Negru de corb
July 29th, 2012, Revista Flacara Comenteaza TweetAnn Cleeves este o autoare britanică. Trăieşte în West Yorkshire alături de soţul ei şi de cele două fiice ale lor.
„Negru de corb“, cu titlul original „Black Raven“, este prima parte a Cvartetului Shetland (acţiunea celor patru romane are loc în Insulele britanice Shetland). Volumul a fost premiat cu Duncan Lawrie Dagger Award în 2006, la categoria cel mai bun roman. Iniţial autoarea a dorit un roman independent, singular, apoi a promis doar… un cvartet, dar în curând va apărea în Marea Britanie al cincilea volum al seriei.
Ediţia română, Crime Scene Publishing 2012
CAPITOLUL 1
Ora 1:20 dimineaţa, ziua de Anul Nou. Magnus ştia ce oră e datorită ceasului mare, ceasul mamei lui, care-şi ocupa locul pe poliţa de deasupra șemineului. În colţ, corbul din colivia de răchită gemea și croncănea în somn. Magnus aştepta. Camera era pregătită pentru oaspeţi, focul înteţit cu turbă şi pe masă se afla o sticlă de whisky, precum și prăjitura cu ghimbir pe care o cumpărase de la Safeway când fusese în Lerwick. Moţăia, dar nu vroia să se bage în pat, numai pentru cazul în care ar fi sunat cineva la ușă. Atât timp cât era lumină la geam, cineva putea să-i facă o vizită, plin de veselie, băutură şi poveşti. Timp de opt ani, nu-l vizitase nimeni să-i ureze un An Nou fericit, dar el totuşi aștepta. Preventiv.
Afară era linişte deplină. Nu se auzea nici măcar adierea vântului. Era foarte ciudat când în Shetland nu bătea vântul. Oamenii îşi ciuleau urechile, întrebându-se ce lipseşte. Ninsese ușor ceva mai devreme și, odată cu amurgul, stratul subţire de zăpadă căpătase un lustru de gheaţă dură ca diamantul, sclipind în ultima rază de lumină şi apoi în lumina farului. Frigul era încă un motiv pentru care Magnus rămăsese acolo unde se afla. În dormitor, gheaţa probabil era deja groasă pe interiorul ferestrei, cearşafurile îngheţate şi umede.
În mod sigur adormise. Dacă ar fi fost treaz, le-ar fi auzit venind, pentru că nu era nimic silenţios în felul în care se comportau. Nu se apropiau deloc pe furiş, din contra. Le-ar fi auzit râsul şi pașii poticniţi, ar fi observat strălucirea lanternei prin fereastra fără perdea. L-a deşteptat, însă, ciocănitul de la uşă. Privi în direcţia aceea cu o tresărire, ştiind că tocmai se trezise dintr-un coşmar, dar fără siguranţa detaliilor.
– Intră! – strigă. Intră, intră.
Se luptă să se ridice în picioare, ţeapăn din cauza poziţiei incomode în care adormise. Probabil că ajunseseră deja în verandă. Le auzea susurul şoaptelor.
Uşa se deschise, lăsând să pătrundă un suflu de aer îngheţat şi două fete tinere, îmbrăcate în haine strident colorate şi strălucitoare precum păsările exotice. Realiză că băuseră. Se propteau una de cealaltă. Nu erau îmbrăcate adecvat pentru vremea aceea, totuşi obrajii le erau îmbujoraţi şi putea simţi sănătatea pe care o emanau ca pe căldură. Una era blondă, cealaltă brunetă. Blonda era cea mai drăguţă, rotunjoară şi catifelată, dar Magnus o remarcă întâi pe cea brunetă. Părul ei negru era brăzdat de șuviţe de un albastru luminiscent. Mai mult decât orice, i-ar fi plăcut să-i atingă părul, dar ştia prea bine că nu era foarte indicat. N-ar fi făcut nimic altceva decât să le sperie.
– Intraţi – spuse încă o dată, deşi se aflau deja în cameră.
Probabil suna ca un bătrân senil, repetând aceleaşi cuvinte, fără nici un rost. Oamenii obișnuiau să râdă de el. Îi spuneau că e cam lent şi probabil aveau dreptate. Un zâmbet îi miji pe buze, auzind în minte cuvintele mamei sale: „Să faci bine să-ţi ștergi rânjetul ăla tâmpit de pe faţă. Vrei ca oamenii să te creadă mai ţicnit decât eşti în realitate?”
