Moda jucătorilor si politicienilor suspendaţi

Nu este o întreprindere uşoară să faci un bilanţ pe decembrie şi ianuarie al faptului politic românesc – sau al celui cu oarecare bătaie politică. A fost o vreme lunecoasă, presărată cu varii eveni­mente, în care gestează o evoluţie posibilă pentru întreg anul 2011.

Mircea Geoană ar putea fi considerat o replică a cazului Adrian Mutu, de data asta în politică. Moda jucătorilor suspendaţi s-ar putea muta şi în politica românească. Asta după ce un simplu şi biet (umil) preşedinte de ţară a ajuns şi jucător. Adică, vreau să zic, preşedinte-jucător. În cazul său, Mircea Geoană a prizat câteva de­claraţii cocainice. Şi a fost prins dopat. Cu putere.

Până la urmă, s-a ales cu o suspendare. Ca şi Adrian Mutu. Fiorentina, care seamănă mult cu PSD, l-a pus un pic (vreo şase luni) pe tuşă. A rămas, însă, la o adică, şef la Parlament, singura funcţie de care, în timpul suspendării, se mai poate agăţa – ca de un pai instituţional.

Sigur, din punct de vedere moral, se pot reproşa câte în lună şi-n stele PNL-ului, în urma omologării tandemului PC-PNL. Moral, este o alianţă nefastă liberalilor. Politic, însă, este un pas ingenios. Este, de fapt, un ultimatum adresat PSD, ba chiar şi celorlalţi, societăţii civile, tuturor care se pot grefa pe o alianţă a opoziţiei. Cum, care opoziţie? O opoziţie anti- PDL. Şi, evident, împotriva lui Traian Băsescu. Cum în PDL sunt şi oameni de bine, cine ştie, poate şi aici, la o adică, s-ar mai putea desprinde fracţiuni care să nu mai fie de acord cu aca­pararea deciziei (& imaginii) de către Traian Băsescu, Elena Udrea ş.a.m.d. Moral înapoi, ce paradox derizoriu, dar politic înainte…

Da, s-a deschis sezonul. La violat mame de politicieni. Mame de poliţişti, încă nu. Doar dacă mamele comunică între ele. Întrebare de foarte multe puncte: cum se poate să fii poliţist, în judeţul Argeş, să fii chemat de o bătrânică amărâtă, care strigă în gura mare după ajutor, să vezi că în casă s-a spart o fereastră, ceea ce denotă ca verosimilă o intrare prin efracţie, în scop de jaf, viol, abuz etc. – şi apoi să pleci fără să asiguri o minimă securitate persoanei ameninţate? Oare cine îi învaţă pe poliţişti să fie poliţişti? Viaţa? Între timp, cum bine se ştie, mama politicianului a fost violată, iar mama poliţistului – încă nu. Oare cât va mai dura până şi mamele de poliţişti să fie violate? Dar poliţiştii?

Adrian Sobaru a tras semnalul de alarmă. Dar nimeni nu l-a auzit. A fost o dovadă că puterea actuală e surdă, oarbă şi nici nu priveşte în sus.

Aţi sărit vreodată de la balconul Parlamen­tului? Nu? Nu încă? Dar bună întrebare! Toată lumea (mediatică ori nu) a făcut mare hai de săritura omului de la TVR, Adrian Sobaru. Nu credem, însă, că ar fi ceva de şagă aici. E, mai degrabă, o dramă care se consumă sub ochii noştri. Sobaru este, oricum am da-o, o victimă. Faptul că unele canale media au făcut „mişto” de bietul om ţine nu numai de proastă creştere, dar şi de lipsa unui grăunte (sau, cine ştie, poate a mai multor grăunţe!) de minte.

Protestele benzinarilor au reuşit să încingă şi mai mult atmosfera. S-a văzut şi mai tare că statul-hapcagiu încasează bani mocca de pe urma benzinei. Şi nici măcar nu e cafea. Benzinarii au ajuns la limita răbdării, s-au dovedit inventivi & creativi, în protestul lor, aşa cum nici guvernul, nici partidul la putere, nici preşedintele, nici parlamentarii nu s-au ostenit să fie. In loc de a fi ingenioşi, toţi aceştia au mers pe jupuirea ultimei piei de pe omul simplu. Şi omul simplu se va răzbuna în felul său: dacă puterea actuală continuă aşa, va fi spulberată, la alegerile următoare, mai rău ca ţărăniştii, cu un deceniu în urmă. Pe lângă PDL, PNŢCD de acum zece ani părea o adunătură de îngeraşi…

Guvernul Boc a ajuns la pragul cel mai de jos al (oricărei) credibilităţi. Pe rând, a reuşit să bruftuluiască toate categoriile sociale. Pe rând, toţi amărâţii & nenorociţii soartei au defilat, ca la fostul 23 August ori 1 Mai, prin faţa Palatului Victoria. N-am văzut niciodată ceva mai macabru, ceva mai oribil, ceva care să îţi întoar­că mai rău stomacul pe dos. Asistente, mame, copii, handicapaţi, miltari, poliţisţi, caşchetari, privaţi, bugetari, toţi au scuipat pe zidurile Palatului Victoria. Singura Victorie a fost împotriva propriului popor. Militarii au fost, poate, printre ultimii din această perioadă, care au protestat – şi şi-au lăsat, şi ei, jertfa de sânge. Unul dintre ei a murit semnând un protest con­tra preşedintelui Traian Băsescu, perceput ca şi buba absolută, capul tuturor răutăţilor. Toată lumea, mai puţin Emil Boc, a înţeles că prim- ministrul e o marionetă a preşedintelui. Cetă­ţeanul Boc mai are de lucrat aici.

Taguri: nr. 1-2 / ianuarie - februarie 2011 Tweet

Monday, January 31st, 2011 at 4:27 pm, ZOOM, RSS feed