500: Internal Server Error 500: Internal Server Error
ZOOM

NATO – RUSIA: O imposibilă iubire un mariaj din interes

November 20th, 2008, com Un comentariu

Pe 7 mai 1954, adică la un an după moartea lui Stalin şi cu puţin timp înaintea invitării la 23 octombrie a Germaniei federale de a adera la NATO, Statele Unite şi Marea Britanie au respins cererea URSS de a face parte din Alianţa Nord-Atlantică. Aceste evenimente petrecute acum peste jumătate de secol par desprinse, în contextul actual, dintr-un thriller de ficţiune geopolitică. Totuşi ele reflectă „imposibila iubire“ dintre NATO – care nu înseamnă doar SUA, ci şi Europa occidentală şi Rusia – care nu mai seamănă cu fosta URSS, ci este o mare putere imperială. Cu toate acestea, după încheierea Războiului Rece între NATO şi Federaţia Rusă funcţionează un „mariaj din interes“.

De la o nedisimulată ostilitate, la o „logodnă“ publică

Prima reacţie a Uniunii Sovietice la înfiinţarea NATO s-a produs chiar înainte de semnarea tratatului, pe 2 aprilie 1949 guvernele ţărilor viitoare membre respingând acuzele sovietice, conform cărora crearea Alianţei Nord-Atlantică ar fi contrară Cartei Naţiunilor Unite. Refuzată în 1954 de a intra în Alianţă, URSS şi-au constituit propria replică la NATO, legitimându-şi controlul politic şi militar asupra naţiunilor din Europa de Est prin crearea organizaţiei Tratatului de la Varşovia semnat la 14 mai 1955. A urmat o lungă perioadă de Război Rece, marcată de o încrâncenată cursă a înarmărilor, mai ales în privinţa arsenalelor de rachete nucleare tactice sau strategice desfăşurate de o parte şi de alta a Cortinei de Fier. Cu excepţia unor luări de poziţie în unele situaţii (cum a fost de exemplu condamnarea de către Consiliul Atlanticului de Nord a intervenţiei militare a trupelor Pactului de la Varşovia în august 1968, în Cehoslovacia), practic nu au existat în perioada 1949 – 1987 relaţii directe între cele două organizaţii. Până la dispariţia în 1991 a Uniunii Sovietice ca stat, dialogul Est-Vest s-a desfăşurat cu precădere între cele două superputeri nucleare, SUA şi URSS, la nivelul şefilor de stat sau al experţilor.

Imposibila iubire dintre NATO şi Rusia a evoluat în anii ’90 într-o căsătorie din interes, marcată de câteva episoade semnificative care au generat iluzii printre pacifiştii şi idealiştii în geopolitică: pe 20 decembrie 1991, atunci când Rusia a devenit membră fondatoare a Consiliului de Cooperare Nord-Atlantic sau pe 22 iunie (aceeaşi zi în care URSS a fost atacată în 1941 de către Germania nazistă) 1994 când nou-născuta Federaţie Rusă a semnat Documentul Cadru al Parteneriatului pentru Pace lansat de preşedintele Bill Clinton în ianuarie 1994. La fel de convingătoare pentru „luna de miere“ din relaţia NATO – Rusia a fost şi data de 13 ianuarie 1996, când unităţi ale fostei Armate Roşii au început să activeze în Bosnia sub comandament NATO, în cadrul IFOR (aceleaşi unităţi care vor crea o enormă panică în NATO în iunie 1999, atunci când se vor repezi din Bosnia în Kosovo, ocupând aeroportul din Pristina).

Premergătoare şi indispensabile pentru decizia de extindere a Alianţei luată la summitul de la Madrid din iulie 1997 au fost negocierile dintre înalţi oficiali NATO şi omologii lor ruşi, începute în ianuarie 1997 şi finalizate la Paris pe 27 mai 1997, atunci când preşedintele rus, Boris Elţîn, şi Secretarul General al NATO, Javier Solana, au semnat Actul Fondator al relaţiilor mutuale, al cooperării şi securităţii dintre NATO şi Federaţia Rusă. Semnarea Actului nu a însemnat însă dispariţia diferenţelor de puncte de vedere între Rusia şi NATO, dar a pus bazele instituţionale ale dezvoltării unui proces de consultări bilaterale regulate prin Consiliul Comun Permanent NATO-Rusia. În documentele adoptate se sublinia cu claritate faptul ca Alianţa Nord-Atlantică nu reprezintă o ameninţare pentru Rusia nici în prezent şi nici în viitor, şi în plus faptul că aliaţii nu au nici un proiect şi nici un motiv pentru a desfăşura armament nuclear pe teritoriul noilor state ce vor fi primite în Alianţă, fapt ce a fost infirmat doar un deceniu mai târziu. În acelaşi timp, în Actul Fondator se prevedea că nici una dintre dispoziţiile sale nu va putea împiedica dreptul fiecărei părţi de a lua în mod independent decizii şi de a le pune în aplicare. Actul nu dădea drept de veto nici Rusiei şi nici NATO asupra acţiunilor celeilalte, ceea ce s-a şi întâmplat. Prima reuniune a Consiliului Comun Permanent NATO-Rusia s-a ţinut pe data de 18 iulie 1997, la nivel de ambasadori.

