Cel mai fierbinte subiect pe ordinea de zi a fost constituit, în prima jumătate a lunii trecute, din febra alegerilor pentru Europa. Un nou prilej de dezamăgire pentru cei care urmăresc clasa politică. Pe liste s-au aflat tot felul de netoţi, nepoţi, fii şi rubedenii de partid, care au luat faţa, gleimuru’ de două parale al paradei noastre politice.

Alegerile care tocmai sunt pe trăgaci sunt mai degrabă neuroparlamentare. În isteria colectivă, apar feţe pe care nici­odată nu le-ai fi văzut acolo. Nimici & mi­tici de profesie. Care sunt varză cu limbile străine (poate nu cu limbile în general). Care nu au habar, prea bine, nici măcar pă unde e, nene, strasburu’ (buru-buru!) pă hartă. Care nu cunosc niam organismele comunitare europene. Care nu ştiu ce legătură e între Banca din Luxemburg şi Parlamentul de la Strasbourg. Care nu pot da un răspuns, măcar vag, dacă îi întrebi care e „braţul înarmat al NATO“ ce ar trebui să apere Europa. Şi toţi ăştia, toţi bleoţii gângavi, toţi ăia care gesticulează cu mâinile prin aer în loc de dicţionar român-francez, toţi nenishorii ăştia mirosind a urdă, care nu fac nici măcar o brân­ză ministerială, s-au băgat, febril, pe fir.

RIDZI-PIDZI. Alături de celebra Elena Udrea, a mai apărut un personaj care îşi mişcă fizicul în P.R. În mass-media. Este celebra doamnă Ridzi-Pidzi (vă mai amintiţi jocul acela care trebuia să alunge plictiseala?) dovadă că modelul Elena face fur(o)uri. Dovadă că, în România, să fii ministrul Tineretului aduce izbitor de mult cu a fi ministrul Turismului. Aceeaşi lipsă de consistenţă, aceeaşi prestaţie costumată cu sclipici. Suntem în primej­die ca, după miliardari de carton, să avem şi politicieni sau miniştri de material plastic sau de porţelan. Şi primejdia e ca un asemenea soi de miniştri-tabloizi să se perpetueze până la a deveni o modă. Un model de a fi ministresă/sau ministrişor în guvernul, micşorat şi el la scară, Boc.

HULIGANSKI & GOLANSKI. Nu m-ar mira dacă, de mâine, dacă nu cumva, deja, de ieri, S.R.I., precum şi celelalte servicii secrete, din „categoria doişitreisferturi“ (ciorapi albi), s-ar interesa asiduu asupra a ceea ce se întâmplă în/sau pe marginea fotbalului românesc. Da, pentru că ăsta, fotbalul, a devenit, deja, un soi de reală ameninţare la adresa securităţii naţionale. Dacă s-a întâmplat ca suporteri (posibili dinamovişti) să-i fi spart capul unui polonez (mă gândeam la Golanski), înseamnă că aceşti huliganski pot să „presteze“ servicii similare oriunde prin Europa, cu ocazia cupelor europene – sau, mai departe, în România. Oricum, să te duci pe stadioane a început să devină un sort de sport extrem, pentru care trebuie să ai ţeasta tare: e mai violent ca, de pildă, K1. Să fii suporter este la fel de îndrăzneţ cu a fi pilot de curse, dacă poţi să ai soarta lui Ayrton Senna, fără să alergi pe un bolid, ci, doar, să zbori/sau să fii zburat afară de pe stadioane. Fotbalul începe să aducă/să miroasă a orice, a politică, a box, a trafic de terenuri sau cârdăşie, numai a gol, a balon, a sport – şi a fotbal! – nu prea.

