dosis lazim tramadol buy tramadol online no prescription overnight tramadol reuma

phentermine slankepiller buy phentermine without prescription taking phentermine while ttc

ambien 4 hours sleep buy ambien giving a child ambien

valium under tongue buy valium is it safe to mix valium and alcohol

valium 7 5 mg buy valium combination of alcohol and valium

tramadol kokemuksia buy tramadol difference between diazepam and tramadol

complaints about generic ambien buy zolpidem online ambience mall gurgaon route by metro

ambien cancer link ambien drug can you mix ambien with unisom

vand tramadol tramadol online pharmacy is tramadol good for dogs

iv valium contraindications buy valium online no prescription valium dosage for air travel

DOSAR

O comunitate din Apuseni dă lecţii de tinereţe fără bătrâneţe

November 25th, 2008, com 2 comentarii

Vreo 30 dintre noi, tineri, frumoşi, educaţi, suspecţi de o anume înţelepciune, s-au retras undeva în munţi. Spre a vedea lucrurile aşa cum sunt în realitate. Pentru că asta înseamnă vipassana, una dintre cele mai vechi tehnici de meditaţie din India. Un proces de purificare personală „întins“, pentru cine poate, până la eliberarea totală. Din „strânsoarea“ celor trei cauze majore ale suferinţei noastre: dorinţa, aversiunea şi ignoranţa. De unde o anume iluminare. Sau, cine ştie, poate Iluminarea însăşi. Că nu e om să nu fi avut, măcar o dată în viaţă, explicită sau dosită prin cotloanele subconştientului, nostalgia iluminării. Şi căreia i se spune, cel mai adesea, pentru că trebuie să poarte un nume, Buddha.

Dosarul 1013

Vasile Ardelean Fărcaş este recunoscut ca un maestru între cunoscătorii diverselor tehnici de meditaţie din România. Unii spun că-i ciudat, alţii că-i genial, unii că-i de dincolo de realitate, alţii că-i în chiar centrul ei. Cei care au fost la Dumbrava de Sus, la vipassana, îl caracterizează ca fiind un personaj „foarte special“. El, în schimb, nu se crede vreun guru, ci un căpşunar sau un căprar, funcţie de ce treburi face în ziua respectivă: „Da’ de la care poţi învăţa, uneori, mai mult decât de la o mie de doctori, care sunt şi ei bolnavi. Eu am fost paralizat, la şapte ani, şi medicii nu m-au putut pune pe picioare. M-am vindecat singur, am mers în peştera de la Ţebea şi am meditat. Apoi asta am făcut cam toată viaţa. Pe vremea lui Ceauşescu m-au luat cu duba, chiar înainte să mă însor, pentru propagandă anticomunistă. M-au dus şi la Elena, ea a zis şase ani. De închisoare, evident. Am dosarul 1013, cine vrea să-l verifice. Eram mai mulţi, pe vremea aceea, ne tot luau, unii au plecat cu Pacepa, în ţară am mai rămas doar vreo trei-patru“.

Copiii soarelui susţin că practicarea vipassanei are, ca efect secundar, vindecarea unor boli fizice dintre cele mai grave: „Am avut oameni care au scăpat de diabet, cancer la plămâni, chiar şi un copil cu SIDA s-a făcut bine. Până în urmă cu vreo cinci ani, o grămadă de bolnavi veneau aici ca la doctor. Le-am demonstrat că se poate, dar acum nu mă mai ocup cu asta, nu e rostul meu. Că, după ce se vindecă, oamenii îşi văd de prostiile lor şi iar ajung în suferinţă. Aşa că n-are rost, e pierdere de timp“, explică Ardelean Fărcaş.

