O, LEVANT, LEVANT FERICE!… / SERIA LIICEANU

Cartarescu, (ipocrit cititor, semenul meu) frate!

O, LEVANT, LEVANT FERICE!…

O capodoperă a generaţiei ’80 „în dublet”:! în proză şi poeziei

Apariţia, la HUMANITAS, a calupurilor din Visul, prilejuieşte şi relee- turarea separată a lor, ca şi cum ele ar fi nişte entităţi de proză care s-ar mişca sin­gure în universul lor.

Spre deosebire de construcţia mai ela­borată din Orbitor, nuvelele din Visul au o mai mare prospeţime, specifică prospectării de noi teritorii.

Levantul este cel mai închegat proiect apărut în literatura română şi produs de generaţia ’80. Fusese vestit de Totul şi Poeme de Amor, după o carte de debut, Faruri, vitrine, fotografii care, mai puţin ulti­ma parte, era mai mult o operă post-stănesciană (model ce va fi renegat aproape cu furie, ca unul retardat, în Post- modernismul românesc, o carte nu întot­deauna dreaptă!). Singura carte-proiect la fel de coerentă – şi aproape o capodoperă, oricum, a doua realizare majoră, notabilă, a poeziei optzeciste – ar mai putea fi Câmp negru, a lui Nichita Danilov. Celălalt din treime, Ion Mureşan, nu este omul unei singure cărţi, ci el circulă mai „sfâşiat decât Morfeu”. Dar, înainte de Levant, reeditat, în 2006, de către EDITURA HUMANITAS (vezi coperta!), a mai fost o carte care con­stituie o marcă a generaţiei ’80 – şi este, după gândul meu, cea mai bună carte a sa de proză, Visul. Şi asta deoarece, în primul rând, conţine, in nuce, toate cărţile de proză viitoare, un întreg evantai, restrâns sub palma fragilă a unei gheişe. Admirabila nuvelă a Mendebilului (reedi­tată, şi ea, de către EDITURA HUMANI­TAS, de curând), are deja reflexul prozei lungi pe care o va împleti, mai târziu, Cărtărescul. Ce formează profilul de scri­itor complet al lui Mircea Cărtărescu? în primul rând, posibilitatea de a se regenera. De a sări dintr-o cracă în alta a genurilor literare. Când a epuizat experienţa sa poe­tică personală, a trecut la nuvelă. A urmat, după un poem-epopee, primul roman, apoi, când nimeni nu se aştepta, ambiţiosul proiect (riscant, în acelaşi timp) al unei trilogii, Orbitor (Aripa stângă, Corpul, Aripa dreapta). Prin ele, Cărtărescu a devenit cel mai important scriitor optzecist, fără a fi, neapărat, cel mai mare poet, deşi cu aceasta a început: cu poezia. Când proiectul Orbitorului a dat semne de oboseală, Cărtărescu s-a reinventat încă o dată, în ciuda celor care îi pronosticau o moarte subită, şi a mai scos de sub joben ceva: Jurnalul. Şi de notat că toate au apărut la aceeaşi editură, HUMANITAS, sub, deo­camdată, infailibila reţetă a marketingului personal. Ba încă şi mai mult: s-a hodinit cu Enciclopedia zmeilor (2003) şi a luat o gură de oxigen cu audio-book-ul. Proteic. Capabil să se rescrie, să se reformuleze, deşi, în toate cărţile, întâlnim aceeaşi materie. O materie lirică, aşa cum a curs la început, lava primă, care ia formele momentului, se adecvează la diferiţi timpi estetici. Sursa combustiei a fost una: din care au izvorât toate. Ne putem aştepta, atunci când Jurnalul sau Orbitor se vor fi epuizat ca experienţe literare (şi nu numai), Mircea Cărtărescu să scoată din mânecă un alt proiect, nou-nouţ, dar cu aceeaşi materie, cu acelaşi conţinut. Culmea, deşi el pare mai degrabă un iubitor al spaţiului anglo-saxon, moda poeţilor care au mare succes în proză poate fi revendicată, în tim­puri mai apropiate de noi, din voga auto­rilor francezi. Un prim exemplu ar putea fi Alain Bosquet, poet, dar care a repurtat un real succes cu o carte de proză, Infernul tan­dreţii, iar ecourile ei au fost perceptibile şi de la noi.

