Cenzorul ceaușist care a dat liber pe ecrane Conversaţiei lui Coppola a fost unul deștept: adică ce și cât asculta Securitatea n-ar fi fost nimic în comparaţie cu ce făceau „agenturili” americane. Poate că puţini mioritici au tras atunci această concluzie, dar de atunci toţi ne-am ales cu sindromul „oricând putem fi ascultaţi”.

Pe 17 iunie 1972 a izbucnit cel mai mare scandal politic din istoria Statelor Unite: afacerea Watergate. Nu atât faptul că oameni ai consilierilor președintelui republican Richard Nixon au fost prinși încercând să plaseze prin efracţie microfoane de ascultare în sediul democraţilor din Watergate a constituit miezul scandalului, ci faptul că președintele (și cu certitudine consilierii săi) a încercat să ascundă implicarea Casei Albe. Președintele Richard Nixon a fost nevoit să demisioneze pe 8 august 1974, după o cutremurătoare furtună politică. Exact în aceeași perioadă, potrivit mărturiei din 1985 a transfugului sovietic Arkadi Șevcenko, „Watergate-urile (adică ascultările de telefoane, interceptările de corespondenţă, n.a.) ţin de rutina și cotidianul vieţii din Uniunea Sovietică de sus și până jos”.

Subiectul filmului lui Coppola Conversaţia, cu Gene Hackman în rolul principal, lansat în 1974 (anul demisiei lui Nixon), dar scris în 1972 (începutul scandalului Watergate) părea (și pare încă) perfect plauzibil. Premiat la Cannes și la Londra, excelentul film al lui Coppola inaugura astfel o nouă angoasă a omului modern: aceea că poate fi în orice moment ascultat, filmat, interceptat, că nu mai există certitudinea intimităţii și că este la discreţia unor puteri pe cât de oculte, pe atât de subversive. Povestea în sine pare acum destul de simplă. Gene Hackman este Harry Caul, un expert privat în interceptări, care este angajat de un mare patron să înregistreze conversaţia soţiei sale purtată cu amantul acesteia într-o piaţă aglomerată. Interceptând doar frânturi din conversaţie, utilizând microfoane și filtre speciale care au tăiat răsuflarea românilor din acea vreme, dar care nici astăzi nu sunt la îndemâna oricui, Harry Caul crede că cei doi amanţi sunt ameninţaţi de soţul gelos. În realitate, soţul este cel asasinat, iar expertul în interceptări, paranoic și secretos, Harry Caul, devine cel urmărit cu microfoane ascunse de foștii amanţi și de secretarul patronului ucis. Culmea este că tocmai marele specialist în plantarea de microfoane nu reușește să-l găsească pe cel ascuns în propria locuinţă, pe care o demolează meticulos, cu furie neputincioasă, pentru ca în final să se resemneze cântând la saxofon în mijlocul dezastrului. Probabil că multor securiști din epocă şi care se ocupau zilnic cu astfel de treburi, acest final le-a dat mult de gândit (sau de zâmbit).

Thriller-ul politic nu este o invenţie prea recentă a Hollywood-ului. Majoritatea marilor regizori americani au atacat cu succes acest gen încă din anii ’70, pedalând pe miza conspiraţiei politice și a intrigilor unor politicieni corupţi sau avizi de putere care în final sunt, desigur, înfrânţi într-un fel sau altul. Totul se petrece în decorul apăsător și niciodată limpede al confruntărilor specifice Războiului Rece: interceptările sunt rezultatul suspiciunii reciproce care a ajuns să-i viruseze chiar și pe cei aflaţi de aceeași parte a Cortinei de Fier. Reflectând realitatea politică și socială a epocii, filmele anilor ’90 au introdus în scenariu factorul supertehnologiei informatice: satelitul, telefonul celular, dar mai ales computerul au devenit elemente de bază ale intrigilor conspiraţioniste. Marea lovitură a dat-o în 1995 Reţeaua / The Net – filmul lui Irvin Winkler, care a confirmat-o (după Cursă infernală / Speed, din 1994) pe Sandra Bullock drept mare vedetă. Angela Bennett a devenit personajul emblematic care luptă cu disperare împotriva unei reţele informatice atât de puternice încât este capabilă de a-i anula chiar și identitatea, trecutul și existenţa. Supravegherea Sandrei Bullock / Angela Bennett se face nu prin microfon sau cameră de filmare, ci printr-o reţea omnipotentă de calculatoare, de către o organizaţie teroristă, Pretorienii, care urmărește introducerea unui cal troian în reţeaua de calculatoare a guvernului, pentru a prelua controlul acesteia. Filmul a avut un mare succes la public și în consecinţă a fost urmat atât de un serial de televiziune, cât și de sequel-ul The Net 2.0.

