Monica Lovinescu a murit aşa cum a trăit: cu demnitate, cu discreţie. Urnele cu cenuşa trupurilor lui Virgil Ierunca şi Monica Lovinescu au ajuns în ţară şi au fost depuse la casa memorială pe care Monica Lovinescu a lăsat-o, ca pe un fel de atelier, scriitorilor români – şi României. De mai demult, de când Nicolae Manolescu a spus, în plenul Comitetului Director al Uniunii Scriitorilor, că zilele Monicăi sunt numărate, ne-am pregătit sufletul pentru veste.
Voinţa ultimă a Monicăi Lovinescu a fost să lase casa din Butte-Chaumont (ca şi cea din Bucureşti, la care am făcut referirea anterioară) în custodie românească. Am vorbit, la telefon, la sfârşitul anului trecut, cu mai puţin de cinci luni înainte de moarte, cu Monica Lovinescu. Era un om foarte bolnav, dar s-a înviorat, pe parcursul convorbirii. Şi-a amintit de ceasurile de seară petrecute împreună în casa ei de la Paris, lucru despre care a şi scris în cărţile ei apărute la HUMANITAS. De acum înainte, rămâne, în locul ei, să trăiască mitul.
În absenţa lui Virgil
Am vorbit, din nou, cu Monica Lovinescu în noiembrie. 2007. Cu câteva luni înainte ca ea să treacă pragul acestei lumi. Avea, la telefon, o voce obosită şi bolnavă. Alo? Monica Lovinescu? Aici Mihail Gălăţanu. Nu ne-am mai văzut din 1995, când am părăsit Parisul. Monica îşi aminteşte. Întotdeauna s-a purtat cu mine ca o mamă. Sarcastică, pentru că aşa era ea. Dar ocrotitoare, simţind că mamele, cele biologice, se află la peste două mii de kilometri. Şi nu s-a plâns nici acum, la telefon. Îmi descria doar, cu pudoare, starea ei, în puţine cuvinte. Sunam de la FLACâRA, din redacţie, de pe telefonul mobil. Eram în biroul meu, iar cealaltă voce, undeva, departe, în estul Parisului, Butte-Chaumont. Eram pe cale să-i spun că am citit jurnalul de la Humanitas, volumul patru. Şi, imediat, gândul se duce înapoi. În octombrie sau noiembrie 1994, la prima noastră discuţie. Apoi reparcurg drumul de la metrou până în François Pinton, 8. Ajung. Sun, bat, intru. Deschide Virgil. Acum, Virgil nu mai este, spune Monica. Dar atunci era. Şi îmi deschide uşa, da, Virgil. Planurile se suprapun fără sforţări. Intrăm şi ne aşezăm undeva în dreapta. Este o măsuţă la care ne vom bea cafeaua, anunţă Monica. Vrei alcool? – întreabă. Nu, mulţumesc, numai cafea.
Cu faţa întoarsă spre ţară
Flash-back închis, pentru moment. Croşetat înapoi. Constat, cu una dintre cărţile Monicăi în mână (în care sunt şi personaj), că, iată, Jurnal-ul ei, apărut la HUMANITAS, în seria de MEMORII/JURNALE/CONVORBIRI, că este, într-un fel (în cel mai bun fel), un soi de cronică a epocii. Văzută de la Paris. Văzută din exil, dar cu faţa continuu/complet întoarsă spre ţară. Virgil Ierunca, V. – aşa cum apare, cu discreţie, în cărţile ei, nici nu se agită întru apariţia cărţilor sale în Franţa. Pe când o apariţie în România, precum, de exemplu, Dimpotrivă, face să curgă multă cerneală sub peniţa Monicăi. Jurnal-ul are şi umorul său, confortabil. Colocvial. Deşi, dacă voia, cum ştim, Monica putea fi foarte caustică, mai ales cei care au întâlnit-o ştiu. La calculator/computer, se referea ca la un monstru. Principala grijă, după cum reiese, din însemnările cotidianului, era să-şi conserve coloana vertebrală. Moralitate, la care ţinea atât de mult. Deşi, după cum spune, atât ea cât şi „V.