In timp ce Jurnalul sau Orbitor sunt cărţi „de maturitate”, Travesti este o carte de tinereţe, parcă mai înrudită cu De ce iubim femeile. Deja ştim, acum, din Jurnal, că auctorele s-a frământat multă vreme pe marginea Travesti-ului, supranumit şi Lulu, că a avut îndoieli privind publicarea lui. Dar chiar şi aşa, avem în fată o carte semnată Cărtărescu, una atipică, tribut plătit adolescentei. Ca om, am întâlnit întotdeauna în Mircea Cărtărescu o fiinţă delicată, care detestă să fie zgomotos, pre­ocupat de dreapta măsură a lui şi a scrii­turii sale. Arhitectura delicată, diafană, este, de altfel, specifică tuturor cărţilor sale. Un scriitor care îşi montează amortizorul sonor pistolului cu care scrie. Pe de altă parte, un zugrav. Preocupat să zugrăvească amplu scenele. De a le supradimensiona, fie că e vorba de Orbitor sau de Levantul. El execută o mărire înfricoşătoare a lor, este gata să jure mai curând pe vise decât pe Dumnezeu (deşi ultima perioadă îl apropie tot mai mult de pasajele Bibliei, care par a-1 obseda – îndeosebi Sfântul Apostol Pavel). Mircea, ca om şi ca personaj, trăieşte într-o lume fragmentată, onirică, post-modernă cu adevărat (deşi eu, unul, consider fenomenul post-modern epuizat la noi, chiar dacă într-o perioadă foarte scurtă), a fractatlilor, o lume degenerată, care a pier­dut mult din sens şi din Dumnezeu. Datorită distantei aşternute în timp, Levantul pare a se îndepărta tot mai mult, se duce ca ochii în fundul capului, capul unui timp ce s-a oprit la lumea din „ante- revulutie”.

Masura in care el este

SERIA LIICEANU

Am promis, în barbă, când am scris, acum câteva luni, despre DECLARAŢIE DE IUBIRE, că am să revin asupra ediţiei revizuite şi adăugite, din 2006, a cărţii lui Gabriel Liiceanu. în nota asupra ediţiei, cu care se deschide cea de-a cincea ediţie, Liiceanu vorbeşte despre propria sa „serie de autor”, pe care încearcă să o privească într-o mai mare detaşare, sub înrâurirea timpului. Sub acelaşi semn al reevaluărilor se găseşte şi lucrarea OM $1 SIMBOL, subintitulată Interpretări ale simbolului în teo­ria artei şi filozofia culturii. Să aruncăm, însă, şi o privire asupra omului Liiceanu – şi asupra a ceea ce îl caracterizează. Ar fi vorba de un anume gen de febrilitate. Ea se poate ghici în rit­mul tânărului care, în zece ani, par­curge, mai întâi, Filozofia, iar apoi devine absolvent de Limbi Clasice, ajungând, la treizeci şi unu de ani, să fie înarmat cu două licenţe şi cercetător la Institutul de Filozofie, în pragul editării primei sale cărţi, cea despre TRAGIC (O fenomenologie a limitei şi a depăşirii). încer­carea limitelor devine obsesia lui Liiceanu. La 31 de ani, el e „în grafic”. Forţează limitele. Şi le va forţa întotdeauna.