După zece zile, era alt om

Un bun prieten de-al meu, preocupat de tehnici de dezvoltare personală, m-a convocat într-o zi la o şedinţă de guvern, cum îi spunem noi. Adică o discuţie pe o temă dată. Cu nişte căni mari de cafea, în faţă, şi cu o suferinţă comună, în spate. Aceea de a nu fi înţeles ce-i cu noi pe lumea asta. Întâlnirile de acest gen se lasă, de regulă, cu hotărâri importante pentru ţara celor doi locuitori. Unul divorţează, altul se duce, în sfârşit, la dentist, cineva îşi cumpără o maşină prin programul Rabla, altcineva nu mai iubeşte pe nimeni, pentru că acest sentiment, exersat de vreo câteva ori, l-a cam îndobitocit. Mă rog, tot felul de chestii, da’ să ne oprim la cele lumeşti. De data asta, atipic întâlnirilor noastre, că, de obicei, exista o documentaţie, omul mi-a trântit-o cam pe nepregătite: „Mă duc la un curs de vipassana. Ce zici?“ Am reacţionat tot atipic: „Du-te, dragă, cum să nu! Da’ ce-i aia?“ Ori nu prea ştia nici el, ori nu prea înţelegeam nici eu. Am dedus că sunt unii, printr-un sat din Apuseni, într-o comunitate numită Copiii soarelui, care te învaţă cum să te eliberezi de energiile negative, prin meditaţie. Cică zece zile nu vorbeşti cu nimeni, nu comunici nici măcar prin gesturi, doar stai, cât îi ziulica de lungă, şi te analizezi pe tine, îţi concentrezi toate simţurile spre înăuntrul tău.

Zis şi făcut, el a mers la vipassana, apoi ne-am adunat pentru următoarea şedinţă de guvern. Între timp mă documentasem şi eu, părea ceva interesant. Da’ nici chiar aşa! Când mi-am revăzut prietenul de-o viaţă, după doar zece zile de meditaţie din aia, m-am dat trei paşi înapoi. Sincer, eram uimită şi speriată, în acelaşi timp. „Doamne, ce ţi-au făcut acolo?“, a fost prima întrebare. Mi-a răspuns printr-un zâmbet stâlcit. De la atâta nevorbit, avea gura uşor înţepenită. Nu ştiam cum să-l iau, era şi nu era el, parcă mă întâlnisem cu un străin, pe care îl ştiam, totuşi, de undeva. Slăbise 15 kilograme, arăta la vreo 30 de ani, deşi poartă 47, avea o privire senină, mieroasă, el, care de obicei e trist şi îngândurat. Lumina, pur şi simplu, în jur, îţi venea să-l iei în braţe şi să-l pui la rană. Schimbarea era atât de şocantă încât m-am blocat şi n-am mai zis nimic. În schimb, am gândit: „Ori ăsta s-a dilit, ori acolo chiar se întâmplă nişte lucruri! Sau poate am luat-o eu pe arătură!“ În vreo două zile, proaspătul întors de la vipassana i-a bulversat pe toţi prietenii noştri comuni. Toţi au văzut ceea ce văzusem eu. Nimeni nu a înţeles ceea ce nu înţelesesem nici eu. Aşa că hai în Apuseni, fraţilor, să vedem ce naiba se întâmplă acolo!

„Sunteţi nişte morţi ambulanţi“

Dacă vrei să mergi la cursurile de vipassana e foarte simplu. Intri pe site, trimiţi un mail sau dai un telefon şi treaba-i rezolvată. Dacă vrei să mergi ca ziarist, totul devine complicat, spre imposibil. Ardelean Fărcaş, Adi de la Brad, cum îl ştie lumea, li­de­rul comunităţii, îmi spune, clar, că nu-l in­te­resează nici presa, nici publicitatea, nici faima. Şi că a hâşâit, la viaţa lui, mulţi ziarişti de pe-acolo: „Tu, dacă vrei să faci ceva, hai la cursuri, stai zece zile, vezi cum îi şi după aia n-ai decât să scrii. Mie nu-mi trebuie prestigiu, ci roşii şi varză în grădină. Noi nu ţinem asta ascuns, da’ trebuie să vii aici, să înveţi. Nu aşa, să-ţi spun eu una-alta, tu să scrii în revistă şi să iasă un tal­meş-balmeş!“ Acuma, ce să zic, omul are dreptate, în principiu. Numai că eu nu dispun niciodată de zece zile, plus două, drumul dus-întors, pentru o documentare. Aşa că l-am mai sunat, am mai insistat, din una-n alta am aflat că avem şi amintiri co­mune. Ne-am mai văzut, cândva, în copi­lărie. Ceea ce l-a mai înmuiat. Dar tot nu pot să vin când sunt cursurile de vipassana, că atunci oamenii au altă treabă, nu să stea la poveşti cu mine. Şi încărcătura energetică e alta, ca outsider nu i-aş rezista. În fine, am căzut de acord că se poate, într-o vineri de toamnă. Şi-am luat drumul Apusenilor, spre Dumbrava de Sus, la vreo 20 de kilometri de oraşul Brad, din judeţul Hunedoara.

