500: Internal Server Error 500: Internal Server Error
CULTURA MASS-MEDIA

O „primăvară neagră” cu Henry Miller – Anais: Jurnal de foc

March 10th, 2007, com Un comentariu

Anais Nin – Henry Miller, unul dintre cuplu­rile de care literatura şi viaţa au nevoie, în egală măsură, ca să (re)afirme interdepen­denţa viaţă-literatură. Cum curge seva dintr-una într-alta, ca prin vase comuni­cante. Cum circulă emoţia prin carne. Volumele apărute recent la Editura HUMANI- TAS, INCEST şi FOC, confirmă acest lucru. Aceeaşi prestigioasă editură are „pe trăgaci” şi o ediţie din HENRY & JUNE.

La Ana’is Nin, focul este o metaforă a purificării. De fapt, Ana’is, ea-însăşi, este o fiinţă foarte pură, nimerită într-un vacarm de oglinzi năucitoare. Lumea în care ne aflăm, iremediabil şuie, o face să fie când vestală, când prostituată. Iar atunci când e vorba de a doua ipostază, prostituată (aproape) sacră. Cărţile sale ameninţă să fie una singură, să se topească în jurnal. Dacă n-ar fi introspecţia, practi­cată cu acribie, cărţile ei, precum şi cele ale lui Henry Miller, ar putea fi în pericol să cadă în pornografie, pentru cei neavizaţi. Iar dacă ar încerca, în treacăt, cineva să povestească FOC sau INCEST, cărţi apărute în româneşte la Editura HUMANI- TAS, ar ieşi o poveste care poate părea banală: o femeie, iar în jurul ei roiesc bărbaţii, dintre care unul, un scriitor care va deveni celebru, iar femeia îşi povesteşte simultanele amoroase, angoasele, imposi­bilitatea de a-şi trăi iubirea/iubirile până la capăt. Este evident pentru cine citeşte cărţile, că bărbatul cel mai iubit este Henry, poate singurul cu adevărat iubit.

Personajele din cărţile lui Ana’is sunt bântuite de un anume neastâmpăr. Se întorc în Franţa, trec oceanul înapoi în Statele Unite, se îmbarcă pe transoceanice. Faţă de ele, dar mai mult faţă de sine, Ana’is practică o sinceritate frustă, alteori minte, dar încearcă să fie onestă faţă de jurnalul care stă încuiat în caseta lui secretă. Acum, există o fundaţie care şi-a propus să publice scrierile lui Ana’is şi să valorifice ciudata lor poezie, care, pentru pudici, ar putea trece drept scandaloasă. Dar ea nu încearcă decât să fie ea-însăşi, sluţită şi contorsionată de atâtea reflectări în apele spiritului, încălzită de focul cărnii.

In cărţi, sunt pasaje care pur şi simplu vor să excite, altele de luciditate mon­struoasă, torturantă, sinucigaşe, îndreptate chiar împotriva personajului feminin prin­cipal, narator al tuturor iţelor erotice, pe care nu avem încotro şi trebuie să îl „cre­dem” pe cuvânt. Dar nu asta ne intere­sează, ci libertatea sa interioară, căutările lui, dorinţa sa de a ieşi la suprafaţă, la lumina adevărului. Personajul e plin de cruzime, de flagelări, dar şi de abandon. Cărţile sunt un document de moravuri ale epocii, dar, deopotrivă, şi un document literar, în care se află analizat, scanat, holo- grafiat un mare scriitor al secolului XX.

Povestea lui Anais este extraordinar de densă. Mustoasă. Un concentrat din care nu poţi citi decât câteva pagini, pentru că ele reclamă un timp de reflecţie. Interesant de psihanalizat este şi menajul Anais – Henry. Şi, deopotrivă, raporturile dintre operele literare. Neîndoielnic, Henry este primul, cel care dă stilul, care imprimă o mai mare impregnare cu patos. Anais este mai lucidă, dar, surpriză, ea vine şi com­pletează „invenţia textuală” a lui Henry. Funcţionează ca un cuplu literar, dincolo de toate celelalte/multiple/încleştate acuplări sexuale. Toată această poveste tre­buie înţeleasă în lecturi multiple. Fără să citeşti, de pildă, Zile fericite la Clichy, opera lui Henry Miller, n-ai să ai decât un frag­ment de adevăr. La fel, fără lectura faimoaselor sale „tropice”. Pentru cei care doresc un contact “direct” cu Anais Nin, vocea ei, lecturând unul dintre pasajele propriei opere, se poate auzi pe net. Este o voce diferită de ceea ce îţi închipui, egală, calmă, liniştită, cu inflexiuni şi dictie per­fectă. Acolo se găseşte şi un site personali­zat al autoarei, care, deşi a „trecut” dinco­lo, este încă foarte vie în text (site-ul este www.anai’snin.com). Au fost şi voci sin­cretice care afirmau că Anais Nin scrie cam aşa cum pictează Frida Kahlo. Filiaţii care, de altfel, se pot omologa – cu mare entuziasm.

