O după-amiază obişnuită cu Dan Piţa

Dan Piţa, regizorul român care câştiga, la „Festivalul de Film de la Veneţia“, „Leul de Argint“, cu „Hotel de lux“, a lansat de curând cel mai recent film al său, „Ceva bun de la viaţă“. Un bun prilej de a ne aminti despre el, despre viaţa sa…

Povestea lui Dan Piţa  începe  la  Dorohoi, locul unde  s-a născut, într-o vreme când  tatăl său, militar de carieră, fusese trimis pe zonă, la graniţa de  nord a României. Una  dintre cele mai  vechi amintiri. Avea doar câţiva  ani, era într-o iarnă. Pe jos se aşternuse zăpada, vreme numai  bună de dat cu sania, aşa că ordonanţa tatălui a primit poruncă să-l plimbe pe Dan cu sania. L-a  plimbat, dar  când  s-a uitat  la  un moment dat în spate să vadă ce mai face copilul, a văzut că nu mai  e.  Dan Piţa  căzuse în zăpadă în faţa cinematografului.

Armenească. Un cartier  din  Bucureşti, cu un aer special, pentru  că nu a fost afectat de modernizări. Străzile, casele,  întregul  cartier şi-a păstrat liniile  – o geometrie care a rămas familiară, uşor de recunoscut locuitorilor săi. Loc încărcat de istorie, unde  au trăit şi locuit Mihai   Eminescu,  I.L.   Caragiale,  Mateiu Caragiale, Mircea  Eliade, Mircea  Vulcănescu ş.a… personalităţi care au schimbat  ţara, contribuind  la   definirea   României   moderne. Străzi unde, copil fiind, Dan Piţa  dădea ture cu trotineta sau juca fotbal  pe maidan, unde, mai târziu, se plimba deseori cu prietenul  său, regizorul  Alexandru  Tatos.  „Ne  făcea reală plăcere să ne plimbăm prin cartier, discutând despre problemele noastre  legate de existenţă. Ţin minte  că în timpul conversaţiei îl conduceam spre casa lui. Stătea la vreo zece minute de mine, iar pentru că discuţiile noastre nu se încheiau  niciodată, mă reconducea apoi  el pe mine acasă. Şi  tot aşa, de la mine la el, de la el la mine, pentru  că discutam, discutam, discutam,  mai  ales  pentru   că fiecare  dintre  noi vedea lucrurile în felul lui, subiectele  erau inepuizabile, iar raidurile zilnice.”

Armenească acum; neschimbat, dar oamenii?… Cu cine ieşiţi  să vă mai plimbaţi, domnule Dan Piţa?  „Cu oricine e dispus să comunice, să fie în stare să asculte, ca să nu-mi bat gura de pomană, sau care să aibă şi el ceva de spus, indiferent de vârstă sau pregătire”.

Din nou în trecut. În vremea când Dan Piţa colinda Bucureştiul,  de  la  Moşilor  până  în zona Gării de Nord, de la un teatru la altul, sau de la un cinematograf la altul, căutând filmele neorealismului  italian,  Fellini, Visconti, De Sica, sau  filmele  franceze  ale noului val.  Şi   o punte în timp – de la trecut la prezent, când, de curând, cel mai recent film al regizorului, Ceva bun de la viaţă, a avut premiera şi la cinematograful Europa, fost Mioriţa. „Am fost emoţionat să intru după multă vreme într-o sală de cinema unde  nu mai fusesem de mult. Sigur, acum e  altceva, s-a modernizat  totul.  Pe  vremea  copilăriei mele,  spectacolul  de  film  era  mai complex. În timpul pauzelor, urcau pe scenă, pentru scurte evoluţii, diverşi  artişti, comici ai vremii, de  la  Trio  Grigoriu,  Mircea  Crişan, Puiu Călinescu, la Stroe şi Zizi Şerban.”

