De câteva zile, d-l George Enescu se află la Sinaia. Marele artist a părăsit apusul și centrele lui de succes ca să-și facă mica „stagiune“ anuală obișnuită la Castelul Peleș.
L-am întâlnit în gară; se pregăteà să plece la București pentru o zi. Am intrat în vorbă încurajat de acea amabilitate plină de simplitate, care le stă atât de bine artiștilor în culmea gloriei.
L-am întrebat de ce a venit atât de târziu anul acesta la Sinaia. Îmi răspunde într’o simpatică moldovenească de moșier, care de când e nu a părăsit nordul Moldovei:
– Am avut multe angajamente în străinătate. Acuma vin dela Trouville unde am făcut o mică stagiune.
– Ați nemerit o vreme cam urîtă.
– Puțin îmi pasă de vreme. Aci stau toată ziua închis la palat și cânt. Ș’afară de asta mie îmi place ploaia și zăpada. Îmi fac bine.
Încet-încet, am început să vorbim și despre muzică.
– Ați spus odată unui redactor al Luceafărului că noi n’avem muzică națională.
– Și așà este, – confirmă marele artist. Nu se poate susține că muzica noastră populară are un caracter bine definit național. Însă’și doina noastră nu este decât un amestec de motive arabe, rusești și ungurești. Să-ți dau o dovadă.
Și d-l Enescu prinse a intonà o arie națională.
– Știi ce-i asta? – mă întrebă d-sa după un scurt răstimp.
– Un cântec național.
– Te’nșeli. Este o arie arabă.
Intonă apoi câteva măsuri din alt cântec, care păreà tot românesc.
– Tot arab și ăsta? – mă grăbesc să’ntreb.
– Nu. Ăsta e grecesc. Bourgault Ducondray a publicat o colecție întreagă de cântece populare grecești (Chansons populaires grecs) în care se găsesc mai multe bucăți cari seamănă perfect cu ariile noastre populare. S’a întâmplat cu muzica noastră națională ceeace s’a întâmplat și cu ființa noastră etnică. După cum sângele nostru este un amestec din toate soiurile de neamuri, cari au trecut prin această parte a Europei, tot așà și muzica noastră națională a păstrat accente, răsunete, influențe din cântecele acelor popoare. Deaceea cântecele noastre naționale au o bază orientală.
– Bine. Dar sufletul nostru nu se oglindește prin nicio notă originală în aceste cântece?
– Ba da. Dar e foarte greu de deslușit această originalitate. Totuși este o caracteristică generală ce se desprinde din muzica noastră națională, după cum se desprinde ideea generală dintr’o lucrare de cugetare: este tristețea chiar în veselie. Sentimentul acesta este inspirat de văile și dealurile noastre, de culoarea deosebită a cerului nostru, de gândurile cari apasă și fac în același timp să se nască în noi un dor ce nu se poate lămuri bine. Un străin, care-mi este prieten, auzindu-mă odată executând o bucată a mea, mi-a spus: – În această compoziție este par’că ceva ce nu se poate îndeplini. Acest „ceva ce nu se poate îndeplini“ erà partea originală de inspirație românească din bucata mea; acest dor nelămurit dar adânc mișcător mi se pare că este caracteristica sigură a cântecelor românești.
Se dă semnalul de plecare. Îi spui maestrului atât de tânăr și atât de celebru:
– Fără să băgați de seamă, mi-ați acordat un interview. Îmi dați voie să-l public în Flacăra?
D-l Enescu își mușcă buza, ca un om prins în cursă, zâmbi cu o grație nesfârșită și zise:
– Cu plăcere, dacă credeți că ceeace v’am spus va interesà pe cineva.
Atunci i-am cerut voie să-l revăd a doua zi la București ca să complectăm convorbirea și să notez unele lucruri.
– Mi-e frică să nu vă denaturez părerile.
– Veniți la ora 9, la Hotel Metropol, – mi-a răspuns cu aceiași voie bună.
Apoi glumi:
– De altfel, puteți să-mi atribuiți orice fel de idei. Ideile omului atârnă de digestia pe care el a făcut-o în clipa când le-a emis. Când faci o digestie bună, ai idei bune.
– Și când faci o digestie rea?
– Și ideile sunt rele.
– Ce fel de digestie ați făcut azi?