EBA SAU EMA? Personajele din România încep, tot mai mult, să piardă nu din greutate, ci din consistenţă. Avem fiice de preşedinte care se întrec, în notorietăţi, cu portarii şi jucătorii de fotbal. Nu ştiu cum sunt alţii, dar eu nu înţeleg cum poţi să te arăţi în faţa urnelor, cu promisiunea că vrei să ne reprezinţi la Strasbourg aşa, pe ochi frumoşi. Ce să caţi tu, EBA, la Strasbourg? Şi cât de mulţi idioţi trebuie să se afle în ţara asta ca să te propulseze, pe umerii lor, pe catwalkul de la Parlamentul European?

BECALI + VADIM. O coaliţie a disperării, văzută printre gratii, dar plină de gratitudine. Un soi de târg politic, dacă aşa ceva poate fi numit politică. Gigi Becali e mulţumit că, după şederea la mititica, se va califica direct în prelungirile neuroparlamentare, de data asta nu cu Steaua. Vadim îşi freacă, şi el, mâinile, că a mai capturat un nume de o indiscu­tabilă popularitate, pe listele sale. Aferim! Afacere pentru toată lumea. Şi nu în pagubă.

Adina Vålean, „colega de sentiment“

Adina Vălean este una dintre (noile) figuri cele mai interesante, din lumea politică, la ora actuală. Nu numai pentru că este „colega de sentiment“ a mai-notoriului liberal Crin Antonescu. Ea a demonstrat că are (şi) o personalitate pregnantă atunci când a spus, sus şi tare, că nu îşi datorează ascensiunea relaţiei personale cu Crin Antonescu. Dimpotrivă, a afirmat ea răspicat, în urmă cu mai bine de o lună şi jumătate, ascensiunea în partid i se datorează serviciilor pe care ea le făcuse partidului, înainte de a se „alipi“ Crinului. Şi ce ne mai spune doamna Adina: „Eu, Adina Vălean, am ajuns la Bruxelles fiindcă mi-am dorit şi am muncit din greu să fiu europarlamentar. Alţii dintre noi ajung în Spania sau Italia, unde muncesc mai greu ca mine, pentru banii care îi aduc în România.“ Adina Vălean e mai cunoscută şi ca parlamentara care ne-a anunţat că putem să vorbim mai ieftin (roaming+SMS) cu Uniunea Europeană. De la 1 iulie 2009. Motiv pentru care este cunoscută şi ca „europarlamentara-roaming“. Ea ne-a înştiinţat şi că vom evita notele de plată uriaşe la folosirea internetului şi roaming-ului, cota SMS-ului ajungând la 0,11 euro“. Asta în calitate de raportor al Parlamentului European, în Dosarul Roaming 2“. Poate că nu aflam de relaţia politico-amoroasă din sânul (am zis bine?) liberalilor, dacă nu exista vocea „externă“ a lui Adrian Cioroianu (yes, yes, Condoliţo!), supărat că n-a mai ajuns (din urmă) lista partidului pentru varză de Bruxelles. Aşa că noua noastră Condoliţă liberală (şi Miţele, ca şi Condoliţele!) a devenit eligibilă (cuvântul îţi umple gura, nu?). Gura Adinei adevăr grăieşte în Q Magazine (cel mai interesant headline din ultima vreme a presei: „Da, am o relaţie sentimentală cu Crin!“), dovadă că relaţiile, la liberali, sunt numai sentimentale, iar telenovelele, ca şi lovelele, pot fi, şi ele, înnobilate politic. Adrian Cioroianu a rămas trist, adică neeligibil (neinteligibil?), iar eurolista a triumfat, cu nuri. Cioroianu s-a consolat definitiv, rostind neaoş, ritos, răspicat: „Dacă taxăm nepotismul altor partide, nu e tocmai corect să punem pe listă soţii, viitoare soţii sau oameni care l-au susţinut pe Crin Antonescu.“ Dar, uneori, şi soţiile e oameni, precum şi oamenii niscaiva soţii. Cât despre nepotism, dacă EBA e pă liste, înseamnă că am trăit, deja, prea mult. Adică încât să o vedem şi pe asta. Cum să nu-ţi cadă mâinile din cot după aşa voturi?