Copiii soarelui au un fel de sat în sat, în sensul că locuinţele lor sunt grupate pe coama unui deal. Nişte case vechi, ţărăneşti. Din Ribiţa, unde se află ultima staţie de autobuz, mai mergi pe jos, pe un drum de căruţe, vreo zece kilometri. Te poţi încumeta şi cu o maşină, la o adică, da’ să fie mai de teren. Ori măcar să ai milă de ea, s-o cam ţii în viteza melcului. Am ajuns sus cu sentimentul straniu că intrăm într-o altă lume. O linişte patriarhală, miros de fân proaspăt cosit, joc de culori prin grădini, cerul coborât, obraznic de albastru, peste toate astea, de-ţi venea să-l împingi înapoi, cu mâna. La umbra unui nuc, câţiva de-ai casei trebăluiau la sortat legume şi fructe. De departe, apoi şi de aproape, păreau nişte copii care se joacă frumos. Aveam să aflu, mai târziu, că sunt oameni în toată firea, cei mai mulţi spre şi peste 40 de ani, că unii au şi copii… Între ei l-am recunoscut pe maestru, ei, o să mă ierte, ştiu că nu-i place să-i zici aşa. După bineţe, m-am aşezat pe o ladă şi am intrat, firesc, în „procesul tehnologic“ de culegere a porumbelor (nişte fructe sălbatice) de pe crengile uscate, adunate în grămezi. Era să mă otrăvesc, aşa, din prima, că am vrut să gust nu ştiu ce boabe negre, de plantă ciudată, toxice, ca atare, dar cu proprietăţi vindecă­toa­re, dacă sunt prelucrate. O vre­me ne-am văzut de treabă, fără să ne prea băgăm în seamă unii pe alţii. Timp în care presupun că Ardelean Fărcaş m-a „scanat“, cap-coadă. Deşi zice că nu-i prezicător, da’ unele lucruri îţi sar în ochi, pur şi simplu, dacă ştii să vezi, omul nostru mi-a înşirat toate belelele pe care le am, de la fizice la metafizice. Sigur că nu vi le spun, e mai importantă concluzia: „Sunteţi nişte morţi ambulanţi, modul de gândire negativ se propagă prin voi cu viteza luminii. Hai la un curs, să vezi câtă mizerie scoţi afară! Că nu mai ai energie, uită-te la tine, nu mai poţi, eşti secătuită. Răul începe de la voi, din oraşele mari, unde tot ce înghiţi, de la aer până la mâncare, e toxic. Pui sămânţă de grâu, iese grâu. Pui rău, ce-ai vrea să iasă? Toţi ne naştem fru­moşi, ca fond natural, apoi ne educăm, în ghilimele, şi pierdem totul. Dezvoltăm doar intelectul, iar partea spirituală e acoperită de zgură. Vă pierdeţi în mizerii, sunteţi bătrâni la 40 de ani, universul vostru interior nu mai lucrează, corpul e o epavă. Sunt peste opt mii de tipuri de cancere în lume şi toate pătrund prin aceste spărturi energetice“.

După această muştruluială, pe care mi-o asum, mi-a dat şi „reţeta“: „Te-aş tunde zero, că nu ţi se aeriseşte creierul, te-aş pune la vreo zece clisme şi, evident, la un curs de vipassana, să scapi de molozul emoţional, să te eliberezi“. Sună promiţător, da’ o lăsăm pentru data viitoare.

Sexul dăunează grav evoluţiei spirituale

Copiii soarelui spun că locul acesta, în care au ales ei să trăiască, are nişte energii speciale. El a fost descoperit de Ardelean Fărcaş, în 1984, în ziua de Paşte. În urmă cu peste zece ani, l-au cumpărat, cu gospodării cu tot, de la ţărani. Membrii fondatori ai asociaţiei se cunoşteau între ei, de la diverse întâlniri pe teme de meditaţie. Apoi au mai venit şi alţii, la cursuri de vipassana. Şi le-a plăcut atât de mult, încât au rămas. Unii au şi copii, e o comunitate în toată regula.

