is tramadol a strong narcotic buy tramadol online can tramadol be taken occasionally

valium drug forum buy valium online no prescription cual es la droga del valium

sleep problems with tramadol buy tramadol oline what drug group is tramadol

buy tramadol Little Rock buy tramadol online easing withdrawal symptoms tramadol

how strong is 10mg ambien buy ambien online zolpidem Nashville

tramadol in excess buy tramadol can tramadol kill your dog

side effects xanax weight gain buy xanax online without prescription xanax and adderall overdose

hurghada soma bay palm royale resort soma muscle relaxant enésima soma parcial

leerling soma soma pills scientific meaning of soma

can you mix topamax and xanax xanax depression side effects of 1mg of xanax

Interviu, PEOPLE

Nadine: „Nu sunt o pată de culoare!“

May 16th, 2012, com Un comentariu

România nu mai are o școală a vedetelor, cum a fost cea lansată de Titus Munteanu în anii ’90. Însăilează inițierea talentului cu o cazuistică socială, amestecând-o cu ratinguri lacrimogene. Nadine,   una   dintre  vedetele  Școlii  vedetelor, vorbește despre showbizul  actual, dar  și despre transformările prin  care  a trecut ea.

 

❙  Hai să începem cu un subiect actual: Paștele. Ce bucate  ai gătit, unde aţi petrecut  sărbătorile?…

– Sărbătorile, ca de obicei, le facem  acasă cu  familia.  Nu  gătesc  de  Paști,  las  celelalte femei din  familie  să o facă, în schimb,  gătesc de Crăciun. Recunosc  că nici nu știu să gătesc nimic din meniul acestei sărbători, nici măcar să colorez ouăle. Pentru Crăciun, însă, am un meniu sofisticat  și exersat  îndelung.

 

❙     Cum  privești showbizul  acum,  după toate aceste experienţe prin care ai trecut – Școala vedetelor, perioada americană?

– Pentru mine,  showbizul înseamnă TV, presă  scrisă, radio.  De exemplu: jucăm teatru, dar nu apărem la TV. ~sta nu e showbiz, mai că  nici  nu  existăm. Azi  sunt   vindecată de dorinţa de  a  fi la  televizor, mi-am  anihilat vanitatea, competitivitatea, orgoliul și narcisismul   defectuos.  TV-ul  nu   mă   mai   validează, nu mă mai creează,  nu mă mai face „să fiu”.   Am   priceput,  în  sfârșit,   că  nu   este neapărat să apari la TV. Există viaţă și în afara ziarelor și a televizorului. Știu că pare la mintea  cocoșului pentru majoritatea, însă  televizorul creează  o dependenţă reală, generată de „miracolul” că apari  pe sticlă. Acum  îmi vine să râd…

 

❙     Tu ai revenit în showbiz, în industria muzicală. Mai există acest pericol, de a te   pierde pe tine?

– Exclus! M-aș mai putea pierde doar dacă în viaţa mea ar avea loc un eveniment dramatic, dar  din  cauza  profesiei, nu.  Din  fericire, am priceput în sfârșit  unde încep cei din afara mea  și unde se termină. Și am mai înţeles  că această  graniţă ţine fix de alegerile pe care le fac. Aleg să fie afară,  sau nu. Dacă ești adult, nimeni nu te poate forţa să faci ceva împotriva  voinţei tale,  să  simţi  ce nu  îţi  dorești să simţi,  și că doar  ceea ce este în afara  mea mă poate  afecta.  Asta,  doar  dacă  aleg  să mă  las afectată.

 

❙     Cred că showbizul românesc din anii ’90 avea nevoie de o infuzie de personaje exotice, de „o pată  de culoare”, cum se spune. Tu, Kamara, sunteţi două  exemple. Cum crezi că stau lucrurile  azi din acest punct  de vedere?

