- Revista Flacara - http://revistaflacara.ro -

Muzeul spionilor

Nu-mi imaginam că încă de la prima mea descălecare în Lumea Nouă voi ajunge să vizitez un muzeu al spionilor din specia lui James Bond. La fel ca mulţi alţii, fie ei americani sau nu, habar nu aveam că există aşa ceva, adică un loc în care „uneltele” folosite de-a lungul timpului de spionii americani să fie expuse şi explicate pentru toată lumea. Muzeul Naţional de Criptologie din statul Maryland de pe coasta de est a Statelor Unite nu este nici pe departe o mostră de tupeu american, ci, dimpotrivă, el se încadrează firesc în peisajul atât de pestriţ al libertăţii şi transparenţei din Lumea Nouă.

După o plimbare prin cele câteva săli ale Muzeului Naţional de Criptologie ai senzaţia că ţi se spune franc în faţă: Da, domnule, noi am folosit dintotdeauna tehnologia pe care o aveam sau pe care am creat-o anume pentru a culege de la adversar orice fel de informaţii aveam nevoie. Poate mai mult decât orice altă naţie, americanii nu au făcut deloc economie de maşini pentru a-şi rezolva treburile grele, periculoase, murdare şi a-şi proteja astfel viaţa şi siguranţa personală.

Tehnologie versus uman

Pragmatic şi inventiv, lipsit de orice inhibiţie sau prejudecată, Unchiul Sam s-a distins întotdeauna prin exploatarea intensă a tehnologiei pentru a-şi atinge scopurile, îndeosebi cele militare, dar şi pentru a-şi face viaţa mai uşoară sau mai performantă. Astfel, pentru un american, maşina în sine nu înseamnă nimic altceva decât un mijloc de îmbunătăţire a calităţii vieţii, un instrument de lucru, o utilitate necesară şi nu o valoare în sine. Pe de altă parte, viaţa şi confortul cetăţeanului american, la fel ca şi libertatea acestuia, sunt considerate drept valori supreme. În consecinţă, un elicopter sau un avion, nemaivorbind de un amărât de tanc, jeep sau calculator vor fi întotdeauna sacrificate pentru a salva sau proteja viaţa unui soldat american, fie acesta în uniformă ca soldat, sau în civil, ca spion. Această atitudine faţă de individ şi confortul acestuia, specifică civilizaţiei euro-atlantice, şi-a pus o amprentă extrem de puternică asupra modului de a purta războaie sau de a face spionaj în străinătate a ţărilor din Europa Occidentală şi Statele Unite de-a lungul secolului XX. Viziunea umanistă a occidentalilor a contrastat puternic cu mentalitatea predominant materialistă est-europeană şi dispreţul faţă de suferinţa individului, de sorginte rusă.

Mentalitatea ţaristă, care a fost preluată sub ambalaj roşu imprimat cu seceră şi ciocan de ideologia sovietică, s-a făcut simţită prin dezinteresul pentru viaţa individului, sănătatea sau bunăstarea acestuia, şi prin grija obsesivă pentru prezervarea valorilor materiale. Spre exemplu, în cel de-al Doilea Război Mondial, în apărarea Stalingradului, o puşcă era mai valoroasă decât viaţa unui soldat al Armatei Roşii; acesta putea fi sacrificat fără ezitare în luptă, dat fiind că o armă era distribuită la doi militari, cel de-al doilea urmând să o folosească după ce primul era secerat de rafalele armelor automate germane. Cam la fel au stat lucrurile şi pe frontul din umbră al spionilor, centrala din Moscova stalinistă trimiţând un foarte mare număr de agenţi în teritoriul inamic pentru a dezvolta vaste reţele de spionaj. Toţi aceştia s-au aflat permanent într-un pericol de moarte şi mulţi au sfârşit dramatic în faţa plutoanelor de execuţie sau în camerele de tortură ale Gestapoului. Dacă spionajul anglo-american a dat marile sale lovituri prin exploaterea unor tehnologii superioare de culegere a informaţiilor, majoritatea succeselor obţinute de sovietici au provenit din activitatea riscantă a agenţilor din teren.