Fetele chicotiră şi înaintară în cameră. El închise uşa scorojită de vreme care dădea în verandă. Vroia să ţină frigul afară, plus că era înspăimântat că fetele ar fi putut pleca. Nu-I venea să creadă că nişte creaturi atât de frumoa- se apăruseră din senin pe treptele casei lui.
– Luaţi loc – le invită.
Nu avea decât un singur scaun pe care-l folosea el însuși, dar sub masă se aflau celelalte două scaune pe care unchiul său le meșterise din lemn de plută, așa că le trase afară.
– Haideţi să beţi ceva cu mine în cinstea Noului An.
Fetele chicotiră din nou, roșind ușor, apoi se așezară. Aveau beteală în păr şi hainele din blană, catifea şi mătase. Cea blondă avea ghetuţe din piele atât de strălucitoare, încât arătau ca gudronul ud, cu catarame argintii şi lanţuri mici. Tocurile erau înalte şi vârfurile ascuţite. Magnus nu mai văzuse niciodată încălţăminte ca aceea şi, pentru un moment, nu-şi putu lua ochii de la ele. Pantofii fetei brunete erau roşii. El se așeză în capul mesei.
– Nu cred că vă cunosc, nu-i așa? – le întrebă, cu toate că, uitându-se la ele mai de aproape, realiză că le mai văzuse trecând pe lângă casă.
Vorbea rar, aşa încât ele să-l înţeleagă. Uneori îşi înghiţea vorbele. Cuvintele îi sunau ciudat, precum croncănitul corbului. Învăţase corbul să spună câteva cuvinte. De multe ori, nu avea pe nimeni altcineva cu care să vorbească. Încercă o altă întrebare:
– De unde sunteţi?
– Am fost în Lerwick.
Scaunele erau joase şi fata blondă trebuia să dea puţin capul pe spate pentru a privi în sus la el. Îi putea vedea limba şi gâtul roz. Bluza scurtă din mătase îi ieșise din betelia fustei, iar el zări o fâşie de carne la fel de mătăsoasă precum materialul bluzei.
– Am petrecut de Anul Nou. După care ne-a adus o maşină până la capătul străzii. Tocmai eram în drum spre casă, când am văzut lumină la tine.
– Păi, în cazul ăsta, ce-ar fi să bem un pahar?
– propuse el dornic. Ar cam trebui, nu?
Îi aruncă o privire fetei brunete care cerceta camera, mişcându-şi ochii încet, absorbind totul.
– Ne-am adus băutura noastră – răspunse blonda din nou.
Scoase o sticlă din geanta ei de umăr tricotată pe care o ţinea pe genunchi. Sticla avea dopul înţepenit şi era plină trei sferturi. El își dădu cu presupusul că înăuntru se afla vin alb, dar nu putea fi sigur. Nu gustase niciodată vinul. Ea scoase dopul sticlei cu dinţii ei albi şi ascuţiţi.
Gestul îl şocă. Realizând ce făcea, își dori să strige la ea să se oprească. Își imagină dinţii rupându-se de la rădăcini. Trebuia să se ofere să deschidă el sticla. Aceasta era o activitate pentru un domn. În schimb, însă, se mulţumi să privească fascinat. Fata bău şi se şterse la gură cu mâna, apoi îi pasă sticla prietenei. El rămase la whisky-ul său. Mâinile îi tremurau şi vărsă câţiva stropi pe muşamaua mesei când îşi mai turnă un pahar. Fata brunetă ciocni cu el, cu sticla. Privirea îi devenise severă. Pleoapele îi erau colorate cu albastru şi gri şi conturate cu o linie neagră.
– Eu sunt Sally – spuse fata blondă.
Nu putea să tacă precum cea brunetă. Ea era responsabila cu gălăgia, decise el. Pălăvrăgeală şi muzică.
– Sally Henry.
– Henry – repetă el.
Numele i se părea familiar, deşi nu ştia de unde. Nu reuşea să facă legătura. Mintea nu-i fusese niciodată prea ascuţită, dar acum gândirea devenise deja un efort. Era ca şi cum încerca să vadă prin ceaţa groasă a mării. Recunoştea forme şi idei vagi, dar concentrarea era dificilă.
– Unde locuieşti?
– În casa de la capătul golfului – răspunse ea. Lângă şcoală.
– Mama ta este învăţătoarea.
