Nu-l cunosc pe Marius Manole. Îl cunosc  pe  Marius  Manole.  Sunt două afirmații adevărate și false în același timp. Până sâmbătă, 17 septembrie,  prima  afirmație  era adevărată. Dar sâmbătă m-am întâlnit pentru prima dată cu el, deși îl știam din spectacole de atâta vreme.

text Radu Pocovnicu foto Mediafax și arhiva personală Marius Manole

„Am nevoie de defecte ca să fiu cu picioarele pe pământ“

Acum, când am deschis un nou document să scriu despre Marius, îmi dau seama că tot nu pot spune mare lucru despre el. Ceva-ceva tot  a  rămas. Crâmpeie,   imagini,  cuvinte… Iată-ne     dimineaţă   la    repetiţia    pentru Sinucigaşul,  spectacolul lui Felix Alexa  de  la TNB. Fără  introduceri, îmi  strâng  mâna  cu Marius ca şi  când ne-am cunoaşte de-o viaţă. Tot aşa încărcat? „Mai puţin în perioada asta. Acum repet la spectacolul unui regizor bulgar şi  la un spectacol cu Lia  Bugnar. M-am mai liniştit în ultimul timp. La început, ca să merg de la un punct la altul, făceam drumul în zig- zag. La un moment dat mi-am dat seama că e mai  simplu  să   merg  drept. Uite  că  pot…“ Rutina? „Mai degrabă experienţa…“ Şi convingerile? „Convingerile  nu. Eu pot să cred azi în ceva, iar mâine să-mi schimb părerea. O zi, sau o lună.“ Şi nu-i descurajant? „E obositor.“

„Dar vezi că el repetă, nu prea are timp“, mă avertizase Felix când l-am rugat să mă lase la repetiţii. „Ok, tot găsim noi o pauză“. Până să intre în scenă actorul sunt alţii la rând. La TNB e plin de praf,  se aud zgomotele picamerelor care vor desface teatrul în bucăţi pentru a-i da o altă faţă. În holul de la Sala Amfiteatru s-au adunat actorii din Sinucigaşul: Dan Puric, Ileana  Olteanu,  Adela   Mărculescu,  Costel Constantin,   Mihai  Călin,   Maria Buză… Sunt privit  cu  oarecare  nedumerire. De  regulă, repetiţiile sunt închise străinilor. Dar nu dau şi nu se dau explicaţii cu privire la prezenţa mea acolo. Mergem  în  cabina  lui  Manole. „Un minut, trebuie să dau un telefon.“ Se aşază pe scaun, se uită  în oglinda luminată  de  becuri. Un tic  profesional. Văd  un joben şi-l  probez. Chiar    îmi  vine  bine. Acelaşi  joc  în  oglindă. Marius vorbeşte la telefon şi continuă să se privească în oglindă. Ochi oblici, trăsături neregulate. O armonie a feţei a cărei perfecţiune scapă privirii imediate. Un chip cioplit cu o daltă tare. De aici oare seducţia chipului său?  Şi  vocea, timbrul,  râsul  electrizant,  metalic. Cum     ai reuşit  tu să pătrunzi în sufletul atâtor spectatori?

Marius trebuie să procure nişte bilete la un concert din cadrul Festivalului Enescu. Apar probleme, sunt greu de găsit. „Şi nici măcar nu sunt pentru mine biletele…“

Se simte bine aici,  în cabina sa.  Răsfățat.