Printre cele mai cunoscute filme semnate de Piţa amintim: „Nunta de piatră“, „Duhul aurului“, „Tănase Scatiu“, „Profetul, aurul şi ardelenii“, „Concurs“, „Faleze de nisip“, „Pas  în doi, „Pepe şi Fifi…“

Gândul despre film. De la imaginaţia copilăriei, când   viziona  filme  cu  noianul, ţine minte  un film preferat  în  cartier, pe  care  îl povestea prietenilor: Copiii paradisului şi fugea repede   acasă să  joace  personajele văzute pe marele  ecran, la încolţirea în mintea  tânărului cinefil a ceea ce înseamnă filmul. „Te obsedează un film şi începi un exerciţiu, un fel de a-ţi folosi memoria. Începi să-l refaci. Să elaborezi o întreagă structură. În clipa când intri într-un film şi anticipezi  ce se va  întâmpla, deja  faci parte din  structura lui. Încet, încet începi să te pui la punct, şi aşa te trezeşti la examenul de admitere. Eu am intrat în ’65, eram deja matur, umblat prin lume.” Umblat  prin lume – e un fel de-a  spune, deoarece  ieşirile  se  limitau doar la  diverse călătorii prin  ţară, cel  mult până în Bulgaria, unde ajungea cu ocazia unor meciuri de baschet. Dan Piţa  a jucat „şi ceva baschet”. „La o echipă destul de vioaie, care a plecat tot din cartierul  Armenească. O echipă plină de tineri  anonimi, dornici să se afirme. Dar, cum ameninţa să câştige campionatul, a fost desfiinţată.” Nimic nu-i nou sub soare. Şi atunci trebuia  să câştige Steaua  ori Dinamo.

Dan Piţa este cunoscut atât ca regizor, cât şi ca scenarist.

Baschetul nu a fost singurul sport practicat de  regizor. „Era mult mai  accesibil  să baţi  o minge pe maidan. În afară de baschet şi fotbal, am  mai  jucat  tenis, rugby, am  făcut nataţie, dar fără să ating performanţa. Locul unde  am fost cel mai  bine  integrat a fost baschetul, şi chiar dacă nu eram în grupul  de forţă al echipei, oarecare  agilitate tot căpătasem…” De altfel, atunci când profesorul de la Institut, Victor Iliu, le-a dat studenţilor pe mână aparatură şi peliculă de 16 mm să vadă cum filmează, Dan Piţa s-a întors tot la unul dintre obiceiurile  din  cartier.  „Trebuia  să-i demonstrăm lui Iliu că ştim să filmăm, să folosim prim-planul, detaliile, că ştim să montăm. Aşa a ieşit un subiect amuzant despre un joc care a făcut istorie  în vremea  aceea: poarca.”

„Într-o zi mă trezesc că un domn în toată firea, înalt, cu  mustaţă, mă abordează. Nu ştiam cine e. Domnule Piţa, mai  ţineţi  minte? Eu eram unul din  puştii ăia care juca poarca în filmul dv.”

O perioadă când  cenzura  comunistă nu îl afectase încă pe tânărul regizor. S-a întâmplat mai  târziu, cu Filip  cel bun, dar  mai  ales  cu Nunta de piatră.  „Recent aveam  să descopăr, când mi-am văzut dosarul de la Securitate, că atunci a început urmărirea mea informativă, cu  note, cu  ascultatul   telefonului, ce  zice anturajul. Eram bine supravegheat. Dacă vezi planul   de   urmărire din   dosarul  meu   de Securitate, te apucă frica.  Nunta de piatră s-a blocat când a ajuns  la comisia ideologică. Cel mai  mare  personaj al  comisiei  era  Dumitru Popescu, zis şi  Dumnezeu. Acesta a  plecat din vizionare, iar ceilalţi  se tot întrebau de ce a plecat.  Timp de un an nimeni n-a avut curaj să întrebe. Până la urmă s-a aflat: N-are, domnule, filmul  nici  o   problemă… Dar  până atunci am tot fost încolţit: ba că de ce a plecat Dumitru Popescu, ba că trebuie  să tai.  Ce să tai?  De unde  să tai?  Nimeni nu avea  habar, era  doar confuzie  şi teamă.  Frica  de  scaun, cum se spunea  pe atunci, aluzie  la schimbarea   în  funcţii   pe  care   le  făcea  partidul. Coincidenţa  a făcut ca Popescu să plece chiar la o secvenţă din film când  cad nişte scaune. De aceea  bâjbâiau  membrii comisiei. Târziu am aflat  că Dumitru Popescu  plecase  să dea un telefon.”