Acum ştia de unde o cunoștea. Mama ei era o femeie minionă. Venise de pe una din insulele nordice. Unst. Poate Yell. Se căsătorise cu un bărbat din Bressay, care lucra pentru consiliu. Magnus îl văzuse conducând un 4X4.
– Da – aprobă ea suspinând.
– Şi tu? – o întrebă pe fata brunetă de care era mai interesat, atât de interesat încât ochii îi tot fugeau către ea.
– Cum te cheamă?
– Catherine Ross – răspunse ea, vorbind pentru prima dată.
Vocea îi era profundă pentru o fată tânără, se gândi el. Profundă şi rafinată. O voce ca melasa neagră. Pentru un moment, uitând unde se afla, și-o imagină pe mama sa punând melasă în amestecul pentru prăjitura cu ghimbir pe care o pregătea, răsucind lingura deasupra oalei pentru a înfășura şi ultimele fire lipicioase, apoi înmânându-i-o lui s-o lingă. Își trecu degetul peste buze, stânjenit de privirea atentă a lui Catherine. Avea un fel ciudat de-a privi, aproape fără să clipească.
– Nu eşti de pe-aici. Putea să-şi dea seama după accent. Englezoaică?
– Am locuit aici timp de un an.
– Sunteţi prietene?
Ideea prietenei era o noutate. El avusese vreodată prieteni? Avea nevoie de ceva timp pentru a se gândi la asta.
– Sunteţi prietene. Nu-i aşa?
– Bineînţeles că suntem. Cele mai bune prietene.
Şi începură din nou să râdă, trecând sticla de la una la alta, dându-şi capetele pe spate să bea, cu gâturile lor albe precum creta în lumina becului gol atârnând deasupra mesei.
CAPITOLUL 2
Cinci minute până la miezul nopţii. Se aflau pe străzile din Lerwick, în apropierea intersecţiei din piaţă, şi ţopăiau. Toţi erau ameţiţi, fără să fie beţi criţă, doar moleşiţi, şi simţeai că aparţii de undeva, din mulţimea extaziată. Sally se gândi că tatăl ei ar fi trebuit să fie acolo. Şi-ar fi dat seama că nu e nimic de condamnat. Poate chiar i-ar fi plăcut. Ajunul Anului Nou în Shetland. Până la urmă, nu era New York, nu-i aşa? Sau Londra. Ce putea să se întâmple? Îi cunoștea personal pe majoritatea oamenilor. Bubuitul bass – ului îi vibra în picioare şi i se învârtea în jurul capului. Nu-și putea da seama de unde venea muzica, dar se mişca pe ritmul ei alături de ceilalţi. Apoi se auziră clopotele de la miezul nopţii şi melodia Vremuri demult apuse, iar ea se bucură alături de oamenii din jur. Se trezi îmbrăţişând un tip mult mai beat decât ea şi realiză într-un moment de luciditate că era un profesor de matematică de la liceul Anderson.
Mai târziu, nu îşi mai putea aminti mare lucru din ceea ce urmase. Nu cu precizie şi nu cronologic. Își amintea că, la un moment dat, îl văzuse pe Robert Isbister, mare cât un urs, privindu-i pe toţi. Poate că ea fusese cea care îl căutase pe el. Se apropiase de el, legănându-şi şoldurile în ritmul muzicii, aproape dansând. Se vedea stând în faţa lui, fără să vorbească, dar flirtând. Cu siguranţă flirta, era sigură de asta. Îl apucase de încheietura mâinii, nu-i aşa? Îi mângâiase părul blond de pe mână de parcă ar fi fost un animal. N-ar fi îndrăznit niciodată să facă aşa ceva dacă ar fi fost trează. N-ar fi avut niciodată curajul să se apropie de el în vreun fel, deşi visase la asta săptămâni întregi, imaginându-şi fiecare detaliu. El avea mânecile suflecate până la coate, deşi era atât de frig, şi purta un ceas de mână cu brăţară de aur. Îşi amintea asta. Imaginea avea să-i rămână înţepenită în minte. Poate nu era chiar aur adevărat dar, când era vorba de Robert Isbister, cine putea şti?
