Nu este o întreprindere uşoară să faci un bilanţ pe decembrie şi ianuarie al faptului politic românesc – sau al celui cu oarecare bătaie politică. A fost o vreme lunecoasă, presărată cu varii evenimente, în care gestează o evoluţie posibilă pentru întreg anul 2011.
Mircea Geoană ar putea fi considerat o replică a cazului Adrian Mutu, de data asta în politică. Moda jucătorilor suspendaţi s-ar putea muta şi în politica românească. Asta după ce un simplu şi biet (umil) preşedinte de ţară a ajuns şi jucător. Adică, vreau să zic, preşedinte-jucător. În cazul său, Mircea Geoană a prizat câteva declaraţii cocainice. Şi a fost prins dopat. Cu putere.
Până la urmă, s-a ales cu o suspendare. Ca şi Adrian Mutu. Fiorentina, care seamănă mult cu PSD, l-a pus un pic (vreo şase luni) pe tuşă. A rămas, însă, la o adică, şef la Parlament, singura funcţie de care, în timpul suspendării, se mai poate agăţa – ca de un pai instituţional.
Sigur, din punct de vedere moral, se pot reproşa câte în lună şi-n stele PNL-ului, în urma omologării tandemului PC-PNL. Moral, este o alianţă nefastă liberalilor. Politic, însă, este un pas ingenios. Este, de fapt, un ultimatum adresat PSD, ba chiar şi celorlalţi, societăţii civile, tuturor care se pot grefa pe o alianţă a opoziţiei. Cum, care opoziţie? O opoziţie anti- PDL. Şi, evident, împotriva lui Traian Băsescu. Cum în PDL sunt şi oameni de bine, cine ştie, poate şi aici, la o adică, s-ar mai putea desprinde fracţiuni care să nu mai fie de acord cu acapararea deciziei (& imaginii) de către Traian Băsescu, Elena Udrea ş.a.m.d. Moral înapoi, ce paradox derizoriu, dar politic înainte…
Da, s-a deschis sezonul. La violat mame de politicieni. Mame de poliţişti, încă nu. Doar dacă mamele comunică între ele. Întrebare de foarte multe puncte: cum se poate să fii poliţist, în judeţul Argeş, să fii chemat de o bătrânică amărâtă, care strigă în gura mare după ajutor, să vezi că în casă s-a spart o fereastră, ceea ce denotă ca verosimilă o intrare prin efracţie, în scop de jaf, viol, abuz etc. – şi apoi să pleci fără să asiguri o minimă securitate persoanei ameninţate? Oare cine îi învaţă pe poliţişti să fie poliţişti? Viaţa? Între timp, cum bine se ştie, mama politicianului a fost violată, iar mama poliţistului – încă nu. Oare cât va mai dura până şi mamele de poliţişti să fie violate? Dar poliţiştii?
Adrian Sobaru a tras semnalul de alarmă. Dar nimeni nu l-a auzit. A fost o dovadă că puterea actuală e surdă, oarbă şi nici nu priveşte în sus.
Aţi sărit vreodată de la balconul Parlamentului? Nu? Nu încă? Dar bună întrebare! Toată lumea (mediatică ori nu) a făcut mare hai de săritura omului de la TVR, Adrian Sobaru. Nu credem, însă, că ar fi ceva de şagă aici. E, mai degrabă, o dramă care se consumă sub ochii noştri. Sobaru este, oricum am da-o, o victimă. Faptul că unele canale media au făcut „mişto” de bietul om ţine nu numai de proastă creştere, dar şi de lipsa unui grăunte (sau, cine ştie, poate a mai multor grăunţe!) de minte.
Protestele benzinarilor au reuşit să încingă şi mai mult atmosfera. S-a văzut şi mai tare că statul-hapcagiu încasează bani mocca de pe urma benzinei. Şi nici măcar nu e cafea. Benzinarii au ajuns la limita răbdării, s-au dovedit inventivi & creativi, în protestul lor, aşa cum nici guvernul, nici partidul la putere, nici preşedintele, nici parlamentarii nu s-au ostenit să fie. In loc de a fi ingenioşi, toţi aceştia au mers pe jupuirea ultimei piei de pe omul simplu. Şi omul simplu se va răzbuna în felul său: dacă puterea actuală continuă aşa, va fi spulberată, la alegerile următoare, mai rău ca ţărăniştii, cu un deceniu în urmă. Pe lângă PDL, PNŢCD de acum zece ani părea o adunătură de îngeraşi…
Guvernul Boc a ajuns la pragul cel mai de jos al (oricărei) credibilităţi. Pe rând, a reuşit să bruftuluiască toate categoriile sociale. Pe rând, toţi amărâţii & nenorociţii soartei au defilat, ca la fostul 23 August ori 1 Mai, prin faţa Palatului Victoria. N-am văzut niciodată ceva mai macabru, ceva mai oribil, ceva care să îţi întoarcă mai rău stomacul pe dos. Asistente, mame, copii, handicapaţi, miltari, poliţisţi, caşchetari, privaţi, bugetari, toţi au scuipat pe zidurile Palatului Victoria. Singura Victorie a fost împotriva propriului popor. Militarii au fost, poate, printre ultimii din această perioadă, care au protestat – şi şi-au lăsat, şi ei, jertfa de sânge. Unul dintre ei a murit semnând un protest contra preşedintelui Traian Băsescu, perceput ca şi buba absolută, capul tuturor răutăţilor. Toată lumea, mai puţin Emil Boc, a înţeles că prim- ministrul e o marionetă a preşedintelui. Cetăţeanul Boc mai are de lucrat aici.