Originile sistemului secret de supraveghere cunoscut sub numele de ECHELON se ascund în anii celui de-al Doilea Război Mondial. Atunci, britanicii și americanii au reușit să intercepteze transmisiunile codate ale naziștilor și japonezilor, ceea ce le-a asigurat un uriaș avantaj strategic. Pe 17 mai 1943, Statele Unite și Marea Britanie au semnat un acord privind cooperarea în domeniul spionajului prin comunicaţii numit UKUSA, la care, prin formarea de către britanici imediat după război a Commonwealth SIGINT Organization, s-au alăturat și agenţiile de spionaj din Canada, Australia și Noua Zeelandă. Pentru a face faţă ameninţării sovietice, SUA și Marea Britanie au pecetluit în 1947 un acord ale cărui prevederi sunt încă secrete și care a pus bazele politico-diplomatice ale sistemului ECHELON, în care americanii, prin NSA (National Security Agency), sunt numiţi prima parte a tratatului, britanicii împreună cu canadienii, australienii și neozeelendezii, prin agenţiile lor de specialitate, sunt consideraţi partea a doua, iar membrii celei de-a treia părţi au devenit ulterior germanii, japonezii, norvegienii, sud-coreenii și turcii. Capacităţile tehnologice ale acestor ţări, prin staţiile lor de interceptare și antenele de pe pământ, sateliţii, vasele și submarinele dotate cu echipamente speciale formează reţeaua globală ECHELON, din ce în ce mai perfecţionată și capabilă să intercepteze transmisiunile și comunicaţiile radio, telefonice, faxuri, e-mailuri sau alte mesaje electronice din toată lumea. Lumea a fost împărţită în cinci zone de responsabilitate, corespunzătoare membrilor primelor două părţi ale acordului ECHELON: americanii, prin facilităţile NSA, interceptează comunicaţiile de pe ambele continente americane, britanicii răspund de Europa, Africa și Rusia până la Urali, australienii acoperă Asia de sud-est, Pacificul de sud-vest și partea de est a Oceanului Indian, neozeelandezilor le revine sudul Oceanului Pacific cu toate insulele aferente, iar canadienii interceptează comunicaţiile din nordul Rusiei și Europei. Toate informaţiile astfel culese se strâng în calculatoarele de la cartierul general al NSA, situat la Fort George Meade (între Washington D.C. și Baltimore), și sunt prelucrate de o întreagă armată de matematicieni, criptologi, lingviști, informaticieni de cea mai mare clasă. A fost elaborat chiar și un Dicţionar ECHELON, care cuprinde acele cuvinte sau expresii prin care sunt marcate automat mesajele de interes pentru a fi înregistrate, eventual decriptate și analizate ulterior. Trecerea masivă la comunicaţiile și transferul de date prin fibre optice, precum și diversificarea serverelor și nodurilor de trafic internet de la fosta concentrare pe teritoriile SUA și Marii Britanii pe alte zone a redus și a complicat capacitatea tehnică de interceptare a ECHELON, făcând necesară complicitatea autorităţilor naţionale pentru amplasarea de echipamente locale.