Apoi a apărut Catherine, spunând că făcuse rost de o maşină care să le ducă acasă, sau măcar până la cotitura de la Ravenswick. Sally era hotărâtă să mai rămână, dar Catherine probabil o convinsese cumva, pentru că se trezise pe bancheta din spate a maşinii. Era din nou ca în visul ei, pentru că şi Robert era acolo, lângă ea, atât de aproape încât putea să-i simtă ţesătura blugilor lipiţi de piciorul ei şi antebraţul gol după gât. Putea să-i simtă mirosul de bere din respiraţie. Îi era rău, dar ştia că nu-şi putea permite să vomite. Nu în faţa lui Robert Isbister.
Un alt cuplu era înghesuit pe bancheta din spate lângă ei. Era aproape sigură că-i recunoștea pe amândoi. Flăcăul era de undeva din sudul Mainland-ului, plecat la facultate în Aberdeen. Și fata? Locuia în Lerwick şi era asistentă la Gilbert Bain. Se devorau unul pe celălalt. Fata dedesubt și tânărul deasupra ei, morfolindu-i buzele şi gâtul şi lobii urechii, apoi deschizându-şi gura larg, de parcă ar fi vrut să o înghită bucată cu bucată. Când Sally se întoarse către Robert, el o sărută, dar încet şi delicat, nu ca lupul din Scufiţa Roşie. Sally nu se simţea deloc ca şi când ar fi fost înghiţită.
Nu știa cine era tipul care conducea și nici nu-l vedea prea bine. Se afla exact în spatele scaunului şoferului şi nu putea să vadă decât un cap şi o pereche de umeri înfăşuraţi într-o şubă. Tipul nu vorbise nici cu ea, nici cu Catherine, care stătea alături de el. Poate era nervos pentru că trebuia să le ducă până acasă. Sally își propuse să vorbească cu el, doar ca să fie prietenoasă, dar Robert o sărută din nou, captându-i toată atenţia. Nu se auzea muzică în maşină, nici un zgomot în afară de motorul care torcea puternic şi de suspinele cuplului care se agita lângă ea.
– Opreşte! – se auzi deodată vocea lui Catherine.
Nu ţipase, dar rupsese tăcerea, şocându-i pe toţi. Accentul ei englezesc îi zgârie urechile lui Sally.
– Opreşte aici! Aici coborâm eu şi Sally. Doar dacă nu vrei să ne duci până acasă.
– În nici un caz, frate!
Studentul se îndepărtă de asistentă suficient de repede încât să comenteze:
– Şi aşa am ratat o mare parte din petrecere!
– Vino cu noi – o invită Robert. Vino la petrecere.
Invitaţia era seducătoare şi adresată lui Sally, dar Catherine răspunse în locul ei:
– Nu, nu putem. Sally a spus acasă că vine la mine. Nu are voie să iasă în oraş. Dacă nu ne întoarcem în curând, părinţii ei vor veni după ea.
Sally nu suporta ca prietena ei să vorbească pentru ea, dar ştia că avea dreptate. Nu putea să o dea în bară acum. Dacă mama ei afla unde fusese, avea să-i facă o criză. Tatăl ei era un tip rezonabil, dar mama era nebună. Vraja fusese ruptă şi trebuia să se reîntoarcă în lumea reală. Se desprinse din braţele lui Robert și, căţărându-se peste el, coborî din maşină. Frigul îi tăie respiraţia, făcând-o să-și simtă capul limpede şi inducându-i o stare euforică, de parcă ar mai fi băut ceva. Ea şi Catherine stăteau una lângă alta, privind cum stopurile roșii ale maşinii dispăreau în întuneric.
– Ticăloşilor! – strigă Catherine cu atâta venin, încât Sally se întrebă dacă se petrecuse ceva între ea şi şofer.
– Ar fi putut să ne ducă până acasă.
Își pipăi buzunarul, scoţând o lanternă mică cu care lumină cărarea din faţa lor. Așa era Catherine. Întotdeauna pregătită.
– Oricum – spuse Sally şi faţa i se lumină cu un zâmbet siropos. A fost o noapte reuşită. O noapte al dracului de reuşită.
În timp ce-şi punea geanta pe umăr, ceva greu o lovi în şold. Scotoci prin geantă și scoase o sticlă de vin. De unde apăruse? Nu avea nici măcar o amintire vagă. I-o arătă victorioasă lui Catherine.
– Priveşte. Ceva care să ne dea putere să ajungem acasă.
Chicoteau, împleticindu-se pe strada alunecoasă. Raza de lumină ce părea să vină de nicăieri le surprinse.