“, erau nişte „esteţi“. Când am ajuns la ea, era pur şi simplu subjugată de cărţile lui François Furet. Ştiu că, pe aceeaşi perioadă pe care am petrecut-o la Paris, 1994-1995, ea era cu mult mai bine informată decât mine. Asupra celor ce se petreceau în ţară, îndeobşte. Deşi, desigur, eu eram ziarist. Ea nu mai era. Se retrăsese. Rămăsese doar un zid al plângerii şi al judecăţii. La care nu îţi era frică să te duci. Insista că, dacă revin în ţară, trebuie să insist asupra formării de opinie. Să nu mă apuc de altceva. Să scriu, neabătut, cărţile, dar să persist în a combate în tabăra publiciştilor-comentatori. Şi avea o încredere neţărmurită în Gabriel Liiceanu, spre care mă îndrepta adesea. Revenit în ţară, m-am ţinut de cuvânt: în următorul an, am făcut un interviu, pentru Capital, cu Gabriel Liiceanu, despre cărţi şi piaţa de carte. Şi, de două sau trei ori (de nu patru!), am făcut câteva plicuri mari, voluminoase, cu cărţile pe care le scoteam – şi eu sau soţia mea (pe care o cunoscuse la Paris!) le-am pus la poştă. Asta era legătura mea cu ea, cu Monica. Şi cu Virgil. Legătura noastră. Nu mai ştiu exact dacă toate cărţile au ajuns. Am citit, însă, pe nerăsuflate, jurnalul Monicăi, atunci când a apărut. Mi-am adus aminte de cât suflet a pus în „cazul Soare“, acolo unde, în epicentru, se afla Horia-Roman Patapievici. Evoluţia şi diagnosticul cazului se întind pe pagini întregi. Printre cele mai prezente personaje din jurnal, îi aflăm pe Paul Goma, faţă de care autoarea nu îşi ascunde o dezamăgire, Nicolae Manolescu, aflat în „faza“ sa politică (apropo, Manolescu nu mi s-a părut deloc rău ca politician, păcat că a renunţat! – şi nici Monicăi nu îi părea implauzibil), Vlad Zografi, şi, fireşte, Gabriel Liiceanu, poate, acolo, cel mai vizibil. Dar apare şi epoca, aşa cum se scurgea ea la Paris. Evenimentele din Franţa, alegerile, duelul între fostul prim-ministru Edouard Balladur şi Jacques Chirac, apoi „meciul“ dreptei cu Lionel Jospin. Simpatiile Monicăi, care era de „dreapta“ doar din frică de „stânga“ cameleonică & comunistă, trădează, în spatele lor, mai degrabă, oricât ar fi de paradoxal, un om de centru sau centru-dreapta (niciodată nu am suspectat-o de un reflex „extrem“). Monica era centrată mai cu seamă prin echilibru. Iar Monica, deşi cu idiosincrazii, ca noi toţi, era un judecător. Şi un judecător drept.
La apa Vavilonului
În La Apa Vavilonului, Monica Lovinescu face, cu adevărat, „Portretul lumii în care a trăit“. Cum se vede, încă din debut, Monica Lovinescu nu era un inchizitor – sau, dacă era, în primul rând, era propriul său inchizitor. Titlul, după încredinţarea mea, trimite la mai multe lucruri, dintre care primul ar fi că „la apa Vavilonului, cea din trecut, mai ales din trecutul nostru, şi, poate, din culisele viselor noastre literare care ne-au animat, cu toţi şedem şi plângem“. Plină de tâlc, scena în care asistă la seminariile/examenele la/cu George Călinescu. Rememorări unice, pentru istoria literară, cele ale părinţilor, mai cu seamă în cazul tatălui, Eugen Lovinescu. Prima parte a Apei Vavilonului este un jurnal de formare, în timp ce a doua mai curând o frescă/o cronică a vremii literare. De aici, din a doua parte, se vede că Monica Lovinescu, la fel ca şi tatăl ei, nu a trăit decât într-o singură religie, cea a literaturii. Sub cupola frumuseţii. Şi nu şi-a plimbat întreaga viaţă, bună şi rea, după cum a fost, decât sub acolada artei. O paradigmă care i-a fost consubstanţială cu prima familie.
