Știm cu toții cum e cu bancurile cu vânători și pescari. Povești uneori gogonate… Cel mai mare urs, cel mai fioros lup, cerbul cu cele mai bogate coarne… După ’89 am tot auzit despre aventurile vânătorești ale familiei răposatului, până atunci ținute în mare secret. Au urmat vânători la care au participat VIP-uri și mulți jurnaliști.
Poze multe, scandaluri – nu ne vindem țara și alte asemenea aserțiuni… Am avut chiar și un celebru accident, în urma căruia un demnitar a fost rănit. Pa- siunea aceasta pare o chestiune ciudată, accesibilă doar celor bogați, celor un pic cruzi și, oricum, departe de viața omului obișnuit… E chiar așa? Se pare că anii de izolare ne oferă șansa ca acum să fim un adevărat paradis pentru cei care iubesc vânătoarea…
Atâta timp cât nu tulburăm echilibrul cinegetic. Știți ce este acesta? Știți cum se desfășoară, pas cu pas, clipă de clipă, tăcere cu tăcere, o vânătoare? Nici eu nu aveam habar. Până acum.
Să nu uităm că totul a pornit acum mulți ani, prin 1351, când un tânăr prinț, Dragoș pe numele său, urmărea un bour care îi rănise câinele, Molda, pe numele său. Mai țineți minte povestea? Capul de bour a rămas ca stemă a Moldovei… Azi, în 2011, povestea e cea din paginile următoare.