– Unde mama mă-sii suntem? Nu se poate să fi ajuns deja.
Pentru prima dată, Catherine părea nerăbdătoare, mai puţin sigură pe ea, dezorientată.
– E Hillhead. Casa de pe vârful ţărmului.
– Locuieşte cineva acolo? Credeam că e goală.
– Aparţine unui bătrân – răspunse Sally. Magnus Tait. Cam scrântit la cap, aşa se spune. Un pustnic. Am fost învăţaţi să stăm departe de el.
Catherine nu se simţea speriată. Sau poate încerca doar să braveze.
– Dar trebuie să fie atât de singur! Ar trebui să mergem să-i urăm un An Nou fericit!
– Ţi-am spus, este ţicnit.
– Ţi-e frică, o acuză aproape șoptit Catherine.
Sunt speriată ca dracu’ şi nu ştiu de ce.
– Nu fi tâmpită! – spuse cu voce tare.
– Te provoc.
Catherine băgă mâna în geanta lui Sally după sticlă. Luă o înghiţitură, puse dopul şi apoi i-o înmână înapoi.
Sally tropăi din picioare, arătându-i cât era de ridicol să stea acolo în frig.
– Ar trebui să ne întoarcem. După cum ai zis, ai mei mă aşteaptă.
– Putem să spunem că am colindat vecinii. Haide! Te provoc!
– Nu de una singură.
– Bine. Intrăm amândouă.
Sally nu putea spune dacă asta fusese intenţia lui Catherine încă de la început sau dacă doar simţea că intrase într-o situaţie din care nu putea să scape cu mândria neatinsă.
Casa era așezată în spatele străzii. Nu exista o cărare adevărată. Pe măsură ce se apropiau, Catherine lumină cu lanterna, dând la iveală tabla gri a acoperişului și grămada de turbă dintr-o parte a verandei. Puteau simţi fumul ieşind din horn.
– Hai, odată – spuse Catherine. Bate la ușă! Sally ciocăni în mod repetat.
– Poate că este în pat şi a lăsat doar lumina aprinsă.
– Nu e. Pot să-l văd.
Catherine păși pe verandă şi bătu cu pumnul în uşa de oţel.
E nebună, gândi Sally. Nu ştie cu cine are de-a face. E o nebunie. Ar fi vrut să fugă înapoi la părinţii ei plictisitori şi sensibili, dar înainte să apuce să se mişte, se auzi un zgomot şi Catherine deschise uşa, apoi se împiedicară împreună în timp ce intrau, clipind des în lumina puternică.
Bătrânul se apropie de ele, iar Sally se holba la el. Era conştientă de asta, dar nu se putea abţine. Nu-l mai văzuse înainte decât de la distanţă. Mama ei, de obicei atât de atentă în relaţiile cu vecinii mai în vârstă, încercând să fie un bun creştin prin faptul că-i mai ajuta la cumpărături, evitase orice contact cu Magnus. Iar Sally se grăbea să-l depășească ori de câte ori îl zărea în faţa casei.
– Să nu te duci niciodată acolo! – îi spunea mama când era un copil. Este un tip periculos și casa lui nu e un loc sigur pentru fetiţe mici.
Așa că ferma devenise fascinantă pentru ea. O privea în timp ce se îndrepta spre oraş, câteodată surprinzându-l pe bătrân aplecat peste oaia pe care o tundea, câteodată zărindu-i silueta în lumina soarelui în timp ce privea strada. Acum, fiind atât de aproape, i se părea ca şi când ar fi ajuns faţă în faţă cu un personaj de poveste.
Se holba şi el la rândul lui, iar ea îl asemui cu un personaj dintr-o carte cu benzi desenate. Poate cu un trol1, se gândi. Chiar semăna cu unul, cu picioarele lui scurte şi corpul masiv, uşor cocoşat, cu gura ca o linie dreaptă și dinţii stricaţi şi îngălbeniţi. Nu-i plăcuse niciodată povestea Ţapilor îmbufnaţi. Când era foarte mică, era îngrozită să treacă podul ca să ajungă acasă. Îşi imagina trolul trăind dedesubt, cu ochii roşii și spatele îndoit ca şi când s-ar fi pregătit să o atace. Se întreba dacă Catherine mai avea aparatul de fotografiat la ea. Ar face o poză grozavă cu bătrânul.
Magnus le privea pe fete cu ochi ceţoși, care păreau lipsiţi de concentrare.
