- Revista Flacara - http://revistaflacara.ro -

O zi din viața lui Marius Manole

Nu-l cunosc pe Marius Manole. Îl cunosc  pe  Marius  Manole.  Sunt două afirmații adevărate și false în același timp. Până sâmbătă, 17 septembrie,  prima  afirmație  era adevărată. Dar sâmbătă m-am întâlnit pentru prima dată cu el, deși îl știam din spectacole de atâta vreme.

text Radu Pocovnicu foto Mediafax și arhiva personală Marius Manole

„Am nevoie de defecte ca să fiu cu picioarele pe pământ“

Acum, când am deschis un nou document să scriu despre Marius, îmi dau seama că tot nu pot spune mare lucru despre el. Ceva-ceva tot  a  rămas. Crâmpeie,   imagini,  cuvinte… Iată-ne     dimineaţă   la    repetiţia    pentru Sinucigaşul,  spectacolul lui Felix Alexa  de  la TNB. Fără  introduceri, îmi  strâng  mâna  cu Marius ca şi  când ne-am cunoaşte de-o viaţă. Tot aşa încărcat? „Mai puţin în perioada asta. Acum repet la spectacolul unui regizor bulgar şi  la un spectacol cu Lia  Bugnar. M-am mai liniştit în ultimul timp. La început, ca să merg de la un punct la altul, făceam drumul în zig- zag. La un moment dat mi-am dat seama că e mai  simplu  să   merg  drept. Uite  că  pot…“ Rutina? „Mai degrabă experienţa…“ Şi convingerile? „Convingerile  nu. Eu pot să cred azi în ceva, iar mâine să-mi schimb părerea. O zi, sau o lună.“ Şi nu-i descurajant? „E obositor.“

„Dar vezi că el repetă, nu prea are timp“, mă avertizase Felix când l-am rugat să mă lase la repetiţii. „Ok, tot găsim noi o pauză“. Până să intre în scenă actorul sunt alţii la rând. La TNB e plin de praf,  se aud zgomotele picamerelor care vor desface teatrul în bucăţi pentru a-i da o altă faţă. În holul de la Sala Amfiteatru s-au adunat actorii din Sinucigaşul: Dan Puric, Ileana  Olteanu,  Adela   Mărculescu,  Costel Constantin,   Mihai  Călin,   Maria Buză… Sunt privit  cu  oarecare  nedumerire. De  regulă, repetiţiile sunt închise străinilor. Dar nu dau şi nu se dau explicaţii cu privire la prezenţa mea acolo. Mergem  în  cabina  lui  Manole. „Un minut, trebuie să dau un telefon.“ Se aşază pe scaun, se uită  în oglinda luminată  de  becuri. Un tic  profesional. Văd  un joben şi-l  probez. Chiar    îmi  vine  bine. Acelaşi  joc  în  oglindă. Marius vorbeşte la telefon şi continuă să se privească în oglindă. Ochi oblici, trăsături neregulate. O armonie a feţei a cărei perfecţiune scapă privirii imediate. Un chip cioplit cu o daltă tare. De aici oare seducţia chipului său?  Şi  vocea, timbrul,  râsul  electrizant,  metalic. Cum     ai reuşit  tu să pătrunzi în sufletul atâtor spectatori?

Marius trebuie să procure nişte bilete la un concert din cadrul Festivalului Enescu. Apar probleme, sunt greu de găsit. „Şi nici măcar nu sunt pentru mine biletele…“

Se simte bine aici,  în cabina sa.  Răsfățat.

