Dacă  ar  fi  să facem  haz  de  necaz,   situaţia   învăţământului  din România ar încăpea într-un banc de „ultimă generaţie“. Cică elevul, întrebat de profesor dacă a citit „Iarna pe uliţă“, răspunde: „Eu nici  vara,  la  terasă, nu  citesc…“ Cam pe-aici   suntem, după  19 miniştri ai educaţiei, în ultimii 20 de ani. Şi cam tot atâtea reforme. De forme, evident!

Anul şcolar 2012-2013 are şi el, cum altfel, reforma lui. Mai modestă, ce-i  drept, sub  formă de  noutăţi. Cât să-i zăpăcească  suficient pe elevi  şi  profesori, başca  părinţi. Trecem peste  întârzierea  de  o săptămână, că a  „motivat-o“ doamna ministru. Şi  peste faptul  că intervalul 1-5 aprilie  2013 nu se  va mai numi  „Şcoala altfel“,  ci „Să ştii mai multe, să fii mai bun!“ Doar o altă Mărie,  cu aceeaşi pălărie. Trecem chiar  şi peste revizuirea manualelor de religie,  cu „binecuvântarea“  Patriarhiei.  Dar  tot  rămân  două  noutăţi foarte grele: BAC-ul profesional şi clasa pregătitoare.

Luni, 17 septembrie 2012, orele 8.00, Școala gimnazială Elena Văcărescu. 44 de copii, împărţiţi în două clase pregătitoare, se străduiesc să înţeleagă ce li se întâmplă. Am senzaţia înduioșătoare că nu prea realizează, deocamdată, ce e aia  școală.  În multe  cazuri,  buchetele de  flori sunt mai mari decât ei. Unii se joacă, alţii cască, unii  se agaţă  de fusta  mamei,  alţii plâng  de-a binelea.  Îmi trece prin gând,  așa, că începe, oficial, o generaţie fără cei șapte  ani de acasă. Mă rog,  or  fi  destui și  șase,  măcar   să  fie  buni! Profesoarele Alina  Marcu  și Anca  Armeanu, titulare în baza  concursului din  20 august, se declară emoţionate. Că  prea   sunt   toate   noi: ideea  de clasă începătoare, copiii, școala,  colegii din  cancelarie, părinţii… Dar  și optimiste, pentru că unitatea de învăţământ despre care vorbim e un caz fericit. Dotările sunt  la cheie, cum s-ar zice, de la mobilier la material didactic, de  la toalete  special  amenajate pentru cei mici, până  la sala de mese.  Spre  deosebire de alte școli, la Elena Văcărescu există program de supraveghere și după-amiaza, cu posibilitatea de-a  lua  masa  de  prânz, contra  sumei  de  15 lei/zi, dacă  părinţii doresc  asta. În ceea ce privește programa școlară  a celor mai mici dintre elevi,  este  vorba   de  zece  materii, între   care comunicare, matematică, educaţie pentru societate,  dezvoltare personală. „Se merge  pe învăţarea în joacă, pe  activităţi integrate, fără note, dar  prezenţa este obligatorie”, ne explică învăţătoarea Alina Marcu.

Ministrul Educaţiei, Ecaterina Andronescu, a declarat, la sfârșitul lunii  august, că aceste clase pregătitoare ar fi trebuit să rămână în grădiniţe, pentru că acolo exista,  deja, baza  materială  necesară. Probabil, dar  Legea  1/2011, a educaţiei  naţionale,  spune  altceva.   Așa  că, decât să discutăm dacă era necesar,  mai bine să vedem cum  a  fost  pregătit experimentul  clasa zero. Ca la noi, și cu asta cred că spunem totul. Înscrierea copiilor, de pildă, a creat situaţii năucitoare:  cozi de pe-o  zi pe alta, liste de ordine dispărute,  declaraţii false,  copii  nerecenzaţi, părinţi care  și-au  schimbat  domiciliul ca  să prindă o școală bună.  S-a ajuns  chiar la absurdităţi  de  genul  că un  copil  a putut fi înscris doar  cu  intervenţia primului ministru. Maria Nica,  mama proaspătului școlar  Andrei, ne-a povestit această  adevărată aventură: „Locuim în  zona  Liceului   Cervantes,  așa  că  în  martie ne-am  prezentat acolo, pentru înscriere. Mi-au spus că nu suntem pe listele lor, probabil ne-au sărit la recensământ. Da, nu-mi  aduc aminte să fi venit  pe la noi. Ok, am așteptat faza a doua, când  se primeau copii și din  alte zone.  Nu  s-a putut nici  atunci,   locurile  erau  ocupate. Am ajuns  în etapa  a treia, la Liceul Caragiale, unde s-a făcut  repartiţia pe București. N-aţi  vrea  să știţi ce era acolo, cu numere de ordine, cu liste care au dispărut, cu oameni care au stat câteva zile, unii  și noaptea. În fine, am completat un formular, cu fel și fel de date,  inclusiv o explicaţie pentru faptul că nu ne-au  primit la Cervantes. În 25 iulie, când  s-au afișat repartiţiile, Andrei iar nu era pe liste. Eram  disperată, nu-mi  venea  să cred,  copilul  meu  rămânea în afara  sistemului! Tatăl meu  s-a înfuriat și mai tare! I-a fost profesor lui Ponta, așa că l-a sunat, l-a făcut de două parale, în ideea  că ai lui, respectiv clasa politică,  au nenorocit educaţia: ce e aia, să nu-mi  pot înscrie nepotul la școală? Una peste  alta, primul ministru a sunat la inspectorat,  ei  au  contactat  liceul  și,  în  câteva   ore, Andrei a apărut pe  site-ul  de  la Cervantes, ca înscris în clasa pregătitoare.