Fără Rusia nu se poate

Se poate vorbi despre două atitudini distincte şi chiar opuse ale lumii euroatlantice faţă de Rusia: pe de o parte sunt americanii, suficienţi lor înşile, cu graniţele protejate de două oceane şi care-şi permit astfel o atitudine mai dură şi mai intransigentă faţă de marele lor rival; pe de altă parte sunt occidentalii care simt în ceafă atât puterea rusă (cu care nu vor să se confrunte), cât şi arma energetică a Moscovei (de care care nu pot scăpa), drept pentru care preferă o abordare mult mai „soft“. Poate tocmai aceasta este marea diferenţă în atitudinea actuală a NATO faţă de Rusia în comparaţie cu politica vechiului NATO faţă de fosta URSS pe timpul Războiului Rece: frica faţă de ameninţarea reală sau potenţială a Uniunii Sovietice, cea care a unit într-un front comun faţă de comunism ceea ce era numită „Lumea liberă“. În timpul Războiului Rece nu exista o dependenţă energetică a Occidentului faţă de Rusia, ci faţă de resursele din Orientul Mijlociu, aşa cum a dovedit-o criza petrolului din 1973. Cu doar 30-50 de ani în urmă, nu existau nuanţe diferite în politica membrilor NATO faţă de Rusia Sovietică. Astăzi, însă, lucrurile stau cu totul altfel, iar războiul din Georgia reprezintă doar cel mai recent şi mai evident simptom al erupţiei endemice a ceea ce am numit „o iubire imposibilă“. Nu numai NATO, dar şi Uniunea Europeană nu pot face abstracţie de Rusia, tot aşa cum orgolioasele imperii habsburgic şi britanic din sec. XIX au trebuit să se alieze cu Rusia ţaristă în cadrul Sfântei Alianţe pentru a putea asigura stabilitatea sferelor de influenţă şi putere în Europa post-napoleoniană. Cei care au crezut în anii ’90 într-o idilică logodnă trebuie să accepte realitatea destul de meschină a unei căsătorii din interes reciproc NATO-Rusia, pentru care divorţul ar produce pagube mult mai mari decât uzura şi compromisurile generate de această relaţie.

Datorită acestei realităţi, peisajul geopolitic euroatlantic contemporan este confuz şi mai ales extrem de fluid, fiecare zi fiind capabilă a aduce modificări şi evoluţii neaşteptate. După ce militari ruşi au făcut parte din forţele NATO din Bosnia şi Kosovo în 1996 şi 1999, iată că după doar câţiva ani, nave ale ţărilor aliate participante la un exerciţiu al BLACKSEAFOR din Marea Neagră sunt privite ca o ameninţare directă de către ruşi, cooperarea militară aliato-rusă fiind şi ea suspendată după războiul din Georgia. Imaginile impresionante cu falnicele nave de război occidentale din Marea Neagră au permis susţinerea unei credibile demonstraţii de forţă aliate şi dezvoltarea unei retorici propagandistice ruse pe măsură.

Continuând linia de gândire a lui Fukuyama, putem presupune că NATO are o nevoie stringentă de un rival credibil şi palpabil, dar controlabil şi predictibil. Altfel spus, pentru ca NATO să poată supravieţui ca entitate coagulantă transatlantică, el are nevoie de un oponent care să-i asigure justificarea existenţei în percepţia publică a contribuabilului occidental. O Rusie agresivă şi puternică, aşa cum se înfăţişează ea astăzi graţie ţarului de modă nouă Vladimir Putin şi a ţareviciului Medvedev este un rival mult mai convenabil decât odioşii talibani, care, cu cât sunt împuşcaţi mai mult în Afganistan, cu atât ucid mai mulţi soldaţi aliaţi. În fond, atât Rusia, cât şi NATO (alături de UE) în calitatea lor esenţială de actori principali în arena globală au o nevoie vitală unii de alţii pentru a se dezvolta şi a-şi promova interesele, care nici pe departe nu sunt atât de divergente şi antagoniste cum erau în urmă cu doar câteva decenii. Pragmatici în spirit şi acţiune, americanii se întreabă pe bună dreptate dacă merită să fie trimişi să moară în luptă soldaţii lor pentru Georgia, tot aşa cum o Rusie în viitor membră a Organizaţiei Mondiale a Comerţului este mai reciproc profitabilă şi mai uşor predictibilă.

