Guvern confuz, fără comunicare, format din două forţe politice care nu au nimic în comun, nu au interese comune, care, cel puţin acum, nu pare să funcţioneze. Două plăci turnante care se gripează una în contact cu cealaltă, gata să se şunteze reciproc, susceptibile din cale-afară. Gata să facă un rău în grădina celeilalte decât, mai degrabă, să pară a putea construi ceva împreună.
O iluzie optică
A fost o iluzie că putem fi guvernaţi coerent de aceşti oameni, care îşi văd interesul personal, afirmarea proprie, nici măcar pe cea a partidului pe care îl reprezintă. Fără şanse. Fără orizont. Fără funcţionalitate. Bătându-se să capete birouri, să îşi aducă fotolii albe de piele, să îşi instaureze stăpânirea lor de huni ai finalului de tranziţie.
Gata să înfiinţeze ministere noi ca să poată face împărţeala, marea împărţeală. Incapabili să se aşeze la nivelul doi sau trei al ministerelor. Orice funcţişoară de secretar de stat, orice departament, orice serviciu secret, devine obiect de târguială, de cramponare. Că de ce e „Vulpea“ acolo, că de ce l-a numit Gabriel Oprea, că e o gogoaşă otrăvită, că unii fac jocul altora, al ălorlalţi, din ălălalt partid, care, la rândul lor, sunt prieteni cu ăştia, din cestălalt partid. Că de ce cabana de la Someşul Rece, că de ce Ioan Rus, că, iaca, vezi, grupul de la Cluj, că sfaturi de taină, că Gabriel Oprea, de la PSD, dar ce PSD e ăla, e prieten cu Elena Udrea, această Zoe Petre şi Rona Hartner la un loc, această Rasputin+Elena Lupescu=love. Că, oare, Boc ştia? Că trebuie să îl demită pe cel care a comis, iar Ministerul Internelor e foarte important. Şi toate astea nu pot dovedi decât nivelul inimaginabil al corupţiei la care am ajuns, în care nimeni dintre politicieni şi din administraţie nu poate scăpa nemaculat, nemalaxat. Toate acestea denotă, încă o dată, dacă mai era cazul, că nu există o clasă politică, ci o şleahtă politică. Că interesele personale transgresează fără nici o problemă partidele, structura partidelor. Că oamenii, înainte de a negocia în formaţiune (politică) discută în nume personal, folosindu-se strict de influenţa personală, părerile personale. Că împărţirea pe partide apare mai mult generică, arbitrară – iar de aici până la nihilism total, până la anarhismul cel mai crunt, nu e decât un pas. Şi toate astea după uninominal, după ce clasa politică ar fi trebuit să se fi curăţat. Şi ţi se face un dor de tehnocraţi, de independenţi, şi, şi ăia, mai mult cu numele… Nu ne conduc nişte principii politice, ci o camarilă. Alianţa-anus-contra-naturii nu va duce decât la discreditarea ideii de politician şi politicianism în general. Fiecare, atât PSD, cât şi PD-L, va pregăti câte un „măr otrăvit“ pentru cealaltă tabără, care nu e, decât, cealaltă clică. Cele două formaţiuni nu vor fi solidare decât la împărţeli – şi, poate, nici acolo.
Între piticul-porno şi piaţa creditelor îngheţate
Şi iarăşi transmisiunea directă din teren se întoarce pe plan intern, unde băncile se chinuie să dezgheţe piaţa creditelor.
Pe piaţa presei, prosperă tabloidele. Primele care se închid sau au necazuri sunt publicaţiile quality. Locul informaţiei şi analizei îl iau dezmăţul & caragaţa naţională, vuiesc site-urile, şi ele, de eleve porno, pitici porno, sexy-brăilence, striptizuri, dansuri din buric, aşa cum şade bine unui Titanic în mişcare. De zici că toată menajeria s-a mutat la români. Dacă eşti străin şi nu ştii, ai impresia că poporul ăsta e format numai din pocitanii, monstruozităţi, nimfomane şi satiri. Şi satârul de la ora cinci.
Pe măsură ce apa creşte, lumii îi arde tot mai mult să joace la cazinouri, să se uite numai la ştirile sportive (decât să te holbezi, zilnic, la aceleaşi catastrofale predicţii economice de bufniţă, mai bine te zgâieşti la fotbaliatori & topmodeluri de topmodele).
Mai facem o repriză de delăsare absolută, după care ne întoarcem la bunele noastre vicii pentru bârfe, şmenuri, şuşanele, cum sună o rubrică de succes.
Şi, apoi, fireşte, ne întrebăm: pe-un asemenea „praf“, o să mai putem plăti ratele la bănci, mai ales dacă sunt în euro?
Euro s-a căţărat rău pe capul leului, dolarul la fel, cele mai lugubre profeţii duc euroiul la cinci lei. Şi, în clipa imediat următoare, ne mai întrebăm şi dacă 2009 ne va mai aduce vreun credit pe care să îl putem lua.
Băncile au, multe dintre ele, gheaţă la mal, pe la producătorii de automobile abia mai adie vânzările.