– Vă las pe dv. să conchideți.
Râse cu poftă de această glumă grăbită. Apoi continuă pe același ton glumeț:
– E atât de adevărată această observație în cât sunt sigur că toți criticii cari înjură trebue să fie oameni incapabili să digereze bine. Altfel nu-mi închipui cum pot să aibă gânduri atât de rele.
Un fluerat prelung, ascuțit, disperat, – și trenul porni.
* * *
A doua zi dimineața am fost la hotel Metropol. M’așteptà. Ca să intru în vorbă, îi spui:
– Ieri mi-ați spus că anul acesta nu veți da nici un concert în București. Erà această afirmare numai efectul unei digestii nu tocmai fericite?…
A râs. Apoi mi-a răspuns:
– Nu. În planul meu de lucru pentru acest an România nu figurează. Am cântat acum un an în țară. Nu vreau, deci, să plictisesc prea mult lumea cu… „talentul“ meu. Cred însă că anul viitor voiu organizà o nouă serie de concerte pentru sporirea fondului care va alimentà Premiul național de compoziție.
Apoi d-l Enescu începù să vorbească cu o mișcătoare însuflețire despre acest premiu, înființat prin silințele sale și din sumele strânse cu concertele date acum un an în țara întreagă.
– Aceasta este o instituție la care țin foarte mult. Nu voiu cruțà niciun sacrificiu ca să ajut sporirea acestui fond. Azi el este de 23.000 lei, sumă provenită din concertele mele de-acum un an. Anul viitor sper să pot strânge încă odată atât. Deocamdată venitul acestor bani este 1.300 lei anual, la care se mai adaogă și 1.000 lei anual, dați de d-l C. C.
Arion, din partea ministerului de instrucție.
– Și care este scopul ce v’a determinat să întreprindeți această operă?
– Sărăcia literaturei noastre muzicale. Vreau să contribui și eu, cât îmi va sta în putință, la stimularea producției muzicale românești. În acest scop, am înființat un premiu (împărțit în două) care se va decerne, în fiecare an, cu începere dela 1 Septemvrie 1913. Lucrările prezintate la acest concurs vor fi apreciate de o comisie alcătuită din d-nii D. Dinicu, D. Kiriac, Th. Fuchs, C. Dumitrescu, Castaldi, M. Margaritescu, Narice și eu. Se va încurajà muzica de Cameră, orchestra, bucăți de cor și chiar de canto, acestea din urmă însă numai atunci când vor aveà o valoare de compoziție deosebită și nu vor fi simple romanțe.
– Și bucățile cari concurează la premiul național de compoziție vor trebui să aibă un caracter național?
– Nu. Premiul acesta este național numai prin faptul că se decerne de români românilor. Atât. De altfel, după cum am mai spus, noi nu avem încă un stil bine definit. Stilul este opera artiștilor. Și noi n’am avut încă compozitori mari cari să puie pecetea geniului lor pe muzica inspirată de meleagurile noastre. Stilul național este instinctul artistului. El este mai mult un sentiment decât un tempo muzical. Un exemplu: Muzica suedeză și norvegiană, care e o muzică originală, cu totul deosebită de alte muzici. Cu cari m’au mișcat adânc. A fost însă și un incident nostim în timpul acestui turneu. Eram la Brăila. Lume mai puțină ca în alte părți.
Întreb pe casier care să fie pricina. El îmi răspunde:
„– Ați nemerit timp rău, d-le Enescu!
„– De ce? îl întreb eu.
„– Fiindcă acum se află în oraș și un circ care are niște maimuțe. Și toată lumea se duce să vadă caraghioslàcurile maimuțelor“.
În afară de această… concurență a maimuțelor brăilene, pretutindeni am întâmpinat un interes foarte măgulitor pentru scopul ce-l urmăream. Și asta mă face să sper că el va fi realizat.
Eșim împreună. La poarta hotelului ne întâlnim cu poetul St. O. Iosif. D-l Enescu e încântat că-i face cunoștința. Iosif îi făgăduește să-i trimită lucrările sale.
– Cu un autograf, – strecoară într’un zâmbet insinuant d-l Enescu.
Zâmbește afirmativ și poetul. Și ne despărțim.
Flacăra, 8 septembrie 1912, Anul I, nr. 47
interviu realizat de Al. Șerban