–  Detest   expresiile „pată  de   culoare”, „personaje exotice”, „ciocolatie”. Le-am auzit prea  mult.  Sunt jignitoare, separă, divid,  pun fiinţele umane într-o altă categorie. Nu sunt o pată  de  culoare,  cum  nici  tu  nu  ești  o pată necolorată sau  decolorată. Suntem oameni, atât.   Deseori   citesc:  „Mulatra Nadine”, de parcă  este  necesar  să spui  caucaziana Cristina. Este timpul ca în România să vedem oameni  și   nu   culori,    forme    etc.   (spun România pentru că afară  au depășit de mult momentul). În străinătate, o astfel  de  exprimare  ar  fi fost  crunt   penalizată. În  secolul XXI, românii locuiesc  pe  aceeași   stradă cu turci,  chinezi,  africani,  moldoveni. Din păcate, pentru că mass-media nu  educă publicul să nu mai separe pe motive de rasă, orientare sexuală  etc., atunci,  comunitatea are de suferit,  divizând la rându-i, stricând armonia și intenţia civică. Aproape săptămânal primesc întrebări pentru interviuri cu cele mai  jignitoare  formulări  posibile. În  aceeași   măsură sunt  și materialele scrise.  Credeam că, odată ce românul a experimentat pe propria-i piele formulările rasiste  din  partea vecinilor europeni,  va descoperi compasiunea și va îmbrătișa  diversitatea. Mai  am  de  așteptat.  Atât Kamara, cât  și  Desire,  Victor  de  la  grupul Vouă, Falemi, Mbela, Cabral și mulţi  alţii sunt oameni care mă bucură nespus că există, atât ca rasă, cât și ca oameni.

 

❙    Mai au nevoie vedetele de azi din România de o școală  în care să înveţe cu ce se mănâncă această profesie?

– Trebuie  să facem pace cu faptul că acest secol  ne-a  adus   încă  o  variantă de  vedetă. Dacă pe vremuri erau  vedete actorii de vodevil,  apoi  cei  de  film,  sportivii ș.a.,  acum   a venit  rândul vedetei mondene și  de  reality-show. Mă bucură faptul că publicul e împărţit și el pe categorii.  În acest  fel, vedetele-artiști au școlile lor clasice, de teatru sau muzică, iar vedetele mondene  sunt   la  telespectatori în casă,  „în  intuneric”, precum și  televiziunile care  ating  subiectul. Încă  nu  știm  să edităm un reality, încă nu știm cum să facem „glamuroasă” o vedetă mondenă. Nu  știm  să dinamizăm un  reality, cum  nu  știm  să  nu  transformăm o situaţie mondenă în  grotesc.  Am observat  o  agresivitate  din   partea  mass-media împotriva vedetelor; este prostesc, it’s bad for business, dacă ea vinde,  crește-o! La noi parcă  este  un  concurs de  cine  umilește mai tare  o nefericită de vedetă. Prostesc!  Așadar, este nevoie  de o școală  atât pentru media, cât și pentru noua  categorie de entertaineri.

 

❙     Știu că  plecarea  în  America a  fost   o hotărâre radicală din partea ta. Nu îţi doreai altceva decât să pleci și să nu te mai întorci. Și totuși, te-ai  întors… A  fost America un fel de parabolă a fiului rătăcitor?

–  Da…  nu  m-am   gândit niciodată așa. Cred că ai dreptate. De când m-am întors,  am primit mai multe  daruri și iubire  decât  în toţi anii   mei   de   căutări.  A   fost   o   călătorie esenţială în  dezvoltarea mea  personală, dar acasă îmi este cu adevărat bine. Pentru prima oară  în viaţă,  simt recunoștinţă în fiecare oră a zilei.

 

❙    Ai avut și anumite așteptări când ai plecat?

–  O-ho!   Multe!   Multe   planuri.  Unele mi-au  ieșit, altele nu. Am momente de nostalgie când mă întreb: cum ar fi fost dacă?… Dar îmi revin  și îmi aduc  aminte că trebuie să fiu fericită aici și acum.

 

❙    Cu ce sentiment te-ai  reîntors în România?

– M-am  întors  cu foarte  multă teamă.  În 2003, când  am plecat,  lipseau multe  în societatea  românească. Nu  că acum  ar fi cu mult mai  bine,  dar   ceva-ceva   s-a  schimbat.  Mă refer  la  sănătatea privată, serviciile  on-line, televiziunea prin  cablu,  mâncarea organică, serviciile  pentru părinţi și copii etc.

 

❙     Cum a fost  readaptarea?

