Au trecut doar câteva zile de la moartea lui Ion Diaconescu.  Şi de la (s)coborârea festivă în mormântul de la Bellu. El pare a fi ultima   figură   parentală   a  Partidului  Naţional Ţărănesc  Creştin   şi  Democrat –  PNŢCD. Partidul, se ştie, la această oră, cam orbecăie, orfan, pe străzi – în speranţa că, la un moment dat, sub  pulpana  ocrotitoare  a  PDL    (sau  a altora!) ar putea să intre, cu o voce firavă – şi să conteze, cât  de  cât, în Parlament. Victor Ciorbea  încearcă să-i facă respiraţie artificială (gură   la  gură   –  şi   ochi  la  ochi!) –  rămăşiţei pământeşti „peneţecediste“ –  care  aduce  & adumbră a sfinte şi pierdute moaşte.

Ion   Diaconescu        merită,    indiscutabil, reverenţa.  Inclusiv  reverenţa ultimă.  În  ciuda nepoţilor –  şi rubedeniilor – care, în vremea guvernării  „peneţe“/ 1996–2000,   se  (cam) instalaseră la nişte pupitre  &  butoane „convenabile“. Însă Ion Diaconescu nu asta rămâne, în  ochii  noştri, ci  un  simbol  al  închisorilor prin  care  a  trecut, un  „martir“/ o  victimă exemplară al unui   comunism agresiv –  care ne-a marcat o jumătate de veac din istorie.

Imaginea lui Traian Băsescu, în loc să se „îmbunătăţească“,     deoarece,  nu-i    aşa, urmează nişte alegeri, iar el este un „animal politic“, totuşi („zoon politikon“), îşi constituie obşteasca degradare, până la „deces“. O să ajungă o imagine atât de mică,  încât nici chiar Adrian  Năstase nu o să o  mai poată vedea  („Traiane, nici   nu  ştii/Cât  de  mic începi să fii!“). Nici măcar cu lupa.

Să fi început preşedintele  nostru,  al  tuturor românilor (vorba „Catenei“…  liniare!), să… îmbătrânească  (Doamne  fereşte!)? Nu ne vine  să credem,  întrucât  îmbătrânirea presupune mai puţine păhărele (de whisky), mai puţine golden-falcoane, pus mai rar mânuţa pe nurii femecătoarei Elena Udrea ş.a.m.d.

Discursul  său atinge cote delirante, fie că este vorba de istoria de la patuzeţişipatru – ori de lalele olandeze, cu tot cu bulbi.

Următoarea criză? Este de   discutat  o groază în jurul ei. Dacă ne-am lua, însă, după Nouriel   Roubini    (înnourate  sunt   căile Domnului!), prezicătorul primei  „reprize“ a crizei, da, vom avea de-a face şi cu un al doilea val. De  care – conform aceloraşi previziuni – ar cam trebui să ne temem, deoarece va fi la fel/mai  dramatic decât primul val. Dar, şi aici,  părerile sunt împărţite. Cele  care contează, vreau  să zic: păreri   de  la  Banca Mondială, opinii  de  la   Fondul   Monetar Internaţional, cele ale  miniştrilor de externe din Uniunea  Europeană,  ale şefilor de mari corporaţii  (de genul General Motors, General Electric  etc.).  Unii zic că da, alţii zic că  nu: exact ca-n bancul ăla. Dar, dacă  am face o evaluare, tot este un 51–55% (poate chiar 60%) dintre opinii care îndreaptă pro-criză, adicătelea că faimosul „al doilea val“ se va materializa.  Contează, acum, şi sub  ce  ocârmuire politică ne  va  prinde. Sub  o  nouă echipă politică – şi cu o  nouă formulă de impact – poate avem şanse să supravieţuim mai uşor.

O a doua criză este de aşteptat să lovească în plin (din nou) şi mass-media, nu că media n-ar fi fost „mototolită“ ceva-ceva la „prima venire“ a crizei. Sigur, sunt şi păreri că nuuu, că nu mai are ce pieptăna criza (prezentă sau viitoare) la capul  mediei, că mass-media  e, deja, jumulită rău – până la abdicarea totală a penelor.

Un alt refren de sezon, care s-a reaprins, este Roşia Montană, şlagăr vechi, de fapt, dar cu colportări târzii.

După ce s-a spus orice, adică aproape totul

– şi Roşia a stat în toate poziţiile, s-a reuşit orgasmul absolut/fusiunea supremă: confuzia absolută.  Nimeni nu  mai ştie  dacă e bine sau rău, care sunt taberele. Am  aflat doar bugetul pe care îl pune în joc – şi îl presupune comunicarea: vreo trei milioane de euro, care vor deveni „vânare de vânt“. Da, dar o vânare de vânt tenace, care, în fiecare zi, ne strecoară – cu  pipeta  –  picătura   chinezească.  Cu   cianură sau fără.

 

Adrian Năstase poate începe să-l privească pe Traian Băsescu de sus. Iar ultimul nici nu ştie cât începe să se micşoreze la scară…

 

Negreşit, ultima perioadă – politică – a fost marcată de dispariţia unui important lider, Ion Diaconescu. Înmormântarea sa a reuşit, pentru moment, să resusciteze multe feţe uitate, majoritatea de la fostul PNŢCD.

 

text Mihail Gălăţanu, foto Agerpres

 

Taguri: nr. 11 / noiembrie 2011 Tweet

Thursday, November 3rd, 2011 at 4:41 pm, ZOOM, RSS feed