Şi, pe o asemenea viitură a grotescului naţional, guvernul pare neputincios. Incapabil să ia vreo decizie. Boc pare un sacrificat al interesului naţional. Deruta stăpâneşte fiecare ungher al Palatului Victoria. Iată, a trecut ceva mai bine de o lună – şi nu am reuşit să vedem măcar o singură măsură de forţă, bine articulată, competentă, a guvernului care se zbate spasmodic, precum o broască disecată spinal.
(Produsul politic) Boc şi criza
Cine e produsul politic „Boc“ şi cum răspunde el la cuvântul de ordine „criză“? Chiar dacă ăia care cântau pluguşoare cu „Boc, boc, boc!/la uşa noastră“, se gândeau la premierul Emil şi nu neapărat (numai) la criză… ei bine, ei şi toţi aceia care pretindeau că Emil Boc nu se pricepe la administraţie, au şi nu au dreptate. Pentru că Boc a fost, şi el, primarul unui mare oraş. La fel ca şi Traian Băsescu, Jacques Chirac, o liotă întreagă, ilustră, de „primari-preşedinţi“. La fel cum este şi Sorin Oprescu, cel care, da, se pare că ar fi un produs electoral de lansat în cursa pentru preşedinţie, alături de Traian Băsescu. În calitate de primar, Boc a avut pe mână bugete importante, deoarece Clujul nu e chiar un oraş de lepădat. A avut parte de câteva exerciţii bugetare complete. De altfel, în oraşul său de baştină, are faima unui bun gospodar. Şi, atunci, unde apare neîncrederea cvasi-prezentă în Emil Boc? Neîncrederea vine din cauza lipsei de decizie sau a unei decizii „dependente“ de Cotroceni. Ce trebuie să facă Emil Boc? Simplu, să dea dovadă că gândeşte cu capul şi se enervează cu nervii (lui personali)? Că nu e o remorcă la Traian Băsescu. Şi că nu joacă pe sârmă, ca orice fantoşă de serviciu a lu’ nea Trăienel. Că are idei proprii, că are iniţiative şi, de ce nu, că, la toamnă, la o adică, după o bună guvernare, se poate înscrie şi el în cursa prezidenţială, de ce nu? Aiurea, o să obiectaţi, apă de ploaie, puah, iaca na: Boc independentu’! Ia-l de unde nu-i! Şi, la urma urmei, de ce nu? Ce şanse mai are Boc? El şi-a atins limitele. A fost, pe rând, şeful celui mai important partid politic din România, iar acum premier. Ce poate fi mai mult – decât Preşedinţia? În plus, din poziţia de premier, ai, totuşi, nişte avantaje. Deloc neglijabile. De prestanţă, informaţii, acces la servicii secrete, la bani, ministere etc. Şi de ce nu s-ar suci, „în schemă“, şi prietenul Boc? Dacă îi deschide cineva ochii? Dacă îi propune cineva o susţinere pe măsură? Şi, aici, mă gândesc la marii magnaţi ai României, şi, deopotrivă, marii moguli ai presei. Dacă, mâine, Becali, cu banii săi, şi Sârbu sau Voiculescu, cu imperiul media aferent, cad la o învoială – sau nu neapărat ăştia? Să recunoaştem cinstit: Boc nu e lipsit de şanse. Şi aşa se pare că, totuşi, cel mai bine plasat contracandidat al lui Traian Băsescu nu va veni din interiorul PSD: fiindcă de acolo sunt puţine şanse. Ba Oprescu, ba, poate, Boc… Oricum, chiar alegând să plece capul şi să rămână în funcţie, Emil Boc îşi atinge plafonul politic. Se plafonează definitiv. Dar, mai întâi, capitalul politic al lui Boc – sau, dimpotrivă, dezastrul său – nu poate veni decât din lupta cu criza. Dacă găseşte antidot potrivit pentru criză – şi nu atât antidot, cât paleative! – el îşi creşte şansele longevităţii politice şi imaginea. Misiune ingrată, dar nu lipsită de mare miză, nu-i aşa?
foto Mediafax
Rusia & Ucraina: un dans al gazului, în doi
Între timp, pe scena externă, Rusia şi Ucraina execută acelaşi dans veninos, ţările Uniunii Europene nu vorbesc decât de resurse energetice proprii, negociază aprins, speculează, discută. Fiecare dintre cele două state aflate la est de România îşi pasează vina una asupra alteia. Şi folosesc tot repertoriul: ba că se fură din conducte – şi, probabil, se fură, ba că Rusia face un joc parşiv, şi face. La celălalt capăt al conductei stă numai frigul. Şi Europa care îngheaţă încet, grad cu grad.
Pe frontul Orientului Apropiat s-a redeschis celălalt foc, rana deschisă a conflictului între două plăci etnice şi religioase greu compatibile, unde e din ce în ce mai imposibilă găsirea unui vinovat, fie şi el temporar, plauzibil: e ca păcatul originar.
Un conflict în care numărul morţilor nu mai contează, vânzările de armament s-au dezgheţat, producătorii se reped să testeze ţeava profitului.
În fiecare zi auzi riposte, proteste: şi toate spun un singur lucru, că acolo pacea e o „misiune imposibilă“.