– Foarte  dificilă.  M-am  întors  cu dorinţa de a fi „political correct”, dar  în România nu există  așa  ceva. M-am  întors  zâmbind oamenilor  pe  stradă atunci   când  ni  se  întâlneau privirile. La un moment dat,  un trecător m-a oprit  agresiv și mi-a spus:  „Ce faci, fă?! Râzi de mine?”  Mi-a fost greu  să fiu contrazisă în orice  conversaţie, pentru simplul fapt  că nu există  un  protocol bine  stabilit  al conversaţiilor relaxate.

 

❙     Ce ai găsit  la întoarcerea acasă?

– Multă iubire, mulţi  prieteni, multe  oportunităţi.

După șapte ani de peregrinări americane, Nadine s-a întors în patrie. E adevărat că tot acasă e mai bine și tot în industria showbizului.

 

❙     Ce nu ai mai găsit?

– Nu pot vorbi  despre asta.

m

❙     Ai mai pleca?

– În fantezia mea aș pleca mâncând pământul, pe  orice  meleaguri. În calitate  de mamă și  soţie,  aș  pleca  și  așa,  cu  familia, undeva printr-un sat  în  Spania,  Franţa sau Italia.

 

❙    Probabil că America a fost pentru tine un adevărat test de supravieţuire, ai și avut diverse joburi. În România ai avut vreodată  acest sentiment de insecuritate?

– Până  la vârsta de 16 ani a fost groaznic. Am  fost  vânzătoare la  metrou la  Unirii,  pe lângă  multe  servicii  la fel de  dificile,  pentru a-mi   plăti   școala de muzică, cursurile de engleză, hainele pentru audiţii, transportul și cazarea  în diverse orașe  unde aveau loc tot soiul  de festivaluri pentru debutanţi, așa  că, da, am avut și aici sentimente de nesiguranţă. Cu  toate   acestea,   era  mult   mai  ușor   totul datorită faptului că eram  familiară cu  toate lucrurile din jurul  meu.  Eram acasă.

 

❙    Ai fost și baby-sitter, o meserie care ţi s-a părut grea. E mai greu cu copilul altuia, decât cu propriul tău copil?

– Când  faci ceva  doar  pentru bani,  este groaznic, dacă mai sunt  și copii mici la mijloc este  deja  tortură! Era  dificil  pentru că  nu știam cum  să  plec  mai  repede de  acolo  la audiţiile mele  sau  la  școală,  îmi  doream să plec din cauza  urletelor, mizeriei și istericalelor, totul, creaţiile copiilor. Eram și într-un moment în viaţă când  eram  foarte departe de gândul de a deveni mamă, eram  o fată, nu o femeie, așa că… tortură!

 

❙     Mai  nou, joci într-un spectacol după  o piesă de Eugène Ionesco.  Cum ţi se pare teatrul românesc spre deosebire de cel pe care l-ai făcut  în America?

– Mai  dezorganizat. Nu  vorbesc  despre artiști sau  interpretare, nu  sunt   în  măsură să-mi  dau  cu  părerea. Pot  vorbi  în  schimb despre sistem. Mi se pare revoltător ca actorii să afle din  gură  în gură de audiţii, de work-shop-uri și să nu  existe  un  sistem  organizat pentru asta.  Mi se pare  și mai  revoltător ca actorii  profesioniști să  joace  gratis,   fără  ca asta să fie alegerea lor. Detest  abuzurile verbale  care  se pare  că se practică în școlile  de actorie  de aici sau chiar  pe scenă  de anumiţi regizori. Evul Mediu! Mă doare că sunt actori care ajung  să moară pe scenă în timp  ce alţii, mai   tineri   și   profesioniști,  tot   mai   joacă străjerul numărul trei. Este nevoie  ca pentru publicul acestui  secol să vină și actorii  corespunzători.  Este  nevoie   de  chipuri  noi,  de idoli noi.

Taguri:

Comentarii

  1. Andra Negulescu says:

    In urma unei singure experiente de teatru, intr-o trupa privata e mult sa spui ca teatru in Romania e dezorganizat. Exista multe trupe bine organizate, exista castinguri anuntate, exista actori si regizori care se comporta extrem e civilizat.
    Actorii profesionisti nu sunt obligati sa joace gratis. E alegerea lor, deci, nu poate fi “revoltator”
    Iti doresc sa treci prin mai multe experiente teatrale ca sa poti comenta obiectiv.

Comenteaza