Felul în care se trăieşte aici este, într-adevăr, simplu, natural, aproape ireal de frumos pentru vremurile noastre. Fiecare zi începe şi se sfârşeşte cu o oră de meditaţie. În rest, toată lumea are de lucru. La grădină, la animale, în bucătărie, la curăţenie… Din piaţă nu cumpără decât orez, toate celelalte alimente sunt produse la faţa locului, sută la sută ecologic: legume, fructe, pâine de casă, uleiuri presate la rece, brânză, dulceţuri. Un stil de alimentaţie care face minuni, de vreme ce toţi arată aşa de tineri, de vii, de lipsiţi de umbre. Şi spun că nu s-au îmbolnăvit niciodată de când sunt aici, că n-au treabă de doctori, a fost cazul doar de dentist.

De câteva ori pe an, într-un corp separat de clădiri, organizează cursuri de vipassana, pentru începători şi avansaţi. Totul este gratuit şi, mai mult, oferit cu drag, pentru că asta contează în calea spre purificare: hrană, cazare, instructori. După curs, dacă ţi-a plăcut, dacă vrei să ajuţi un viitor student şi, evident, dacă ai de unde, poţi să faci o donaţie. Ceea ce, de regulă, se cam ­petrece.

În ceea ce priveşte bucătăria internă a unui curs, Adi este destul de zgârcit în detalii. O ţine, una şi bună, că n-am decât s-o încerc pe pielea mea: „Totul se rezumă la observarea respiraţiei, asta e, de fapt, vipassana. Te concentrezi pe cum intră, cum iese, şi deja ai scăpat de multe lucruri. Respiraţia e legătura universului tău interior cu exteriorul, fără ea totul dispare. Urmărind-o, înveţi să-ţi dizolvi ego-ul, să iei totul natural, aşa cum se întâmplă, nu cum ai vrea tu să fie. Dorinţa, în general, dezechilibrează. Faci, aşa, ca un scurt-circuit, nu te mai încarci energetic. Există o lege a naturii şi o natură a legii. O să te cutremuri când o să vezi ce putere are mintea ta! Toţi avem sămânţa sfinţeniei, ea e legătura între noi şi creator. Doar că, de obicei, o pierdem pe drum. Bărbatul, de pildă, îşi pierde cea mai preţioasă energie când face sex. De aia se zice că e bine s-o faci doar pentru procreere, dacă vrei să evoluezi spiritual. În timpul cursurilor de vipassana, e obligatoriu să te abţii de la orice activitate sexuală. Femeile şi bărbaţii stau separat, aici avem mai multe femei, ca de obicei ele ţin în spate spiritualitatea lumii. De aia trebuie respectată femeia, indiferent de cum arată. Gata, nu mai spun nimic, cine vrea să vină să vadă. În alea zece zile, şi dacă-i tontoloc tot învaţă ceva!“

foto Octavian Tibăr

În lume există peste 180 de centre în care se deprind tainele vipassanei. În ţări dezvoltate, ca Anglia, de pildă, ­cursurile au taxe exorbitante, de mii de euro, fiind accesibile doar elitelor. Centrul din Dumbrava de Sus este singurul din lume care are grădini ecologice şi asigură o viaţă naturală sută la sută. Poate tocmai de aceea, aici vin şi ­cursanţi din S.U.A., Canada, India, Germania, Australia, Italia sau Grecia.

Copiii soarelui este o organizaţie culturală non-profit, perfect legală şi nu are caracter religios. Nimeni nu te converteşte la nici o religie, eşti convertit doar la tine însuţi, dacă se poate spune aşa: „Înveţi să fii stăpânul minţii tale, să nu mai fii sclavul ei, să ai o viaţă sănătoasă, fizic şi psihic, să trăieşti fericit. Nu este nicidecum o ramură yoga. Accentul cade pe gândirea pozitivă, care te ajută să-ţi păstrezi echilibrul interior, pentru a avea o viaţă frumoasă“, susţine Adi de la Brad.



Fotografie de grup cu nişte copii ai soarelui

Cristina: „În 2003, am venit aici la un curs de vipassana, sfătuită de mama, care fusese şi ea. Doar că eu am rămas. Sunt din Piatra Neamţ, eram studentă la limbi străine. Simţeam că viaţa de la oraş mă ucide, încet, dar sigur, acolo contează doar banii, nu şi sufletul. În locul ăsta am simţit că pot să trăiesc, în rest doar supravie­ţuiam. Mi-am terminat şi facultatea, am licenţă în patru limbi străine. Chiar profesez, sunt interpret şi ghid pentru cursanţii noştri de peste hotare. Nu ştiu dacă e uşor sau greu să stai aici, probabil că şi una şi alta, ca orice mod de viaţă. O să rămân cât o fi să fie, vreau să văd schimbările din acest loc, unde mă simt în siguranţă“.