Acest trend s-a perpetuat în ambele tabere şi pe timpul Războiului Rece: americanii au excelat în culegerea de informaţii cu avioane spion şi sateliţi, iar sovieticii prin agenţi infiltraţi în structurile euro-atlantice. Au rezultat astfel două şcoli de spionaj, cea americană – caracterizată printr-o supertehnologie de culegere şi prelucrare a informaţiilor – şi cea sovietică definită prin rafinarea tehnicilor şi subtilităţilor umane de infiltrare, obţinere şi analiză a datelor. Una dintre consecinţele acestei polarizări, tehnologic versus uman, s-a făcut simţită abia odată cu războiul mondial antiterorist: americanii şi-au dat seama că sofisticatele lor sisteme informatice de urmărire şi investigaţie nu sunt nici suficiente şi nici corespunzătoare pentru complexul univers al lumii musulmane şi că nici nu dispun de oameni infiltraţi în punctele sensibile de interes strategic.

Povestea spionajului geo-spaţial american

Deşi francezii Jacques Etienne şi Joseph Michel Montgolfier lansaseră cu succes încă din 1783 primul balon cu trei animale în nacelă, yankeii au fost primii care au folosit balonul ca mijloc de observare şi spionaj din aer a forţelor confederate inamice în timpul Războiului civil american între 1861 şi 1863. Preşedintele Abraham Lincoln şi generalul George Custer au fost printre susţinătorii acestei noi tehnologii de spionaj, ce a fost utilizată cu şi mai mult succes în războiul americano-spaniol din 1898, pentru identificarea poziţiei trupelor inamice sau descoperirea celor mai bune căi de acces.

Tot americanii au fost cei care, în 1917, atunci când au intrat în Primul Război Mondial, au folosit porumbei dotaţi cu camere foto pentru a fotografia liniile inamice, iar imediat apoi au dezvoltat sisteme din ce în ce mai perfecţionate de fotografiere din avion. Aceste noi tehnologii s-au dovedit extrem de utile în cel de-al Doilea Război Mondial pentru identificarea de către aliaţi a rampelor de lansare a rachetelor germane V1 şi V2, precum şi a altor locaţii strategice naziste. După declanşarea Războiului Rece, arhiva fotografică a Wehrmacht-ului nazist capturată de americani a constituit aproape singura sursă de informaţii imagistice disponibilă pentru analiştii CIA privind teritoriile din Europa de Est intrate deja sub control exclusiv sovietic şi deci interzise avioanelor americane de spionaj.

În aceste condiţii de tensiune politică şi suspiciune agresivă reciprocă a izbucnit la 1 mai 1960 uriaşul scandal al avionului de spionaj american U2 pilotat de Francis Gary Power doborât de sovietici în timpul unei misiuni de fotografiere deasupra teritoriului URSS, eveniment intens exploatat propagandistic şi politic în epocă. Cu toate acestea, tot prin fotografiere aeriană cu acelaşi tip de avion U2, americanii au aflat la 14 octombrie 1962 de rampele de lansare amplasate în Cuba a unor rachete sovietice capabile să transporte focoase nucleare asupra teritoriului SUA. Preşedintele J. F. Kennedy a făcut publice dovezile fotografice ale prezenţei rachetelor sovietice în Cuba ca argument forte în lupta sa politică cu liderul sovietic Nichita Hruşciov, luptă desfăşurată pe muchie de cuţit faţă de un conflict nuclear. Două dintre cele mai mari scandaluri politice internaţionale ale Războiului Rece au fost, aşadar, legate de spionajul geospaţial.

Hărţile şi datele furnizate de spionajul geospaţial american planificatorilor şi comandanţilor militari din Golful Persic au fost esenţiale nu numai pentru obţinerea eficacităţii şi eficienţei nemaiîntâlnite a bombardamentelor americane asupra obiectivelor strategice vitale ale regimului Saddam Hussein în cele două războaie din Golful Persic din 1991 şi 2003, dar şi pentru configurarea unui nou mod de ducere a războiului modern. Aceste noi şi uriaşe posibilităţi de obţinere a datelor şi informaţiilor din teren au servit nu numai în război, ci şi pentru obţinerea păcii. Celebrul Acord de la Dayton mediat de preşedintele Bill Clinton în decembrie 1995, care a pus capăt sângerosului război civil ce dura de trei ani în Bosnia-Herţegovina, a fost posibil în mare măsură datorită presiunii create de puternicele şi irefutabilele argumente fotografice puse pe masă de delegaţia americană în faţa liderilor Slobodan Miloşevici, Radovan Karadjici, Franjo Tuchman şi Alia Izedbegovici care se luptau pentru fiecare palmă de pământ bosniac. Aceeaşi bază tehnologică americană a servit şi în scopuri umanitare în cazul dezastrului umanitar creat de tsunami-ul indonezian în decembrie 2004.