HENRY

Portretul lui Henry Miller rezultă cu totul diferit din cărţile amantei/iubitei lui Anais. Diferit şi fată de ecranizarea lui HENRY ŞI JUNE, operă care a apărut in româneşte la începutul anilor 90, dar va reveni, în curând, pe standurile de carte, gratie aceleiaşi edituri HUMANITAS, în RAFTUL DENISEI. Deşi este adunată sub sigla FICTION, recuperarea prognozată de HUMANITAS se apropie mai mult de o serie de autor, care va număra, în curând, trei piese. Henry Miller, în varianta pro­pusă de Anais, este un tip mult mai slab, o structură feminină, cum îl numeşte ea, care are nevoie de femeia din Anais ca de un punct de sprijin, atât pentru viată cât şi pentru creaţie. în carte, Miller este un bărbat de 40 de ani, încă pasional, alăturat unei femei Anais de 30. June joacă, tot timpul, rolul unei oglinzi reflexibile. De ea îşi aduc, pe rând, aminte, şi Henry şi Anais.

ANAIS

Este portretul cel mai greu de realizat. Pentru că, în afară de francheţe, există, în jurnal, şi mistificare – sau chiar automisti- ficare. Autoarea îşi ţese/îşi poartă pro­priul ei ansamblu de năluciri. Eroina este o persoană sofisticată care trăieşte sub narcoza momentului, dar şi sub narcoza propriilor sale miraje. Se crede psihanalistă, „salvează” suflete şi vieţi, întoarce oamenii de pe panta pierderii de sine. Acceptă rolul de „întreţinută”, iar, la rân­dul ei, îl „întreţine” şi pe Henry, căruia îi oferă, eclectic, o protecţie aproape maternă. E înclinată să îl mintă şi să se culce şi cu alti bărbaţi tocmai pentru a-şi afirma libertatea şi a-şi nega dragostea. Alături de Henry, în mirajul ei perso­nal/menajeria cu bărbaţi, îşi capătă un loc „în fată” soţul ei Hugh, Rank, psihanalis­tul fragil, şi Donald. Pasager, alti bărbaţi, mai mult sau mai puţin importanţi. Un rol important joacă şi fantasma tatălui ei „incestuos”.

Anais oscilează, în jurnal, între senti­mentele ei fată de Gonzalez şi Henry. Sau între cele pe care le atribuie lui Rank şi Henry, bărbatul cu cea mai mare forţă de persuasiune asupra ei, dintre toti cei care apar în memorialul trăirii. Multe dintre furii, excese, angoase sau depresii, ea le pune pe seama „furtunii selenare” care îi vine, o dată pe lună, la 28 de zile. Dincolo de toate contorsiunile memorialistice, Anais Nin e, în scris, femeie – până la capătul acestei condiţii şi două palme mai încolo. Pasaje de o superbie cum, poate, nici o femeie nu a avut ocazia să scrie, în secolul trecut. Deşi sub presiunea istorică a evenimentelor (războiul civil din Spania, ascensiunea nazistă) Anais nu are per­cepţia timpului ei, şi o refuză. Arta este religia mea, spune ea, restul nu mă intere­sează, atunci când, pe câteva pagini, Gonzalo o conjură să i se alăture convin­gerilor lui comuniste. Anais este şi o maestră a descrierilor, atât, de pildă, în portretul pe care îl face iubitului ei „indi­an”, dar, deopotrivă, în descrierea acelor Ies banlieus din Paris, unde ţiganii, nomazii, „rulotiştii” îşi duc vieţile lor mizere şi secrete. Femeia din Anais e mereu fugărită de o presiune interioară, irepresibilă, de iubiţii ei şi de felul ei de a încerca să trăiască la maximum, plenar, fiecare clipă a vieţii, într-o perioadă în care, între douăzeci şi treizeci de ani, sân­gele ei e incandescent, o magmă fierbinte. Ea este capabilă să meargă la limită. Să trăiască la limită. Vrea totul. Şi vrea să aibă o experienţă completă a existentei. Ontologia ei e excesivă, dar justificată. Şi, uneori, secătuirea ei, culeasă între pagini, este însăşi expresia unei epuizări absolute, în toate sensurile. A destinului. Dar şi o asumare pe măsură. Punctul tare al aces­tei femei, indiferent câţi bărbaţi ar murse­ca între dinţii ei lacomi, e că ea este în stare să trăiască şi să moară conform ide­alurilor ei. Chiar dacă acestea, uneori, sunt luxate de realitate.

