Mitrea Cocor

De fiecare data când o orânduire, un partid sau o gaşcă politica se schimba cu una nouă, dăm vina pe greaua moştenire. Din nefericire nu învăţăm niciodată să ne asumăm istoria cu bune şi cu relele ei, aşa cum a fost… Noi îndrăznim! Iată cum se scria reportaj în anii ’50.

Odată cu primăvara, în satul Demieni au sosit nişte oaspeţi neobişnuiţi. Au adus cu ei aparate nemaivăzute prin partea locului, maşinării complicate şi grele, pline de butoane strălucitoare, de manivele cu rosturi de nepătruns. Le-au aşezat la marginea satului, pe drumeagul de lângă islazul comunal, şi au por­nit cercetători pe câmpia largă, învăluită în aburul verde-gălbui al primelor fire de iarbă. Au străbătut de câteva ori locul, au privit albas­trul cerului şi siluetele roşiatice ale salcâmilor ce se profilează în zare. Pe urmă s’au sfătuit îndelung. În jurul lor, s’au adunat, curioase, câteva femei şi o ceată de copii.

• Aici, după dâmbul acesta, trebue să adu­cem plugurile şi caii. Vreo treizeci de perechi de cai. Aici trebuesc adunaţi oamenii care vor intra cu plugurile pe pământul moşierului – spuse unul dintre noii veniţi, iar un altul întregi:
• Iar din fund, de după copaci, trebue să vină boier Cristea cu docarul.

Femeile şi copiii s’au uitat uimiţi şi bănui­tori la necunoscuţi. Si-au ciulit urechile cu mai mare luare aminte. În curând, însă, gândurile negre li s’au risipit. Soarele n’apucase să mai urce pe cer nici de o suliţă, că în sat vecinele se întrebau:

• Auzit-ai, Marie? Cică la noi, pe islaz, nişte artişti de la Bucureşti fac film.

Dar în ziua aceea filmarea nu a putut înce­pe. Vremea s’a stricat. Aprilie s’a arătat anul acesta mai nestatornic chiar decât Martie cu babele sale capricioase. Zile întregi a plouat mărunt, stăruitor. Un vânt subţire se strecura în goană printre copaci şi le legăna ramurile, pe care abia începuseră să mijească sfios primii muguri. Din când în când, perdeaua cenuşie a norilor se rupea, lăsând să se vadă un petec de cer albastru. Atunci, regisorii, actorii, tehnicie­nii din echipa filmului Mitrea Cocor, care până atunci cercetaseră cu înfrigurare barometrul şi telefonaseră – a câta oară? – la Institutul Meteorologic, se înviorau: „Astăzi trebue neapărat să avem vreme bună”. Dar cerul se acoperea din nou în mantaua sa plumburie şi echipa se posomora din nou.

Astăzi, însă, văzduhul s’a limpezit şi soare­le a apărut pe cer, strălucitor. Pe islazul dela Demieni e forfotă mare. Se face repetiţia gene­rală pentru una din cele mai impresionante scene ale filmului: momentul exproprierii moşierului Cristea. Ţăranii din Demieni, anga­jaţi ca figuranţi, aşteaptă semnalul pentru a intra cu plugurile peste hotarul boieresc. Printre figuranţi sunt amestecaţi actorii filmu­lui. În faţă, stă o bătrânică. Cineva o strigă pe nume: „Uţo, Uţo, ia vină mai încoa!” Uţa porneşte cu pas tărăgănat şi obosit spre cel ce o chemase. Acel care a văzut-o pe Maria Voluntaru în „Ziua cea Mare” sau în „D’ale Carnavalului” nici n’ar putea s’o recunoască sub trăsăturile bătrânicii aceleia, cu obrazul brăzdat adânc şi cu privirea blândă. Actorii s’au contopit atât de desăvârşit cu masa ţărani­lor adevăraţi, încât este cu neputinţă să-i deose­beşti. Atât de mult seamănă cu ei la chip, la port, la vorbă, la gesturi.