Un  salt  în timp de  20  de  ani, şi  suntem după ’90, când  artiştii şi-au câştigat libertatea de  exprimare. Cum a  fost  pentru  regizorul Dan Piţa?  „Poţi să abordezi orice subiect, orice îţi trece prin cap, cu condiţia să ai bani.  În ultima perioadă, contează şi în ce parte a baricadei te găseşti, cei care au puterea vor să nu-i critici, iar arta dacă nu descrie  şi în mod critic lumea, nu e veridică…“ Însă, vorba românului, dacă nu e laie, e bălaie. Nicicum  nu-i bine.  „Se pot face şi filme interesante, în Femeia visurilor nu e nimic ideologic, dar pe plan uman  da.”

În orizontul gri  al  cenzurii  comuniste,  o pată de culoare: faimoasele western-uri româneşti realizate de Piţa şi Veroiu. „Contactul cu platoul e foarte  important, mai  ales  la vârsta  aia.   Întrebarea e:  ce  faci, îţi   rozi  unghiile neavând de lucru, sau  treci la treabă? Aceste  filme au fost un pariu  pentru  noi, mai ales că în timpul  studenţiei eram  mare  admirator al filmelor western. Au  fost filme care m-au ajutat  să depăşesc  momentele mai  dificile   din carieră, când   cenzura   îmi  bloca  subiectele. Filmele  cu cowboy  erau  o  încântare pentru toată lumea, o fereastră  deschisă. Puteam  să lucrez şi să am echipă. E mare lucru să faci pe cowboy-ul, la Brăila sau  la vulcanii  noroioşi. Realizând aceste filme, mi-am plătit datoriile, pentru   că nu  puteam  să trăiesc  doar din  modestul contract. În vremea aceea, erau două modalităţi prin care erau remuneraţi regizorii. Prin  contract,  sau  drepturi de  autor, adică o părticică din  preţul  biletelor. Problema era că de-abia de la un milion de spectatori începeau să-ţi numere  tantiemele. Or, la  aceste  două filme am avut peste 15 milioane de spectatori. Mi-am plătit datoriile, am putut să-mi iau şi o Dacie.”

Întotdeauna opţiunea: ce fel de film vrei să faci?  „Poate  să-ţi placă un  scenariu,  e interesant, bine  scris.  Dar până nu ai ingredientele necesare  e greu să te apuci.  Nu ai actori, nu ai găsit locurile potrivite şi toată seria de elemente care construiesc filmul. Abia după ce m-am asigurat de toate  aceste lucruri, spun da unui subiect. E în primul rând o teamă. Eşti pus în faţa unui pariu care depinde de tine, dar într-o mare măsură de restul, de ceilalţi, de bani, de echipă, de  actori, de  un monteur  bun,  de  un inginer  de sunet etc.”

Cinematografia   s-a schimbat   mult  de-a lungul  timpului, societăţile şi ele. De jumătate de secol aproape, de când  face film, Dan Piţa spune că a rămas acelaşi. „Nu m-am schimbat, poate  doar în mintea  unor critici, mai  ales  a celor  care  scriau   la  comandă. Am  aceeaşi relaţie  cu lumea  filmului şi cu viaţa  ca întotdeauna. Am rămas aproape  de  oameni, nu m-am băgat în politică, cred  că adevărul trebuie arătat oricine ar fi la putere. N-am perioada roz, sau galbenă, ca în pictură. Picasso  era tot el când începuse perioada cubismului, dar poate că pe atunci se fabrica mai mult galben, sau îi rămăsese lui mai multă culoare galbenă în  magazie.” Doar consecvenţa profesională de a face film, dincolo de orice principii călăuzitoare. „Eu nu cred  că există  nişte principii legate de profesie. A, da, dacă vorbim de structura morală a unui artist, de un anumit mod de a  aborda un  subiect, atunci  sunt de  acord.” Dar ca  pedagog? „Nu  ştiu în ce măsură studenţii aveau nevoie de experienţa mea. Dacă ai un student care te întreabă mereu cum să facă filmul, acela  nu mai  e regizor, ci altceva. Eşti singur  în faţa lumii, în faţa subiectului. Oricât ai încerca să imiţi pe cineva, tot trebuie să fii tu acolo.”