 

 

Biroul  de  presă  al Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului  şi  Sportului (MECTS) ne-a precizat că în clasa pregătitoare, la nivelul întregii ţări,  sunt  înscriși  aproximativ 130.000 de copii, grupaţi în peste 5.500 de săli de clasă. Dar de unde atâţia profesori de învăţământ primar, în condiţiile în care, în ultimii  ani, potrivit unui studiu Econtext, aproape 25.000 de cadre didactice au  părăsit sistemul de  învăţământ? Cu  doar   o  săptămână  înainte de  începerea cursurilor, deficitul de cadre didactice la pregătitoare era  de 35%. În disperare de cauză,  s-a apelat la studenţi, masteranzi, pensionari. Au fost sau  urmează să fie pregătiţi, în regim  de urgenţă și  în  ideea   că  vor  fi  evaluaţi după prima lună. Tot pe ultima sută de metri a venit mobilierul, s-au  amenajat sălile  de  clasă,  în unele  școli în laboratoare sau  chiar  cancelarii, din lipsă de spaţiu. Din același motiv,  în unele unităţi se învaţă în trei schimburi, „chiar  și în București, în special  în sectorul cinci”, susţine Marian Banu, purtător de cuvânt al Inspectoratului școlar  București. Sigur  că sute de școli sunt dărăpănate, conform tradiţiei, fără apă  curentă și cu wc-ul  în curte,  în special  la sate,  altele  au  sistat  bruma de  reabilitare, din lipsă  de fonduri. Una peste  alta, peste  15% nu au primit avizul  sanitar de funcţionare. Și pentru ce tot acest deranj? Ca să aflăm, chiar la deschiderea anului şcolar,  de la primul ministru, că din  2013 clasele  pregătitoare este posibil  să se reîntoarcă la grădiniţe. Dacă am spune că e ca la nebuni, am jigni nebunii!

 

 

Și, totuși,  elevii au intrat  în clase și încearcă să înveţe.  Chiar  și la școala  din  Jirov, judeţul Mehedinţi, construită pe vremea Primului Război  Mondial. Și vizitată, recent,  de  ministrul  |nvăţământului. Și plină  de purici!  „Aveţi o școală de îmi vine să plâng”, a spus Ecaterina Andronescu, la plecare.  Și nouă,  doamna ministru! Avem  un  învăţământ de ne vine  să plângem!

Ca  să  nu  credeţi   că  suntem  cârcotași, să vedem ce zice  poporul. În ce sistem  au  intrat copiii  aceștia  inocenţi, de  doar   șase  ani?  (și cărora,  evident, le urăm succes,  să fie într-un ceas bun,  toate  cele!). 61% dintre români au o părere foarte  proastă despre școala  românească, potrivit unui studiu realizat de  Institutul Român   pentru  Evaluare și  Strategie  (IRES). Între motivele invocate se află calitatea scăzută a actului educaţional, dotarea precară a școlilor, paralelismul cu piaţa muncii, devalorizarea diplomelor, salariile profesorilor, dar și competenţa  lor îndoielnică, în multe  cazuri,  sistemul de meditaţii, la care au aderat, de voie, de nevoie, peste 50% dintre părinţi.

Dacă  nu  credeţi  în sondaje,  din  nefericire avem  și alţi indicatori ai dezastrului din învăţământ.  Rezultatele jenante  la Evaluarea Naţională, de  pildă,  la pachet cu deja  celebra repartiţie computerizată, în baza  căreia intri la liceu oricum, chiar și dacă nu te prezinţi la examen.  Apoi  BAC-ul, promovat în 2012 doar  de 44,2% dintre elevi, în sesiunea din  iunie,  și de 25,49%, în toamnă. După o logică elementară, un  sistem  care  produce peste  50% rebuturi se cere schimbat din temelii.

