„Moshe & Mordechai“ a luat doi ani la rând premiul pentru „Cel mai bun site politic“, la roblogfest. O merituoasă distincţie, pentru forţa şi expresivitatea scriiturii lui Daniel Octavian Bejan.
❙ Cum şi când a început povestea Moshe & Mordechai?
– Cândva pe la sfârşitul lui 2007. E o poveste! Scriam pe atunci într-un alt blog, de cu totul altă factură, alt registru, alte preocupări. Exista, printre cei care mă citeau, un comentator statornic, care de cele mai multe ori reuşea, în comentariile sale, să eclipseze ceea ce scriam eu în articol, prin elocinţă şi umor. Ne-am împrietenit şi, după o vreme bună, în care, ca doi morocănoşi bătrâni, ne pierdeam vremea mormăind la toate cele care se întâmplă în lume, am decis că am putea scrie un blog împreună. Aşa a început. În primele luni blogul a fost scris în doi. Apoi, din motive care nu au nici o legătură cu noi, colegul meu a fost nevoit să renunţe şi am rămas singur. Am rămas singur şi de atunci încerc să mă descurc singur. Ar mai trebui povestit ceva aici: am rămas prieteni şi, anul acesta, în sfârşit, am reuşit să ne şi cunoaştem. Adică ne-am întâlnit faţă în faţă, pentru prima dată, şi ne-am strâns mâinile. Pentru că, vă vine să credeţi sau nu, până în primăvara aceasta, nu ne-am întâlnit niciodată – locuim în oraşe diferite.
❙ Dacă dai search Google, afli despre Daniel Octavian Bejan că e scriitor; parcă doar una sau două referinţe sunt legate de site…
– Mă bucur că aşa stau lucrurile. Ştiu că trăim într-o vreme în care eşti măsurat în funcţie de ceea ce mărturiseşte sfântul Google despre tine, dar mă sâcâie ideea că motorul de căutare ar putea şti despre mine mai mult decât ştiu eu însumi. Nu sunt un tip extrem de sociabil, aş spune că dimpotrivă. Dacă vorbim despre blog, nu mă interesează decât într-o foarte mică măsură traficul, nu simt nevoia de a mă promova; de fapt, evit în mod programatic toate lucrurile care descriu reţeta succesului în blogosferă. Mulţi dintre colegii sau prietenii mei din blogosferă cheltuiesc resurse importante pentru a câştiga respectul celorlalţi. Eu, dimpotrivă, încerc doar să-mi păstrez respectul de sine. Vreau să discutăm idei, stări, principial, nu simt deloc nevoia de a-mi folosi prezenţa on-line ca o platformă de auto-promovare, nici ca un alibi pentru eventualele neîmpliniri din viaţa reală. Ca să o scurtez, habar nu am ce ştie Google despre mine. Nu m-a interesat niciodată să aflu. E paradoxal, ştiu, pentru cineva care funcţionează, cu o anume stăruinţă, în on-line.
„On-line-ul e mai direct, mai accesibil, evident, dar şi mai volatil. Tocmai de aceea, de cele mai multe ori, on-line-ul îngăduie o formă de libertate care în tipăritură ar fi inacceptabilă. Mă tem, totuşi, că nu prea ştim ce să facem cu libertatea asta pe care ne-o oferă on-line-ul şi o irosim pe lucruri de nimic, pe exclamaţii perisabile, indignări irelevante şi reverii frivole.“
❙ Am citit o postare a unui domn, care spunea că sunteţi… Mircea Badea.
– Am mai auzit teoria asta. Mai are rost să spun că, evident, nu sunt Mircea Badea? De fapt, chestia asta mi se pare fără sens. Mircea are propriul blog, nu se sfieşte să spună ce are de spus acolo sau la televizor, fără a simţi nevoia unui pseudonim. Am povestit la început de ce eu am optat pentru un pseudonim.
❙ Se mai fac şi alte confuzii în ceea ce vă priveşte?
– Frecvent. Deşi nu am ascuns niciodată cine se ascunde sub pseudonim, nu am găsit potrivit să transfer relativa notorietate a „personajului Mordechai” către cel care sunt cu adevărat, nici nu am folosit pseudonimul pentru a mă ascunde. Am auzit teorii dintre cele mai năucitoare în ceea ce priveşte prezumtiva identitate a lui Mordechai. Ba că ar fi Cărtărescu, într-o bizară, dedublare, ba Cristian Tudor Popescu, Adrian Năstase, Toni Grecu sau Ioan Groşan. Elvis nu a fost încă introdus între ipo teze. A existat un text de al meu care a avut o teribilă circulaţie pe net, atribuit fiindu-i lui Cristian Tudor Popescu. La acel moment domnul Cristian Tudor Popescu a fost pus în situaţia de a preciza public că nu are nici o legătură cu textul respectiv. O agenţie de presă i-a cerut scuze de presă, acuzându-mă pe mine de fals, dacă vă puteţi imagina! În fine, o întreagă nebunie.
❙ Aveţi stil, o scriitură percutantă. Aveţi vreun regret că nu publicaţi şi pe hârtie? (Din documentarea mea firavă, nu ştiu să o faceţi.)