Efectul dispersiei intereselor occidentale

În faţa unei Rusii ce se prezintă unită şi din ce în ce mai credibil de puternică (dovadă fiind reacţia militară, mediatică şi politică rusă în criza georgiană), atât NATO, cât şi Uniunea Europeană oferă doar un concert polifonic, adică o sumă de nuanţe, politici şi interese care sunt adesea sensibil diferite. În consecinţă, răspunsul organizaţiilor şi instituţiilor multinaţionale este mult mai diluat şi deci lipsit de eficacitatea sistemului autoritar rus. Prin poziţionarea faţă de Rusia în războiul din Georgia, în lumea euroatlantică s-au conturat câteva curente de atitudine: britanicii (ce-i au mereu în spate pe americani), alături de care s-au aliniat în mod natural polonezii şi balticii, susţin o politică mai dură faţă de agresivitatea rusă; dimpotrivă, germanii (mult mai dependenţi energetic de ruşi) s-au dovedit sensibil mai concilianţi, iar pe undeva, la mijloc, se poziţionează francezii şi italienii. În aceste condiţii, nu este de mirare că la summitul Uniunii Europene din 1 septembrie dedicat crizei georgiene s-au rostit vorbe mari, dar nu s-au luat măsuri concrete împotriva Rusiei, respectiv sancţiuni ce ar fi fost păguboase pentru ambele tabere. Ca urmare, la doar două zile, Medvedev s-a grăbit să declare împăciuitor la Euronews că Europa nu va avea o iarnă rece. Adică, după ce fiecare parte şi-a arătat muşchii şi a făcut cât de mult zgomot a putut, căsnicia din interes ruso-occidentală a reintrat în normal, la fel ca într-o telenovelă de pe malurile Dâmboviţei. şi pentru ca orgoliile să fie şi ele mângâiate corespunzător, Rusia a ameninţat, vezi Doamne, NATO cu suspendarea acordului încheiat la Bucureşti. În fapt, este vorba de un mesaj rus adresat celor doi prezidenţiabili americani la început de campanie electorală, tot aşa cum perspectiva amplasării unor rachete nucleare în enclava Kaliningrad şi testarea cu succes a rachetelor strategice Topol-M reprezintă o altă categorie de semnale destinate a răcori fierbinţeala războinică a polonezilor, precum şi a altor europeni mai belicoşi.

Declaraţiile oficiale din timpul puţinelor zile ale războiului georgian, dar mai ales după încetarea operaţiunilor militare, dovedesc cât de premeditat emoţională şi destinată doar consumului maselor largi populare a fost prestaţia fiecărui actor internaţional, care nu avea în vedere decât propriul public spectator din ţara sa: liderii de la Kremlin dădeau satisfacţie doar ruşilor, în timp ce liderii occidentali răspundeau doar conform aşteptărilor propriului electorat. Toată lumea condamna vehement, invoca principii pe un ton solemn şi grav pe măsura imaginilor cumplite culese din teatrul de operaţii georgian care ilustrau ştirea respectivă. În final, s-au produs câteva suspendări, îngheţări, sau amânări ale unor acţiuni ce nu ating în nici un fel substanţa relaţiilor economice şi comerciale dintre Rusia şi Occident, şi asta în pofida faptului că toată lumea admite că „nimic nu mai poate fi la fel ca înainte“. Desigur, secretarul general al NATO a declarat că respinge drept inacceptabilă recunoaşterea de către Rusia a provinciilor georgiene separatiste Abhazia şi Osetia de sud: ei şi? Celor două petece de pământ le este suficientă recunoaşterea şi protecţia Maicii Rusia, care a întors sfidător principialului şi democraticului Occident lecţia kosovară, folosind intenţionat argumente în oglindă faţă de acum nouă ani (reacţia disproporţionată militar a NATO faţă de Serbia) şi faţă de acum câteva luni (recunoaşterea independenţei autoproclamatei republici Kosovo).

În consecinţă, este de aşteptat ca marii actori ai politicii internaţionale să fie şi mai prudenţi şi mai exigenţi faţă de prestaţiile celuilalt, fără a avea prea multă grijă pentru soarta celor mici pe terenul cărora se desfăşoară bătălia propriu-zisă, exact la fel cum în urmă cu doar câteva decenii Stalin şi Hitler, iar apoi Churchill şi Stalin decideau frontiere şi sfere de influenţă în timp ce, spre exemplu la Bucureşti, se făceau calcule şi jocuri diplomatice de salon. Pe de altă parte, lecţia georgiană destinată micuţilor şi ambiţioşilor lideri naţionali, mai luminaţi sau mai despotici, purtând fulare roşii sau portocalii, spune că vor trebui să fie mult mai atenţi şi mai precauţi în a se lansa fără un real şi consistent sprijin internaţional în aventuri politice sau militare locale.



Taguri:

Comenteaza