Atenţiune! Atenţiune! Toată lumea pe locuri! – răsună comanda.

Ţăranii şi actorii se îndreaptă grăbiţi spre punctul dinainte stabilit. Murmurul glasurilor încetează. Se aud numai comenzile celor doi regisori: Atenţiune! Începem!

… Din fund apare un docar. În docar, boie­rul Cristea-Trei-Nasuri (actorul Mazilu), îmbrăcat în haină de piele, cu pălăria trasă peste ochi şi cu puşca pe umăr, vine grăbit să ceară socoteală „răzvrătiţilor”. Vine spume­gând de mânie, hotărât să-i alunge, să-i înfri­coşeze. Din rândurile celor adunaţi iese însă dârz şi liniştit Mitrea (Septimiu Sever):

• Poporul, spune el cu glas hotărât – a venit să ia în stăpânire pământul său, după lege.
• Înapoi, măgarule! – răcneşte Trei-Nasuri, apucat de o furie turbată.

Mitrea se stăpâneşte şi spune răspicat:

• Pământul e al celor ce muncesc.
• Eu n’am muncit?
• Nu!

În momentul acesta, scena ajunge la o încordare culminantă. Ca o fiară încolţită, răcnind sălbatec, Cristea se ridică în docar, pune puşca la ochi şi-l ţinteşte pe Mitrea. Caii speriaţi se smucesc în hamuri, în timp ce văzduhul se umple de detunătura puştii. Mulţimea se repede spre Trei-Nasuri, ame­ninţătoare. Glasul lui Mitrea se aude din nou:

• Nu venii să-ţi cer socoteală nici pentru foame, nici pentru bătăi, nici pentru batjocuri. Îţi ceri singur pedeapsa, tu care te lauzi că ai muncit aici. Treci cu noi în rând la brăzdat!

Oamenii dela Malu Surpat, iobagii de până mai ieri, se strâng ca un cleşte în jurul lui Trei- Nasuri, silindu-l să pună mâna – pentru prima dată în viaţă – pe coarnele plugului şi să brăzdeze un pământ, de pe care doar el culegea roadele, pământ îngrăşat cu sângele şi sudoa­rea lui Mitrea şi a tovarăşilor săi de obidă.

Scena se repetă de două ori, de trei ori, de patru ori, de cinci ori, până ce umbrele viorii ale serii încep să plutească uşor deasupra câmpiei. Atunci, lucrul încetează şi ţăranii figuranţi se îndreaptă în pâlcuri spre sat, frământând în minte ceeace au văzut peste zi si întrebându-se unii pe alţii:

• Măi frate, nu crezi că Trei-Nasuri ăsta seamănă cu Bujoiu „al nostru”?

Grija de căpetenie a colectivului, care si-a luat pe umerii săi sarcina nespus de frumoasă, dar deosebit de grea, de a transpune pe ecran una dintre cele mai remarcabile opere ale lite­raturii noastre contemporane, romanul maes­trului Mihail Sadoveanu, distins cu Medalia de Aur a Păcii, este adevărul vieţii.

Filmul a ridicat colectivului artistic, condus de Marietta Sadova si Victor Iliu, o serie de probleme de creaţie artistică dintre cele mai importante. Locurile unde se petrece acţiunea sunt deosebit de variate si de multiple (filmul cuprinde treizeci exterioare si douăzeci inte­rioare). Pentru a realiza acţiunea filmului si a o reda în toată adâncimea, se cerea colectivului o mare capacitate de concentrare a tuturor forţelor.

Pentru prima dată în istoria tinerei noastre cinematografii, filmul „Mitrea Cocor” a pus problema realizării unor scene de massă de mare amploare. Pentru filmarea scenelor de război – asemenea scene se filmează si ele acum pentru prima dată la noi în ţară – regi- sorii au trebuit să organizeze nu numai o adevărată armată de figuranţi, dar – cu ajuto­rul consilierilor militari – si desfăsurarea a numeroase tancuri, autocamioane si avioane, declansarea exploziilor etc.