foto Agerpres

CRIN ANTONESCU

Aşadar, conducerea penelistă a decis. Crin Antonescu va candida la preşedinţie. Dar cine este Crin Antonescu? Este personalitatea despre care se ştie cel mai puţin în România. Dintre prezidenţiabili, cel puţin. Este ilustrul cel mai anonim. Sau anodinul cel mai celebru. Se ştie foarte, foarte puţin despre el. Că a fost prin Tulcea, că a „crescut“ acolo prin PNL. Că are o iubită, nici urâtă, nici proastă, prin acelaşi partid. Da, iar mâine, mâine adică pe la sfârşit de decemvrie, ne-am putea trezi cu dânsul preşedinte. Cam oricum ai lua-o, are cel puţin a treia sau a patra şansă la prezidenţiale. Fireşte, o să-mi spuneţi, Traian, emperatorul PD-L, e de neînvins. Aşa am crezut şi noi, vorba cântecului, până în martie, adică înainte de afacerea Popoviciu-Becali-doişunsfert. Acum, nu mai sunt la fel de convins. Parcă-parcă s-a schimbat ceva. Deşi mă aşteptam să fie mai multe valuri. Să dureze mai mult. Să se mai întâmple ceva după aia. E clar că Băsescu scăpase de sub control afacerea Popoviciu-Becali. De tot. Cu totul. Era primejdioasă. Ameninţa să-l ducă de-a dura. Acum, alunecarea s-a mai frânat. Dar, după ce a spus şi Realitatea TV că „se prăbuşeşte“, picajul pare să fie chiar mai vizibil. Las’ că nu-mi inspira nici o încredere cum combătea, anterior, în acelaşi sens, Antena 3. Şi nu-mi inspira fiindcă este, acolo, o evidentă atitudine partinică anti-Băsescu. Iar dacă Traian, împăratul, va fi rostogolit de la Cotroceni, nu se întrevăd decât două variante. Varianta PSD, cu Geoană. Şi varianta Crin Antonescu. Sigur, s-ar putea înscrie, la o adică, şi un Călin Popescu Tăriceanu ca independent, chiar dacă asta sună acum neverosimil (fireşte, din motive de Patriciu – sau, cine ştie, din alte motive). Dar Crin Antonescu nu mi se pare cu totul lipsit de şanse. Dimpotrivă. Poate aduna, oricând, 27-28 la sută, asta până în alegeri. Mai e ceva vreme. Chiar dacă acum se află în spatele lui Mircea Geoană, lucrul e de înţeles: e de prea puţină vreme în fruntea partidului liberalilor, nu a avut îndestul timp să urce, dar s-ar putea să recupereze spectaculos, cu o echipă bună de campanie şi sfătuit de nişte consilieri competenţi. Este singura formaţiune politică, PNL, care nu are de plătit tributuri, cel puţin pe moment, celălalt mare partid, PSD, fiind, totuşi, hâr-mâr, în aceeaşi barcă (hodorogită) cu pedeleii lui Traian. Se presupune, deci, că are mai multă libertate de mişcare. Aşa că, de la un 20%, ultima sa cotă în procente, care aproape îl egalează pe Geoană, are cel mai mare potenţial. În scenariul fastuos, poate sări peste 30% – şi atunci prinde, probabil, „finala“. Are şi argumente pro, în lupta cu Băsescu. În primul rând, e mai tânăr. Are o imagine mai proaspătă. Mai „neşifonată“. E drept, şi mai neretuşată. Băsescu a mai „obosit“ între timp, s-a uzat, făcând naveta între Palatul Victoria şi Cotroceni, adică fiind şi pe post de prim-ministru, şi preşedinte. În orice caz, şansa lui Crin este cu două tăişuri acum: ori se califică în finală şi câştigă, ori, peste patru ani, va fi aruncat peste bord. Nici un partid nu are nevoie de perdanţi. Iar PNL, cu atât mai puţin…

Taguri: nr. 6 / iunie 2009 Tweet

Saturday, June 20th, 2009 at 12:11 pm, ZOOM, RSS feed