Eva Konzett este o tânără jurnalistă la „Wirtschafts Blatt”, singurul cotidian de business din Austria.
Ii place România – a fost de mai multe ori în ţara noastră – si s-a îndrăgostit de limba română, pe care o vorbeşte cu un vag accent vienez. De scris, scrie, totuşi, în limba germană. „încă nu pot să scriu un articol în româneşte”, s-a justificat atunci când am stat de vorbă într-o cafenea elegantă de pe Ringstrasse şi, apoi, într-un loc boem, lângă Stephans- dom. I-am povestit despre proiectul nostru şi am rugat-o să scrie un articol. „Despre ce?” Si atunci, trecând în revistă toate temele la care mă gândisem înainte de întâlnire, mi-am dat seama că mă interesa altceva: „Despre ce vrei tu, dar să aibă legătură cu România. Poate fi orice, de la cum văd investitorii austrieci criza de la noi şi până la reportaj… Ce crezi tu că ar fi mai interesant.
Ceauşescu, Antonescu, Delta – când m-am urcat prima dată în trenul de Cluj, în septembrie 2007, cunoştinţele mele despre România cuprindeau numai câteva cuvinte cheie. Astăzi mi-e greu să desfac lanţurile asocierilor pe care le făceam atunci şi să fac ordine. însă, indiferent ce întâmplare îmi aduc aminte, fie că e de la Cluj sau de la Bucureşti, fie că s-a petrecut într-o vară caniculară în Sighetu Marmaţiei sau pe un ger cumplit în faţa cazinoului din Constanţa, oraşul acela de la capătul Europei cizelat de către musulmani, de fiecare dată amintirile mă conduc spre acelaşi element comun: oamenii. Interesul care-mi era acordat mie – şi, în general, străinilor -, prietenia care trecea dincolo de devotamentul oamenilor, cultivat de decenii în staţiuni turistice.
„Aveţi un cal foarte frumos”, strig eu cu mult curaj. Suntem pe undeva pe lângă Cluj. Un drum de piatră ne-a purtat până aici, iar acum, cu puţin timp înainte de întoarcere, facem o plimbare – şi pentru ca ţuica să se calmeze în stomac. „Nu sunteţi români”, ne spune femeia zâmbind. Şi-a prins şorţul în mai multe straturi în jurul trupului. Zâmbim şi ne dăm seama că şi hainele noastre trebuie să reprezinte un fel de costum pentru oamenii din această localitate minusculă.
„Dar, intraţi, haideţi!”, ne spune bătrâna, făcându-ne un semn şi, în acea clipă, ne dăm seama că am pierdut. în acea clipă ne-am pierdut raţiunea – ar fi fost mult mai simplu şi mai comod pentru noi să ne întoarcem repede la Cluj. Am pierdut în faţa curiozităţii, deseori plafonată de timiditatea occidentală către deschidere, şi am pierdut în faţa vehemenţei prietenoase a bătrânei, care te face să-ţi uiţi jena la vederea simplităţii ţărăneşti.
Nu mai ştiu cât am zăbovit în camera bătrânei şi a soţului ei, nimeni nu a numărat ceasurile. Unul dintre noi a stat pe patul unde dormeau cei doi, celălalt pe băncuţa pentru fiul lor. Între ele o masă încărcată cu tot ce a putut găsi femeia în bucătărie. Berea stă la rece în jgheabul vacii. Începe să plouă în această după-amiază târzie, iar femeia se apucă să pregătească un loc de dormit pentru noi. „Pe vremea asta nu puteţi să vă întoarceţi la Cluj! Rămâneţi la noi!”, insistă ea. Singurul argument pe care îl am – nu trebuie să pierd trenul de Bucureşti de mâine. Strânge la loc păturile. „A, Bucureşti”, murmură ea.
În Muzeul de Istoria Artei din Viena este expus tabloul „Nuntă ţărănească” al lui Pieter Brueghel. Petrecerea e în toi, numai că mirele lipseşte. La o vizită în Viena, pe la sfârşitul anilor ’90, ministrul român de externe de pe vremea aceea, Andrei Pleşu, a comparat mirele care lipseşte cu România. „E o vorbă flamandă”, a zis Pleşu, „era aşa sărac că nici la nunta lui nu a putut să meargă.” Nunta ar fi Uniunea Europeană, iar România mirele sărac. Astăzi România este membră a UE. Mulţi nu au făcut efortul să-şi şteargă în minte tabloul mirelui sărac. Mie însă nu mi-a venit greu să fac acest lucru. Printre altele, această întâlnire cu bătrâna din satul de lângă Cluj pe mine m-a ajutat să-mi schimb părerea. Pentru că sărac este doar cel care nu are nimic de dat.