– Intraţi – spuse. Intraţi – repetă, dezvelindu-și dinţii într-o încercare de a zâmbi.
Sally se trezi vorbind. Așa păţea mereu când era agitată. Cuvintele îi ţâşneau din gură, fără să aibă idee despre ce vorbea. Magnus închise uşa în urma lor, apoi rămase acolo, blocând singura cale de evadare. Le oferi whisky, dar ea ştia că nu putea să accepte aşa ceva. Dacă le strecura ceva în el? Scoase sticla de vin din geantă și zâmbi pentru a-l linişti, continuând să vorbească.
Ar fi vrut să se ridice, dar omul avea un cuţit lung şi ascuţit cu un mâner negru, pe care tocmai îl folosea să taie o prăjitură.
– Ar trebui să plecăm – spuse ea. Serios, ai mei vor fi îngrijoraţi.
Dar ei păreau să nu o audă şi privi îngrozită cum Catherine se întinse după o bucată de prăjitură pe care o băgă în gură. Sally fixă cu privirea firimiturile pe buzele prietenei sale. Bătrânul stătea alături de ele, cu cuţitul în mână. În timp ce privea în jur după o cale de ieşire, zări pasărea din colivie.
– Ce-i asta? – întrebă pe neaşteptate, cuvintele ieșindu-i din gură înainte să le mai poată opri.
– Un corb.
Bătrânul rămăsese aproape nemişcat, privind-o, apoi aşeză cuţitul cu atenţie pe masă.
– Nu e o cruzime să-l ţii închis aşa?
– Are o aripă ruptă. N-ar zbura nici dacă i-aş da drumul.
Dar Sally nu ascultă explicaţiile bătrânului. Era convinsă că intenţiona să le sechestreze în casă, să le încuie la fel ca pe pasărea neagră cu aripa ruptă.
Dintr-o dată, Catherine se ridică în picioare, ştergându-şi mâinile de firimituri. Sally o urmă. Catherine se apropie de bătrân, până când ajunse suficient de aproape ca să-l poate atinge. Era mai înaltă decât el şi îl privea de sus. Sally se înspăimântă la gândul că intenţiona să-l sărute pe obraz. Dacă Catherine ar fi făcut-o, ar fi fost obligată să facă și ea la fel. Pentru că făcea parte din aceeaşi provocare, nu? Cel puţin, aşa i se părea ei. Încă de când pășiseră în acea casă, totul devenise o provocare. Magnus nu se bărbierise corect. Ţepi deși şi gri îi tiveau cutele moi ale obrajilor. Dinţii îi erau galbeni şi buzele umede de salivă. Sally ar fi preferat să moară decât să-l atingă.
Dar momentul tensionat trecu şi se treziră afară, râzând atât de tare încât Sally se temu că se va scăpa pe ea sau că se vor răsturna într-un morman de zăpadă. Când ochii li se reobişnuiră cu întunericul, nu se mai folosiră de lanternă pentru a lumina drumul. Era aproape lună plină şi recunoşteau cărarea spre casă.
Casa lui Catherine părea pustie. Tatăl ei nu credea în sărbătorirea Anului Nou şi se culcase devreme.
– Vrei să intri? – întrebă Catherine.
– Mai bine nu.
Sally ştia că acela era răspunsul corect. Uneori nu putea să-şi dea seama ce gândea Catherine, alteori înţelegea foarte clar. Acum ştia că prietena ei nu dorea ca ea să intre.
– Mai bine aş lua sticla. Trebuie să ascundem probele compromiţătoare.
– Da, domnule comandant.
– Rămân aici până ajungi și tu acasă – propuse Catherine.
– Nu e nevoie.
Dar Catherine rămase nemișcată, sprijinită de gardul grădinii, privind în urma ei. Când Sally întoarse capul să privească înapoi, prietena ei se afla încă acolo.
„O carte răvăşitoare. Ann Cleeves pătrunde în adâncurile unei comunităţi pentru a descoperi întunericul care supurează atunci când fiecare începe să cunoască secretele celuilalt.” Val McDermid
„Negru de corb demonstrează din plin talentul de autor al lui Ann Cleeves … este o carte completă şi bine gândită.” Susanna Yager, The Sunday Telegraph
autor: Ann Cleeves traducere din limba engleză: Monica Ramirez
şi Raluca Ştefan
foto: www.anncleeves.com
Almanah Flacara 2012 Tweet