Pentru a nu trata personagiile în mod sche­matic, pentru a-l face pe actor să ajungă la momente de retrăire, a trebuit să se desfăsoare o lungă si stăruitoare muncă prealabilă filmării.

În cadrul acestei munci, colectivul a vizio­nat multe filme sovietice, care ridică probleme asemănătoare sau apropiate problemelor pe care le pune filmul „Mitrea Cocor”. Împreună cu echipa de machiori si sub conducerea consi­lierilor sovietici de specialitate s’a studiat înfăţisarea personajelor la diferite vârste. Au avut loc prelegeri de estetică si s’au citit discuţiile apărute recent în presa sovietică refe­ritoare la metoda lui Stanislavschi.

Colectivul de conducere al filmului, în frunte cu cei doi regisori principali, s’a preocu­pat în permanenţă de cresterea si promovarea îndrăzneaţă de cadre noi pentru cinematogra­fia noastră, pentru crearea condiţiilor de afir­mare a unor elemente tinere si talentate, ca de pildă Aurelia Sorescu, studentă încă la Institutul de Teatru, căreia i-a fost încredinţat rolul Nastasiei.

Marea majoritate a interpreţilor n’au mai jucat niciodată în film. Munca cu acestia, efor­turile depuse pentru ca ei să dobândească un joc cât mai simplu si mai interiorizat au dove­dit odată mai mult că, dacă actorul are talent si putere de dăruire, plusul de concentrare pe care i-l cere cinematografia îi îmbogăţeste mij­loacele de expresie.

Septimiu Sever, interpretul lui Mitrea Cocor, ne vorbeste despre influenţa bine­făcătoare pe care o exercită asupra activităţii sale teatrale, munca de filmare. Între creaţia actorului de teatru si a celui de film – spune el – există o mare asemănare. Amândouă creaţiile au la bază adevărul vieţii si ţintesc să înfăţiseze acest adevăr într’un mod veridic.

Într’adevăr, cu prilejul filmării exterioare­lor, interpreţii filmului au avut prilejul să stea săptămâni întregi la ţară. Ei au început să cunoască viaţa satului nostru, cu frământările si cu oamenii lui. Acest contact nemijlocit a contribuit în mod hotărâtor la creaţia fiecăruia.

Filmul „Mitrea Cocor” a pus si o serie de probleme, deosebit de însemnate, referitoare la munca operatorului. Studiind cu sârguinţă experienţa artistilor sovietici, operatorii nostri s’au străduit să facă din munca lor un instru­ment principal pentru valorificarea artistică a conţinutului de idei al filmului.

… Figuranţii au plecat demult. Aparatele au fost strânse. E noapte târziu, dar majoritatea celor din echipa Mitrea Cocor nu si-au încheiat ziua de muncă. Aplecaţi deasupra scenariului, regisorii se sfătuesc îndelung, caută împreună soluţii noi. Actorii îsi revăd rolurile. Operatorii schiţează pe hârtie unghiurile în care urmează să fie filmate scenele următoare. Mâine va fi din nou o zi grea si fiecare se pregăteste să o întâmpine cum se cuvine. Fiecare simte apăsându-i pe umeri o mare si nobilă răspun­dere. Poporul le-a creat – prin lupta sa – condiţiile ca ei să-si poată desfăsura din plin talentul si forţa creatoare, pentru ca ei să se poată număra mâine printre aceia care au con­tribuit la făurirea – si în ţară la noi – a celei mai populare arte, arta cinematografică. Deaceea ei se simt răspunzători faţă de popor. Deaceea ei muncesc pasionat si fără odihnă pentru a pune în mâna poporului nostru o nouă armă artis- tică-ideologică. Pentru a face ca milioane de ţărani muncitori din ţara noastră să se recu­noască în Mitrea Cocor si să regăsească în povestea acestui argat – care până mai ieri tru­dea dispreţuit si oropsit pe mosia boierului, dar pe care astăzi partidul l-a trezit la viaţă – povestea propriei lor existenţe.

Flacăra – 1 mai 1952 – Anul 20* text Ecaterina Oproiu