„Îmi place  felul  cum a  explicat  Federico Fellini cinema-ul: ceva mincinos, dar în sensul frumos. Totul se construieşte. Casa e un platou, nu e o casă. În cinema poţi să-ţi construieşti străzile, deşi nu trece nimeni pe acolo. Dar dacă în final  ceea  ce spune  el prin acel  film rămâne o minciună, atunci nu-mi mai place.”

Vorbim.  Uneori  clipe  de  tăcere. Un  uşor suspans   şi   spiritul   hâtru   al   maestrului: „Haideţi, domnule Pocovnicu, ce întrebări mai aveţi?“ Atmosfera din  biroul de lucru al regizorului.  Camera,    elegant    aranjată,  dar  căptuşită cu  rafturi  de  cărţi până în  tavan. Albume de fotografie, cutii cu fotografii  de la filmări. Tablouri de familie, cu neamurile regizorului, mama, tata,  fratele  mai  mare. Şi, în surdină, un uşor zumzet  pe care-l face televizorul deschis. Pe Mezzo…

Cel mai recent film al lui Dan Piţa, Ceva bun de la viaţă. Regizorul  a schimbat  scenariul  de mai  multe  ori. Bucăţi mici, ajustări, în funcţie de nevoile actorilor. Vorbele – cum s-ar spune.

Filmările la Ceva bun de la viaţă  au  durat doar 31 de zile, în 2010. O poveste cu doi orfani care încearcă să-şi croiască un drum în viaţă, dar  care  nimeresc  sub  gheara  unor profitori influenţi  ce îi folosesc în propriul interes  şi ca paravan pentru afaceri necurate. Emigrarea în America, Ţara tuturor posibilităţilor, este visul acestor oropsiţi ai sorţii. O Americă la care pot visa şi cineaştii români; spre deosebire de filmele  americane care au şi câte 1.000 de copii atunci  când  sunt lansate, Ceva bun de  la  viaţă are doar una singură. Imaginile din film, unele foarte  plastice, metaforice.  E  acolo  întreaga sărăcie a Văii Jiului. Îmi aduc aminte  în mod special de o imagine. „E un cămin fără ferestre, fără uşi. Locuiesc oameni  acolo, şi ştii ce bine?  Gătesc, mănâncă, un cartier întreg se numeşte Dallas. La un moment dat, după ce am coborât din   maşină, şoferul  mi-a spus  să am  grijă pe-acolo, să nu păţesc ceva.”  O lume  de suspans. Minerii – cu nenorocirile lor, dar şi amintirea unor evenimente brutale  după revoluţie.

O zi obişnuită cu Dan Piţa.  Dacă  există…

„Nici una nu seamană cu alta. Poate o zi de filmare, te duci pe platou, de multe ori ai organizat  filmarea  cu trei zile  înainte, şi înţelegi că trebuie să fie altfel. Niciodată nu găseşti lucrurile exact cum ţi le-ai imaginat, dar  trebuie  să ai  curajul  să intervii, pentru  ca filmul să  nu plece în altă direcţie. Atunci te sfătuiesti cu cei mai importanţi colaboratori din echipă, operatorul, scenograful, inginerul de sunet, pictorul de  costume, şi nu în ultimul rând actorul.  E esenţial, e nevoie de o osmoză. Iar actorul trebuie să se simtă implicat, altfel e o mobilă. Nu văd filmul fără actori. Întotdeauna am încercat să aduc  în filmele mele tineri actori, iar pe de altă parte am vrut să-i pun într-o lumină diferită pe cei consacraţi cărora li s-a pus ştampila  că sunt  într-un anumit fel.  Am obiceiul  să cutreier  teatrele  din   ţară, să descopăr  actori necunoscuţi. Au  fost situaţii când am apelat  la teatre aproape anonime, pentru actori de care nu ştia nimeni, dar  care erau adevăraţi profesionişti. Cu actorii trebuie să ai o relaţie  bazată pe încredere, să recurgi la tot felul de metode care  să-i  ajute. Dacă nu-i iubeşti  şi respecţi, dacă nu le oferi toată atenţia ta, nu faci nimic, nu-ţi devine aliat. Iar actorul trebuie să fie convins că el singur  face  personajul, că tu îi dai doar un start.”

Taguri: nr. 3 / martie 2012 Tweet

Friday, March 9th, 2012 at 1:55 pm, PEOPLE, RSS feed