„Am  cabina mea, mi se aduce cafea, ceai… În teatrul independent trebuie să  mai  dai şi  cu mătura, faci şi şmotru.“ Dar chiar şi aşa actorul trăieşte  în lumea lui. „Tot ceea ce  facem noi actorii e o formă de alint. Faptul că-mi plătesc facturile, e o alegere.  Pentru mine cel puţin. Vreau eu să fac treaba asta. Dar ştiu că  pentru cei mai mulţi dintre noi e o corvoadă   şi sunt conştient că pot lăsa oricând pe seama altcuiva aceste sarcini administrative. „De ce vă alintaţi voi,  actorii?“ „Pentru că trăim o mie de vieţi, suntem un pic din fiecare. Un pic de aici, un pic de aici“ – arată cu degetul înspre el Marius, ca şi  cum ar căuta articulaţiile sufletului. Dar tu cine eşti, Marius? Cine eşti  acum? Nu-l întreb, trag din  ţigară.  Marius s-a lăsat  de fumat. În primul  rând  pentru  a-şi proteja  sănătatea. Ficatul… „Cred   că noi fumăm ca să ne ascundem.“ „Asta fac eu acum?“ – ridic eu privirea spre el. „Chiar  şi acum“, îmi răspunde el franc. Mă gândesc la asta. Sunt sincer şi îi spun că nu ştiu  cum va decurge întâlnirea asta,  pentru că nu am fixat nimic dinainte, nici o întrebare. Las lucrurile  să  vină… „Nu  mă  simt  confortabil printre oameni dacă  aceştia mă  cunosc. Mă pot apropia mult mai uşor  de ei dacă nu ştiu  cine sunt. Altfel, încerc să-i evit. Vin la mine la cabină după spectacole să mă felicite şi să-mi ceară autografe. Trebuie să răspund amabil complimentelor lor.“ „O mască?“ „Da, o mască.“ „De ce nu încerci să fii tu?“ „Asta vreau. Nu e uşor.“ Puternic pe scenă, dar vulnerabil în viaţă. Sau,  şi  puternic, şi  vulnerabil. „Aşa  cum trăieşti,  aşa şi joci.“ (…) „Actorul trăieşte în lumea lui,  dar nu poţi să fii mereu delicat, mai dai şi cu  pumnul!“ În echilibru fragil aflat printre oameni. La propriu şi  la figurat. „Eu nu conduc,  mi se pare un act foarte responsabil. Mi-e frică să nu dau peste oameni în trafic. Am avut şi maşină,  dar am vândut-o.“ Şi alte frici? „Am intrat într-o dimineaţă în panică, am crezut că am cancer de piele. M-am alertat imediat, am început să  dau  telefoane.  Îmi apăruseră  vreo sută  de  aluniţe pe piele. Din fericire, n-a  fost nimic grav. E vorba de sănătate. Mi-e frică să nu cedez tentaţiilor, să beau, să fumez. Îmi fac rău lucrurile astea cu hepatita mea.“ „Ce  fel de hepatită?“    „B.“     „De     unde-ai luat-o?“

„Dumnezeu ştie. Dar nu e contagioasă   şi nu e forma gravă. E latentă. Dar dacă fac excese, se resimte ficatul.“

De spital tot n-a scăpat. De fapt, l-a căutat. Acum vreo câţiva ani,  Marius a ajuns la spital. Era epuizat din pricina spectacolelor, repetiţiilor. „Vă  rog,  scrieţi acolo că  am nevoie de internare“, le-a spus el medicilor. „Am nevoie de o pauză.“ „Nu-i cazul să inventăm. Ai probleme pe bune“, i-au spus aceştia după  ce l-au găsit cu organismul secătuit. „Mie îmi place la spital, e frumos.“ Te-a recunoscut cineva? „Nu, nimeni. De asta mi-a plăcut, de asta am putut să mă apropii de oamenii aceia.“

Marius şi-a făcut de curând un blog. L-au motivat  discuţiile cu  diverşi   amici  bloggeri. Încă nu ştie care e scopul principal al blogului. Rămâne  de  descoperit. Acum  are ca temă  să promoveze tinerii actori. Le ia interviuri de pe Iphone-ul lui. „Şi cum te descurci ca jurnalist?“

„Prost. Principalul avantaj este că  întrebările vin de la un actor pentru un alt actor.“

E rândul lui Marius să  intre pe scenă. În Sinucigaşul joacă  rolul  unui  poştaş,  atras  de mirajul ideologiei comuniste. „Mergi pe stradă, vezi o femeie, îi priveşti formele… şi deodată îţi spui: ia hai s-o privim  din punct de vedere marxist! Să vezi, nu mai rămâne nimic!…“, sună aproximativ una dintre replicile sale,  după ce le-a urmărit,   „pe  gaura  cheii“,  pe  Ileana Olteanu şi  Adela  Mărculescu. Marius e bine dispus, iar în  pauză  îşi  filmează   colegii care sunt pe scenă. Un moment care se va trece la arhiva de memorii. Mai urcă o dată pe scenă, pentru ultimul act,  şi  gata repetiţiile.  Lăsăm TNB-ul pentru diseară, când are loc spectaco- lul. Mergem la Teatrul de Comedie, unde a fost invitat la lansarea volumului de poezie al unui prieten, Fabian  Anton. „O poezie, trebuie să găsesc o poezie…“, caută el, conectat la internet.

Taguri: nr. 10 / octombrie 2011 Tweet

Wednesday, October 12th, 2011 at 12:18 am, PEOPLE, RSS feed