 

 

„Păcat  că se distruge învăţământul”, ne-a spus  Viorica Dragă,  directorul adjunct al Școlii Elena Văcărescu. Așa, din prima, aproape în loc de bună  ziua. Între cauze, instabilitatea legislativă și incoerenţa sistemului: „Legea  din  2011, de  pildă,  nu  are  metodologii de  aplicare, nu există  un  regulament de reorganizare și funcţionare a învăţământului preuniversitar. Aplicăm regulamentul din  2005, la o lege din 2011, e un fel de struţo-cămilă. Apoi schimbările politice,  pe mine m-au  înlocuit tot așa, eram director, în ideea  că nu  sunt  nu  știu  unde și n-am  plăcut nu știu cui. Ca să nu mai vorbim de salarizare, alt dezastru. Profesorul nostru de religie,  o  poezie   de  dascăl  și  de  om,  are  11 milioane vechi.  În condiţiile în care soţia  e tot cadru didactic, are doi copii mici și face naveta. Păi, cum  să-i cer eu acestui  om  să rămână în învăţământ? Apoi  situaţiile și rapoartele, mai mult facem hârtii decât treabă! Am ajuns o ilustrare   perfectă  a  zicalei  Mortul  se acoperă cu pământ și viul cu hârtii”.

Din punctul de vedere al sindicatelor, subfinanţarea învăţământului ar fi, totuși,  principala cauză  a dezastrului. În acest sens, Simion Hăncescu, președintele Federaţiei Sindicatelor Libere din Învăţământ, a cerut  ministrului Educaţiei, recent, alocarea  de la bugetul de stat a  unui procent de  6% din  PIB, începând cu 2013. Chiar  dacă  asta prevede și Legea educaţiei, în 2012 învăţământul a primit doar  2,3% din PIB, cel mai mic procent din Europa.

Chiar  și cu un  buget  corespunzător, însă, chiar și cu o reformă reală,  pornind de la programele școlare și activitatea în clasă, nu de la modalităţile de evaluare, învăţământul românesc tot mai are o mare  problemă. Se întâmplă în… România. Și nu are cum  să fie altfel decât societatea în ansamblul ei. Dacă nu o fi vreun vizionar sau dacă nu îl bat părinţii și profesorii la cap, ce motiv ar avea un copil să înveţe? Cine are carte are parte nu se mai poartă demult pe la noi. Ba,  dimpotrivă, cei cu școală  mai puţină parcă  sunt  mai prosperi. Și copiii  văd,  uneori mult mai bine decât adulţii, această  nuanţă. Ce pretenţii să  ai  de  la  învăţământul românesc dacă primul ministru a plagiat în teza de doctorat?  Și dacă  fiica primului om în stat e plină de succesuri, și nu la cratiţă,  că asta ar fi treaba ei, ci prin  Parlamentul european? Și dacă  blogul The Economist citează din președintele ţării:

„Școala românească produce idioţi”.

 

Aşa, ca fapt divers…

 

● Peste 70.000 de copii din România învaţă în sistemul privat. În cele 500 de grădiniţe, 80 de şcoli şi 125 de licee particulare, costurile lunare  de  şcolarizare  ajung  la nivelul unui salariu mediu pe economie.

●  Profesorii români  şi bulgari sunt  cel mai prost  plătiţi  din UE, conform  unui raport  al Comisiei Europene.  Ei  câştigă,   în  medie, aproape 1.300 de lei/lună.

●  În 2012, aproape 26.000 de  posturi  din învăţământul preuniversitar au rămas vacante.  O treime  dintre  cadrele  didactice înscrise la concursul de titularizare au încercat să copieze la examen ori s-au retras. Doar jumătate dintre  profesorii  rămaşi  în „competiţie” au obţinut note între şapte  şi zece.

● România are cei mai mulţi analfabeţi din Europa.  Peste  150.000  de  români  nu  ştiu carte  deloc, iar aproape 30% din populaţia ţării citeşte prost sau nu ştie să citească.

●  Excepţiile confirmă  regula.  98  de  elevi români au obţinut  distincţii la olimpiadele şi concursurile  şcolare  internaţionale,  în 2012. S-au luat 24 de medalii de aur, la informatică, matematică, geografie,  astrologie,  fizică  şi chimie.

● Nici una dintre universităţile României nu se află în top 500. De-abia dacă  avem patru universităţi incluse în Clasamentul Internaţional  al Universităţilor  –  QS World University Rankings 2012, respectiv  în top 700. Este vorba despre  Universitatea din Bucureşti,  Universitatea  Babes  Bolyai din Cluj-Napoca, Universitatea  Alexandru  Ioan Cuza din  Iaşi şi  Universitatea  de  Vest din Timişoara.

Taguri: nr. 10 / octombrie 2012 Tweet

Friday, October 5th, 2012 at 12:40 am, ZOOM, RSS feed