Muzeul Criptologic Naţional

Iniţial, clădirea cu un singur nivel a servit drept motel în imediata vecinătate a cartierului general al foarte secretei Agenţii Naţionale de Securitate – National Security Agency, NSA, poreclită „No Such Agency“ – din statul Maryland, nu departe de oraşul Baltimore şi de complexul militar al Fort George G. Meade. În 1990, NSA a cumpărat motelul pentru a deschide acolo un muzeu destinat a fi nu doar o expunere a unor artefacte nesecrete din istoria criptologiei americane, ci şi un centru de educaţie şi de reflexie asupra provocărilor viitorului în materie de spionaj. Amenajările au durat peste doi ani şi s-au făcut fără alocarea unui buget special, doar din fondurile NSA şi din sponsorizările Institutului Smithsonian şi ale altor binevoitori.

Deşi toate exponatele erau declasificate, muzeul s-a deschis iniţial pe 15 iulie 1993 doar pentru angajaţii NSA, familiile acestora şi câţiva membri ai comunităţii agenţilor de informaţii americani. Abia câteva luni mai târziu Muzeul Naţional de Criptologie şi-a deschis porţile pentru publicul larg, dar fără a i se face o publicitate adecvată. Un articol publicat de The Washington Post, pe 24 ianuarie 1994, a declanşat interesul oamenilor pentru acest muzeu cu totul special, fără echivalent în lume. În prezent, circa 50.000 de vizitatori, nu numai americani, se dovedesc interesaţi de lumea criptologilor şi spărgătorilor de cifru.

Ca o ironie a istoriei, unul dintre primii vizitatori ai muzeului ce expunea la loc de cinste tehnica folosită de americani în spionajul lor împotriva URSS, a fost şi ultimul director al temutului KGB, generalul Viktor Ivanenkov, devenit un prosper om de afaceri şi patron al unei firme internaţionale de securitate cu sediul la Moscova.

În cele câteva săli destul de intim şi cochet aranjate ale muzeului sunt expuse o mare varietate de obiecte, documente, fotografii, începând cu o carte de criptologie – Polygrafia – publicată în 1518, până la telefonul criptat special folosit de preşedintele George W. Bush în momentul atentatelor de la 11 septembrie. Desigur, nu lipseşte nici celebra telegramă Zimmermann interceptată şi decodificată de britanici şi care deconspira un plan german de atragere a Mexicului în război împotriva Americii şi care a determinat intrarea Statelor Unite în Primul Război Mondial. Un sector aparte este dedicat poveştii celor opt maşini germane de cifrat Enigma din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, iar altele se referă la războiul din Coreea (1950-1953) şi la cel din Vietnam (1965-1973). Inevitabil, la ieşirea din muzeu un Gift shop oferă tot soiul de şepcuţe şi tricouri, pixuri şi pahare sau căni cu însemnele Agenţiei Naţionale de Securitate, NSA, iar pe un prezentoar sunt oferite gratuit tuturor celor interesaţi o mulţime de broşuri despre istoria spionajului geospaţial sau a criptologiei americane (dintre care unele sunt valorificate contra cost pe e-bay, pentru cine nu le cunoaşte provenienţa).

Ieşind din acest muzeu cu un aer atât de „paşnic şi inocent“ nu am putut să nu mă întreb oare când ale noastre mioritice agenţii secrete contemporane vor deschide şi ele un lăcaş public în care să vedem şi noi cum arătau, spre exemplu, celebrele scrumiere-microfon Philips prin care „drăgălaşa“ şi defuncta Securitate ne intercepta omeneştile noastre of-uri.