Aşa cum va forţa limitele „antiprezidentialilor” şi, deopotrivă, a exasperatului lobby liberal, atunci când, cu mult mai în contempo­raneitate, va semna platforma celor 50 de intelectuali. Forţarea limitelor va deveni specialitatea lui, iar Gabriel Liiceanu va reconstrui, de pe alte schele, lucrarea POLITROPIEI. Intorcându-se spre propriul său trecut, el se (re)găseşte, uneori, prea preţios. Vrea să simplifice lucrurile şi să meargă spre esenţe. Dă noul titlu din „sâm­burele” cărţii, renunţă la o parte din înveliş. Recitit după mai mulţi ani, textul are o pornire inerţioasă. Se articulează, însă, pe parcurs, cu mai multă supleţe, dis­cursul devenind din ce în ce mai coerent, mai articulat. De câte ori nu ne-am con­fruntat cu lectura mimetică?! Şi, de câte ori, nu am încercat să găsim punctul de a oma­gia un profesor precum Henri Wald? Important e, în demersul din DECLARAŢIE DE IUBIRE, să găsim aproxi­marea unui asemenea elogiu. Târcolirea filo­zofică / şi firoscofică a unui laudatio, iată, de fapt, mai întâi, problema filozofului. Cum să te aşezi? Care e unghiul? Care e strategia? Cum îţi calculezi paşii? Care e poziţia veneraţiei? Tema este tangentată şi în celelalte „exerciţii de admiraţie”. Spun exerciţii de admiraţie deoarece, dacă ne uităm, în acel curriculum vitae, la filmele realizate de filozof în cetate, o să vedem că ele aproximează potenţiale modele, atât ontologice cât şi de cunoaştere.

Alături de Eugen Ionescu sau Cioran, DECLARAŢIE DE IUBIRE aşază Noica, Bernea, Cretia – şi Virgil Ierunca sau Monica Lovinescu. De la Henri Wald, însă, la Monica & Virgil, ce distantă! Wald este formatorul prin exce­lentă, premisa, în timp ce Virgil şi Monica dau samă despre realizarea modelului cultural. Sunt îndeplinătorii. Cei salvaţi, mântuiţi prin demersul lor – sau prin grafia culturii înseşi. Cum este o experienţă pe care am trăit-o deopotrivă, am să zăbovesc aici pret de câteva clipe. în 1994, am plecat, cu două burse (cea dintâi, a Guvernului Francez, a doua – a Comunităţii Europene), la Paris, să termin o şcoală post-universi- tară, de unde aveam să mă aleg cu un certi­ficat în relaţii internaţionale. Am sunat, în septembrie-octombrie ’94, la reşedinţa din Frangois Pinton. Monica a fost cea care rn-a îndrăgit din prima clipă şi s-a purtat cu mine într-un fel cuceritor, deşi nu meritam o asemenea tandreţe copleşitoare. încerc, vreau să zic, să judec experienţa lui Liiceanu de pe urma uneia trăită direct. Şi, în acest caz, mărturisirea de credinţă (căci anume ce e dragostea, dacă nu o credinţă nestrămutată?) începe cu o frază care, ca şi în cazul tâlcurilor lui Hemingway, rezumă ce va să vie, e o cugetare trăită: „Fiecare om îşi alcătuieşte de-a lungul vieţii un edi­ficiu afectiv.” După care urmează o frază „tare”: „Măsura în care el este e dată de consistenta acestui edificiu, de mâna aceea de oameni – ei nu pot fi mulţi – pe care i-a preluat în el şi pe care i-a iubit fără rest, fără umbră, şi împotriva cărora spiritul lui critic, chiar dacă a fost prezent, e neputin­cios.” Deci, testul care trebuie trecut, al anticorpilor lucidităţii, este cel al spiritului critic. în cazul cuplului invocat, el, filozo­ful, are, întotul, perfectă dreptate. Pentru că el mărturiseşte despre ei. Să sperăm că, în această înlănţuire, se va găsi, întotdeauna, cineva care să mărturisească despre noi.