THE HOUSE OF INCEST

„In taxi, în drum spre hotelul lui Donald, mi-am pregătit intrarea. Aveam să fiu foarte stăpână pe mine, echilibrată, matură, misterioasă, dar foarte fermă în refuzul de a face amor. Aveam să-l las să vorbească despre el. Aveam să spun: Mă interesezi, mi-ai stârnit curiozitatea.

Aveam să-l farmec cu conver- satia mea.Când am ajuns, am fost condusă în apartamentul lui. A telefonat că era retinut la o petre­cere si lăsase un bilet în care îmi spunea să mă delectez cu tigări, ceva de băut si o carte pornografică intitulată Fecioara rătăcitoare. Am citit cartea. Am fost usor excitată de descrierile de partide sexuale. Cel mai mult m-au excitat propriile mele dorinte si imagini ero­tice, curiozitătile, dorinta mea pentru o femeie, dorinta mea de orgie. Donald mi-a telefonat din nou: Dacă vine Arline, oferă-i ceva de băut si roag-o să astepte. Asadar, o invitase si pe femeia pe care voia s-o cunosc. Cea care era acolo în noaptea în care am rămas la film cu Henry. Ideea mă încânta. Eram singură în aparta­mentul lui Donald. As fi putut pleca. In schimb, m-am uitat prin jur. Era amenajat în stil franţuzesc. Nu-mi plăcea. Mirosea a bătrânete si urină. Patul era într-un alcov. Am luat din nou cartea. Două lucruri mi-am ima­ginat si mi-am dorit mereu: să-mi strecor mâna sub fusta unei femei si să-i pipăi fundul; să pipăi si să sărut niste sâni frumosi.

Nu simteam nici o ezitare, ci doar o anume timiditate. M-am întrebat dacă as sti ce să fac, dacă as face-o bine.

A venit Donald si, o clipă mai târziu, femeia, Arline. Luminoasă, cu privirea senină, simplă. Ne-am aşezat toti trei pe canapea, sorbind din whisky. Donald m-a mângâiat. Arline a început prin a-mi admira mâinile, apoi s-a apucat să mă sărute ca un bărbat, cu limba. Iar eu am început să îi fac toate lucrurile pe care voiam să le fac unei femei – să-i mângâi sânii, să-mi strecor mâna sub fusta ei. Intre timp, Donald îngenunchease în fata noastră si se uita sub fustele noastre, cu un deget în ea si unul în mine. Am început să mă ud. Gura ei avea gustul lui June.

Ne-am dezbrăcat. Ea s-a ridicat o clipă ca într-un salt, cu sânii plini itindu-se în sus, cu un trup frumos, catifelat, cu rotunjimi. Donald m-a asezat pe pat si a început să mă lingă. Făcea dragoste mai mult cu mine, poate pen­tru că eram oaspetele de onoare. Multă vreme am stat toti trei înlăntuiti, dezmierdând, su­gând, muscând, sărutând, folosindu-ne de­getele si limbile. Donald n-a penetrat-o pe nici una dintre noi. S-a lăsat supt până a terminat. Eu am simtit cu buzele gustul unui vagin de femeie. Nu mi-a plăcut. Avea un puternic miros de scoici, detestabil. Mi-a plăcut însă când mi-a oferit fundul. Imi plăceau sânii ei, gura ei si mă amuza că, în timp ce-l mân­gâiam pe Donald si ne îndeplineam obligatiile de femei, eram de fapt mai mult interesate una de alta. Ne priveam peste trupul lui cu o anume apropiere, în vreme ce Donald rămânea pe dinafară, neutru. Câteodată capetele noastre ajungeau unul lângă altul, când îl sărutam amândouă pe Donald. Ne plăcea să ne găsim gurile în acelasi loc si atunci ne opream si să ne sărutam. Când Donald, satisfăcut, a adormit, noi am continuat să ne sărutăm si să ne spunem: Ce încântătoare eşti, ce catifelată, ce frumoasă. Ea a zis: Ai cea mai fină piele, un trup ca de fată. Trebuie să ne mai vedem. Nu avusesem nici un orgasm, desi umezeala curgea si eram excitată. In adâncul meu, nu eram îndeajuns de liberă. Mă prefăceam. Dar curând, curând, abandonul total avea să vină. Incă mai tânjesc după dragoste, dragoste, dragoste. Simteam că nu avusese orgasm. Nici măcar nu era udă. M-am între­bat de ce s-ar preface. Mi se părea că era doar dornică să ne satisfacă pe mine si pe Donald. I-am spus: N-am mai făcut asta nicio­dată. A râs: De ce nu?”

Taguri:

Comentarii

  1. Robt Jondrow says:

    Is able to see the point about O „primăvară neagră” cu Henry Miller Anais: Jurnal de foc | Revista flacara, it could be the tough thing to get down, a single spot that might help is site, here’s the link in case you desire to check it out

Comenteaza