Andrei (fiul lui Adrian Fărcaş): „După ce-am terminat liceul, la Brad, m-am aşezat aici, că-i mai bine. Nu mă freacă nimeni la cap, că se tot luau de mine, că tata-i aşa şi pe dincolo. Or, scuzaţi, pentru mine tata e foarte important. El m-a învăţat cel mai preţios lucru din lume, adică să trăiesc liber. Şi asta pot s-o fac exact aici. Am vrut să plec din ţară, la un moment dat, da’ nu dau eu libertatea pe nişte nimicuri“.

Irina: „Mi-a plăcut aici, de la început, întinereşti, în esenţă, dacă te deschizi mult faţă de locul ăsta. Scapi de măşti, te întorci la ceea ce eşti, de fapt. Şi, prin ­cursu­rile de vipassana, poţi face ceva concret pentru oameni, îi ajuţi să se cunoască, să se împace cu ei înşişi“.

Mirciulică: „Sunt aici de trei ani, am terminat Facultatea de relaţii economice internaţionale, acum am început masteratul. Îmi place viaţa asta, simplă, redusă la esenţe. Locul mi se pare fantastic, sunt legat de el şi afectiv, bunica mea este din zonă“.

Dodi: „Nu mi-a plăcut niciodată oraşul, simţeam că nu mă regăsesc acolo, totul era o învârteală fără rost. Sunt din Sibiu şi eram student la Cluj, la calculatoare. Am venit la cursul de vipassana şi de-atunci, de patru ani, am rămas aici. Am oareşce probleme cu familia, nu e de acord cu alegerea mea, dar asta e!“

Mihaela: „Am lucrat ca asistent social, la Iaşi, vreo opt ani. Când am înţeles ce se face la Dumbrava de Sus, n-am ezitat nici o clipă. Sunt aici de la început, membră fondatoare, pentru că am considerat că forma cea mai înaltă de ajutor e să-l ajuţi pe om să se cunoască, nu cu haine sau mâncare. Acum sunt şi consilier la Primăria Ribiţa, că primarul a cerut un om de la noi, ca să ţină legătura cu autorităţile. Mă duc la şedinţe, dacă pot rezolv vreo problemă, m-am ocupat de iluminatul public, de pildă. Nu suntem sălbatici, chiar dacă trăim mai retras. Ba, dimpotrivă, ne tot şcolim, avem diplome de agricultori, pomicultori, fermieri şi nu mai ştiu ce, că aşa ne cere Uniunea Europeană“.

Sigur că gura târgului spune multe despre copiii soarelui, de la aberaţia că ar mânca oameni până la orgii sexuale. Deranjat, dar şi amuzat, de folclorul cu pricina, Ardelean Fărcaş a refuzat să vorbească despre orice detaliu legat de viaţa lor intimă. Nu am fost foarte fericită cu asta, dar îl înţeleg. La urma-urmei, dacă scriu despre un chirurg, de pildă, sunt mai puţin importante starea lui civilă, fanteziile sexuale sau cu cine şi ce face în pat.