Iniţial, ECHELON trebuia să intercepteze comunicaţiile diplomatice și militare ale sovieticilor și ale aliaţilor lor. În 1983, însă, primul ministru Margaret Tatcher nu s-a sfiit să ceară supravegherea a doi miniștri din propriul cabinet, pe care-i suspecta de lipsă de loialitate politică. De asemenea, despre Henry Kissinger sau Pierre Trudeau s-a spus că au utilizat capacităţile de ascultare ECHELON în scopuri personale sau politice, iar în 1992 ziarul londonez The Observer a dezvăluit că Dicţionarul ECHELON ţintea și organizaţii precum Amnesty International sau Green – peace. În aceste condiţii, sistemul ECHELON a constituit în 200–2001 obiectul de investigaţie a unui comitet al Parlamentului European, iar senatorul american Franck Church a afirmat că sistemul ECHELON poate fi o ameninţare la adresa vieţii private a cetăţeanului american și o resursă tehnologică ce ar putea asigura controlul total al unui guvern tiranic. Desigur, atentatele teroriste din 11 septembrie 2001, declanșarea războiului mondial antiterorist și toate măsurile subsecvente de securitate și control preventiv luate de marile puteri și democraţii euroatlantice care au restrâns inevitabil drepturile și libertăţile civile, sunt de natură să întărească și să extindă capacităţile și responsabilităţile unui asemenea sistem de supraveghere globală. Cu toate acestea, ţinând seama de uriașele capacităţi tehnologice și umane ale NSA și ale celorlalte agenţii secrete americane, britanice, canadiene etc. nu poate fi uitată întrebarea: cum de nu a putut fi prevenit 11 septembrie?

Dezvăluirile parţiale din media occidentală despre sistemul ECHELON, dar și despre resursele NSA, au iniţiat inevitabil teorii ale conspiraţiei și scenarii de thriller politic hollywoodian de succes. În filmul regizat de Tony Scott în 1998, Inamicul statului/Enemy of the State, asupra inocentului avocat interpretat de Will Smith sunt dezlănţuite incredibile capacităţi ultraperformante de urmărire totală prin satelit de către agenţi NSA comandaţi de către un politician avid de putere și gata de crimă, jucat de Jon Voight. În fuga lui disperată, Will Smith este salvat tot de un fost agent NSA (Gene Hackman), care știe cum să întoarcă în favoarea lui uriașele capacităţi ale agenţiei. Serialele de televiziune de mare succes Nikita (cu Peta Wilson) – produs între 1997 și 2001, urmat de ALIAS (cu Jennifer Garner) – difuzat de canalul ABC între 2001 și 2006, ambele vizionate și în România, au exploatat comercial, dar credibil, exact acest filon al unei intrigi brodate în jurul unei organizaţii ultrasecrete, supertehnologizate și omnipotente (Secţiunea unu în Nikita și CIA vs SD-6 în ALIAS) care dispune nu doar de resurse logistice inepuizabile extrase din zona SF, ci și de superagente de calibrul lui James Bond. Ca urmare, nu puţini sunt acei spectatori care sunt convinși că decorul și intriga din aceste ficţiuni ale marelui și micului ecran n-or fi ele în întregime adevărate, dar ceva, ceva din toate acestea trebuie să fie și în realitate… și poate că au dreptate.

Cristian Tudor Popescu afirma într-un editorial că filmul lui Corneliu Porumboiu A fost sau n-a fost a reușit „să atingă miezul Revoluţiei și al României mai mult decât nu știu câte documentare în serial”. La fel, unele filme hollywoodiene „de ficţiune” vorbesc extrem de convingător despre intruziunea perfidă a serviciilor secrete și a tehnologiei informatice în viaţa noastră.

Începând cu multipremiata Conversaţiea lui Coppola din 1974, filme precum Conspiraţia Parallax, tot din 1974, sau Toţi oamenii președintelui din 1976 ale lui Allan Pakula, Cele trei zile ale Condorului semnat în 1975 de Sydney Pollack au creat și hrănit anxietăţile occidentalilor privind ameninţarea libertăţilor lor individuale și violarea intimităţii prin posibilităţile nebănuite ale unei nevăzute tehnici de supraveghere.

Deși calculatorul își afirmase capacitatea de a furniza intriga unui film de acţiune încă din 1983 prin celebrul War Games, The Net a ridicat în 1995 problema internet-ului ca virus troian al intimităţii vieţii noastre private.

O reţea globală de interceptare și spionaj electronic precum ECHELON reprezintă deopotrivă o armă de temut și tentaţia unei exploatări politice abuzive. Despre sistemul secret de supraveghere și interceptare ECHELON s-a vorbit pentru prima dată în public în 1996, în cartea jurnalistului neozeelandez Nick Hagar, Puterea secretă.

Taguri: nr. 6 / iunie 2010 Tweet

Sunday, June 20th, 2010 at 1:02 pm, ZOOM, RSS feed