– Public şi pe hârtie. Nu atât de des pe cât mi-aş dori. Nu depinde numai de mine, totuşi. Ţine în bună măsură şi de bunăvoinţa editorilor, dar şi de exigenţele pe care mi le impun. Am făcut greşeala de a trimite spre tipar texte de care nu eram pe deplin mulţumit şi n-aş repeta-o. Dacă recitesc acum Poveştile unui mizantrop, îmi dau seama că aş rescrie două treimi din ceea ce e acolo, iar o altă treime nu ar mai exista în carte. Scriu mult, am aproape gata materia pentru trei noi cărţi care vor apărea atunci când voi crede că sunt gata de tipar. Desigur, cu condiţia de a găsi şi un editor potrivit.
❙ Care sunt, după dv., virtuţile de a fi un editorialist on-line?
– Cred că indiferent dacă e vorba de on-line sau print, condiţia e aceeaşi: onestitatea. Asta e, din perspectiva mea, condiţia fundamentală.
Sigur, putem vorbi despre stilistică, inteligenţă analitică şi alte accesorii, dar în lipsa onestităţii nu eşti altceva decât un ţârcovnic îngânând pomelnicul recitat de altul.
❙ Nu aveţi decât un banner pe site, cu Universitatea Bucureşti… Unii bloggeri fac bani din publicitate pe site…
– Foarte bine că fac. E şi normal. Eu nu am făcut până acum publicitate. Nu mi-am propus, cel puţin până acum, să fac bani din ceea ce scriu acolo. Poate că asta se va schimba, dar până acum n-am găsit potrivit să fac asta, deşi nu au lipsit ofertele. M-am implicat (de cele mai multe ori fără a fi solicitat) în câteva cauze umanitare, pentru că am simţit că aşa trebuie să fac. Probabil, în viitorul apropiat voi accepta publicitate pe site, dar doar în anumite condiţii. Şi, cu certitudine, nu am să transform blogul într-un avizier pentru negustori. Rămâne, totuşi, de văzut, dacă şi cine pot fi cei interesaţi de asociere cu ceea ce scriu eu acolo.
❙ Ştiţi cine sunt cititorii dv.?
– Într-o anume măsură. Primesc, cu o anume frecvenţă, comentarii care încep cu „Te citesc de mult, dar nu am comentat…” Există o disproporţie teribilă între numărul de cititori şi numărul de comentatori, pe care multă vreme nu mi-am explicat-o. Am ajuns, apoi, să îi cunosc pe unii dintre cititori şi am găsit mai multe explicaţii pentru asta. Sigur, m-aş bucura să-i cunosc pe mai mulţi dintre ei, dar nu văd cum s-ar putea întâmpla asta. Oricum, mi-ar plăcea să îi pot socoti pe toţi prieteni.
❙ Cunoscutul blogger Chinezu se „enerva” că nu scrieţi mai mult. De ce nu scrieţi mai mult?
– Ştiu la ce se referea Cristi şi reproşul lui e măgulitor, dar suntem prieteni, aşa că îl înţeleg. Cred că scriu atât cât trebuie. Unele lucruri se şi văd public imediat, altele au de aşteptat. Nici nu simt nevoia, cel puţin în privinţa blogului, de a scrie doar pentru a fi prezent acolo. Mulţi fac aşa. Au un blog în care scriu că ei sunt bloggeri şi au un blog în care scriu despre faptul că ei sunt bloggeri şi au un blog în care… şi aşa mai departe.
❙ Unii vă admiră. Enervaţi, pe bune, pe careva?
– Fără îndoială, îi scot pe destui din sărite. Şi au ei grijă să îmi dea de veste despre asta. Le cer scuze. Am spus-o şi mai devreme: nu caut respectul altora, vreau să mi-l păstrez pe al meu. Nu se întâmplă doar pe blog, numai în on-line. Oamenii simt nevoia asta teribilă de a-şi impune punctul de vedere, simpla
enunţare a opiniei nu-i satisface. Au nevoie să te convingă că e aşa cum cred ei, ideea că poţi supravieţui confortabil în spaţiul propriilor tale opinii îi incomodează. Argumentele nu îşi propun să demonstreze, ci să convertească, să im-
pună. Uneori cu violenţă. Există categoria asta de cititori, care te aplaudă câtă vreme găsesc în ceea ce spui lucrurile cu care rezonează. Apoi îşi imaginează că ai obligaţia de a scrie şi de a gândi numai în felul acela. Respectul pe care ţi-l acordă depinde de asta. Dacă, la un moment, ieşi din teritoriul în care te-au repartizat ei, atunci neapărat e datoria lor să te sancţioneze. Sunt oameni care nu vor neapărat să citească, nu sunt interesaţi de opinii, au doar nevoie de a-şi valida propriile opinii. Or, nuanţele în care te pierzi tu, pot zgândări convingerile lor – situaţie deloc reconfortantă. Cum pe blog vorbesc destul de mult despre politică, e limpede că stârnesc multă enervare. Mai ales în condiţiile în care mă încăpăţânez să mă raportez la un set de principii şi nu să mă aşez sub flamura vreunei formaţiuni. Doi ani la rând blogul meu a fost desemnat, de către cei de la roblogfest, cel mai bun blog politic. Ei bine, asta a fost singura categorie la care, pentru premiu, nu a existat sponsor. Sugestiv, nu?
❙ Credeţi că pot influenţa cu ceva formatorii de opinie din blogosferă soarta unei naţii?
– Cred că da. Nu sunt însă convins că noi suntem, totuşi, una dintre acele naţii.