Doar să şezi, fără să cugeţi

Adrian, 47 de ani, manager: „Am fost la cursul de vipassana în primăvară, din dorinţa de-a afla cine sunt eu, de fapt. Că nu sunt nici diploma, nici profesia, nici casa, nici maşina… E o experienţă foarte grea, dar folositoare. Acolo am înţeles, de-adevăratelea, bancul ăla cu ardeleni: Ce faci, bade, şezi şi cugeţi? Nu, numa’ şed. E foarte important doar să şezi şi să te uiţi înăuntrul tău. Înţelegi, în sfârşit, că poţi păcăli orice pe lumea asta, dar nu şi pe tine. M-am simţit atât de bine acolo, încât nu mă mai simţeam, ca trup, cu greutate şi dureri, eram doar o conştiinţă. Condiţiile ca să ajungi aici sunt foarte dure, dar merită. Ne trezeam la patru dimineaţa, meditam aproape tot timpul, în afară de pauzele de masă şi odihnă. Trebuia să stăm aşezaţi, nu pe scaun, nici lungiţi, cu spinarea dreaptă, într-un fel de turceşte, de lotus, de în genunchi, fiecare cum putea. Sigur că înţepeneai, că te dureau toate cele. Şi stăteai, aşa, obişnuindu-ţi fiinţa cu capacitatea de a fi conştientă de ceea ce se întâmplă, folosind ca vehicul respiraţia. Inspiram şi expiram, atent la ceea ce simt. Mi-au zis să-mi rad barba, că mă încurcă. Şi să-mi dau jos crucea de la gât, din acelaşi motiv. Zece zile n-am vorbit cu nimeni, doar cu instructorul, seara, pe probleme legate strict de tehnica meditaţiei. Eu, de pildă, mă simţeam aiurea că nu pot să-i mulţumesc persoanei care îmi punea mâncarea în farfurie. N-aveam voie nici gesturi, nici semne. Mâncam cu faţa la perete, nici măcar nu ne vedeam între noi. Eram vreo 15 femei şi vreo 10 bărbaţi, cazaţi în case diferite, separaţi şi la meditaţii. În ultima zi, simţeam că nu se mai termină, aveam, aşa, un fel de tensiune. Acum am nostalgia de-a reveni acolo, mă simţeam atât de bine, şi fizic, şi psihic. Vreau să mă întorc la starea aceea şi apoi să reuşesc să o păstrez“.


„Ieşisem din timp“

Sandu, 40 de ani, maseur, student la kinetoterapie: „Am aflat de aceste ­cursuri de vipassana de la un client. L-am sunat pe Adi, m-a întrebat dacă nu-s nebun, că au mai mers unii cu probleme, au spart geamuri… Mai făcusem meditaţie înainte, dar nu 11 ore pe zi, e mult, foarte mult. Mi s-a spus că zece zile în acest regim echivalează cu doi ani de meditaţie de o oră zilnic. La Dumbrava de Sus sunt condiţii de mânăstire budistă, totul e decent, dar auster, în acelaşi timp, ca să nu simţi confort, să nu-ţi exacerbezi egoul. Mâncarea este foarte simplă, naturală, o adevărată revelaţie pentru pasionaţii genului. În principal, făceam două tipuri de exerciţii: stăteam nemişcaţi, într-o probă de fermitate, foarte grea, că-ţi trecea os prin os, apoi ne plimbam atenţia pe anumite părţi ale corpului. Ultima nu-mi prea ieşea, nu-mi puteam controla mintea. După o vreme, nu ştiu cât, nu mai aveam percepţia zilelor, ieşisem din timp. Mă gândeam că ajung acasă şi îi găsesc pe toţi bătrâni, că a trecut o veşnicie. Concentrarea asta pe interior chiar mi-a folosit. Am devenit mai calm, mai atent, observ tot felul de lucruri, de nuanţe. Cred că ar fi bine, măcar o dată în viaţă, să trecem şi prin asta. E un exerciţiu de interiorizare complet, e prima dată când eşti singur cu tine, nu te mai poţi minţi, nu mai ai unde să fugi, îţi eşti singur oglindă. Asta e, de fapt, marea întâlnire. Din care înţelegi că adevăratul sine nu ţine de prostiile noastre de zi cu zi. Şi în planul sănătăţii fizice se întâmplă nişte lucruri. Eu mi-am făcut analizele, înainte să plec, şi aveam tot felul de probleme, de la nisip la rinichi, până la mâl la bilă. După două săptămâni, când am refăcut analizele, nu mai aveam nimic. Doctorul s-a mirat, mi-a arătat ecografiile şi a întrebat, aşa, ca pentru el, ce-o mai fi şi asta? Vipassana, am răspuns, aşa, în mine!“


Taguri:

Comentarii

  1. […] mai scris despre centrul de meditatţe Vipassana, dar azi  am dat peste un articol din revista Flacăra din 2008. L-am cunoscut pe Ardelean Fărcaş. Nu numai că-mi plac ideile lui, dar sunt foarte de […]

  2. […] blues, Ami,  mi-a atras atenția asupra unui articol scris  Liliana Petrus și apărut în Revista Flacăra, ediția online din 25 Noiembrie, […]

Comenteaza