în România – e un ziar foarte prizat şi în acelaşi timp foarte dispreţuit pentru că e definit drept un fast food magazine. În comparaţie cu ziarele serioase din România, care s-au tabloidizat într-un hal fără de hal, mai ales în ultimii cinci-şase ani, USA Today face figura de ziar conservator, de ziar de secolul XIX. E un ziar în care de fapt găseşti foarte multe ştiri, ceea ce lipseşte din ziarele româneşti. La noi, ca să aproximezi un eveniment trebuie să parcurgi patru-cinci ziare, predomină senzaţionalul, predomină nişte titluri absolut umflate şi care ascund de fapt realităţi extrem de plicticoase. Ziarele au devenit în România un fel de drog în care domină vulgaritatea. Şi eu sunt dependent de lectură, adică nu pot o zi fără să citesc. O zi fără lectură mi se pare o zi prost trăită. Dar! Din păcate, la noi, televiziunea şi ziarele reprezintă acea înghiţitură de otravă de care are nevoie corpul românului în 2008. E o alcătuire de vulgaritate, violenţă şi tot felul de scenarii aberante care circulă în jurul oricărui eveniment şi care din păcate arată că nivelul general al societăţii româneşti şi orizontul nostru de aşteptare e foarte jos. Cum s-a ajuns aici? Sigur, există explicaţii de natură sociologică, dar toată lumea a contribuit la ele. Inclusiv intelectualii şi sistemul de educaţie, inclusiv tehnicile puse în joc de politicieni, inclusiv ceea ce am văzut şi vedem în continuare în Parlament, inclusiv promovarea minciunii ca politică publică în România. Noi nu ştim de fapt în ce fel de ţară trăim ori ştim dar nu ne place şi nu facem nici un efort de a încerca să aflăm unde vrem să ajungem.
– Cât de vinovat de aceste lucruri e ziaristul?
– Ziaristul s-a mercenarizat îngrozitor. Fac o judecată globală, dar mă bazez pe ceea ce văd în fiecare zi, ziariştii noştri nu mai sunt nişte conştiinţe. Nu spun neapărat că ziaristul este totdeauna în misiune de manipulare, ci că este pus să vadă mai ales lucrurile urâte din orice eveniment. Comparaţi ceea ce se întâmplă la televiziunile române cu cele din Vest. La noi emisiunile de televiziune îţi dau impresia unor maşini de spălat, ceva dement care se mişcă într-o nebunie generală, în timp ce la televiziunile occidentale până şi imaginea e mai leneşă, stă pe oameni care au timp să vorbească, să polemizeze şi care o fac la modul civilizat. La noi, deosebirile de păreri se limitează la atacul la persoană şi din trei mişcări se ajunge la mamă şi la origini. Nu se poate avansa în felul acesta spre civilizaţie.
– Există câţiva oameni din presă pe care dv. îi consideraţi viabili pentru o presă profesionistă?
– Indiferent de generaţii, există oameni care scriu foarte bine şi care încearcă să rămână în limitele adevărului. Eu vorbeam de un fenomen general, mai devreme. De pildă, îmi place foarte mult cum scrie Cristian Pătrăşconiu de la Cotidianul, îmi plac oamenii care scriu în presa mai puţin vizibilă, în presa culturală sau semiculturală. Chiar la Flacăra aveţi o excelentă echipă de reporteri mai mult decât de comentatori. De oameni care pot să-ţi facă o fotogramă a realităţii, un stop cadru memorabil, uzând e drept şi de mijloace care trec dincolo de jurnalism. Şi zic eu că e o tendinţă bună a revistei, să meargă în zona cvasiliterarului. Acesta este un atu şi a fost întotdeauna un punct forte al publicisticii româneşti. De fapt, toată tradiţia jurnalistică românească e greu de despărţit de acest element literar. Marii scriitori români au fost aproape fără excepţie şi mari jurnalişti. Dar asta simt că se pierde acum în anii 2000. S-a produs o ruptură între acest tip de jurnalism şi jurnalistul de tip pistol ori rachetă, care nu e interesat decât de aspectele negative. Fiecare publicaţie este într-o goană după un aşa-numit raiting, dar aici e o capcană pentru că patronii au impresia că acei oameni spre care coboară, suboameni, pot fi influenţaţi. Ei cred că dacă merg în subteranele subomului vor obţine un efect. Nu obţin absolut nimic. Asta cu atât mai mult cu cât tirajele merg în jos. Care e de fapt motivul pentru care accept coborârea sub orice nivel de acceptabilitate a discursului? E ceva bolnav la mijloc.