„Am  cabina mea, mi se aduce cafea, ceai… În teatrul independent trebuie să  mai  dai şi  cu mătura, faci şi şmotru.“ Dar chiar şi aşa actorul trăieşte  în lumea lui. „Tot ceea ce  facem noi actorii e o formă de alint. Faptul că-mi plătesc facturile, e o alegere.  Pentru mine cel puţin. Vreau eu să fac treaba asta. Dar ştiu că  pentru cei mai mulţi dintre noi e o corvoadă   şi sunt conştient că pot lăsa oricând pe seama altcuiva aceste sarcini administrative. „De ce vă alintaţi voi,  actorii?“ „Pentru că trăim o mie de vieţi, suntem un pic din fiecare. Un pic de aici, un pic de aici“ – arată cu degetul înspre el Marius, ca şi  cum ar căuta articulaţiile sufletului. Dar tu cine eşti, Marius? Cine eşti  acum? Nu-l întreb, trag din  ţigară.  Marius s-a lăsat  de fumat. În primul  rând  pentru  a-şi proteja  sănătatea. Ficatul… „Cred   că noi fumăm ca să ne ascundem.“ „Asta fac eu acum?“ – ridic eu privirea spre el. „Chiar  şi acum“, îmi răspunde el franc. Mă gândesc la asta. Sunt sincer şi îi spun că nu ştiu  cum va decurge întâlnirea asta,  pentru că nu am fixat nimic dinainte, nici o întrebare. Las lucrurile  să  vină… „Nu  mă  simt  confortabil printre oameni dacă  aceştia mă  cunosc. Mă pot apropia mult mai uşor  de ei dacă nu ştiu  cine sunt. Altfel, încerc să-i evit. Vin la mine la cabină după spectacole să mă felicite şi să-mi ceară autografe. Trebuie să răspund amabil complimentelor lor.“ „O mască?“ „Da, o mască.“ „De ce nu încerci să fii tu?“ „Asta vreau. Nu e uşor.“ Puternic pe scenă, dar vulnerabil în viaţă. Sau,  şi  puternic, şi  vulnerabil. „Aşa  cum trăieşti,  aşa şi joci.“ (…) „Actorul trăieşte în lumea lui,  dar nu poţi să fii mereu delicat, mai dai şi cu  pumnul!“ În echilibru fragil aflat printre oameni. La propriu şi  la figurat. „Eu nu conduc,  mi se pare un act foarte responsabil. Mi-e frică să nu dau peste oameni în trafic. Am avut şi maşină,  dar am vândut-o.“ Şi alte frici? „Am intrat într-o dimineaţă în panică, am crezut că am cancer de piele. M-am alertat imediat, am început să  dau  telefoane.  Îmi apăruseră  vreo sută  de  aluniţe pe piele. Din fericire, n-a  fost nimic grav. E vorba de sănătate. Mi-e frică să nu cedez tentaţiilor, să beau, să fumez. Îmi fac rău lucrurile astea cu hepatita mea.“ „Ce  fel de hepatită?“    „B.“     „De     unde-ai luat-o?“

„Dumnezeu ştie. Dar nu e contagioasă   şi nu e forma gravă. E latentă. Dar dacă fac excese, se resimte ficatul.“

De spital tot n-a scăpat. De fapt, l-a căutat. Acum vreo câţiva ani,  Marius a ajuns la spital. Era epuizat din pricina spectacolelor, repetiţiilor. „Vă  rog,  scrieţi acolo că  am nevoie de internare“, le-a spus el medicilor. „Am nevoie de o pauză.“ „Nu-i cazul să inventăm. Ai probleme pe bune“, i-au spus aceştia după  ce l-au găsit cu organismul secătuit. „Mie îmi place la spital, e frumos.“ Te-a recunoscut cineva? „Nu, nimeni. De asta mi-a plăcut, de asta am putut să mă apropii de oamenii aceia.“

Marius şi-a făcut de curând un blog. L-au motivat  discuţiile cu  diverşi   amici  bloggeri. Încă nu ştie care e scopul principal al blogului. Rămâne  de  descoperit. Acum  are ca temă  să promoveze tinerii actori. Le ia interviuri de pe Iphone-ul lui. „Şi cum te descurci ca jurnalist?“

„Prost. Principalul avantaj este că  întrebările vin de la un actor pentru un alt actor.“

E rândul lui Marius să  intre pe scenă. În Sinucigaşul joacă  rolul  unui  poştaş,  atras  de mirajul ideologiei comuniste. „Mergi pe stradă, vezi o femeie, îi priveşti formele… şi deodată îţi spui: ia hai s-o privim  din punct de vedere marxist! Să vezi, nu mai rămâne nimic!…“, sună aproximativ una dintre replicile sale,  după ce le-a urmărit,   „pe  gaura  cheii“,  pe  Ileana Olteanu şi  Adela  Mărculescu. Marius e bine dispus, iar în  pauză  îşi  filmează   colegii care sunt pe scenă. Un moment care se va trece la arhiva de memorii. Mai urcă o dată pe scenă, pentru ultimul act,  şi  gata repetiţiile.  Lăsăm TNB-ul pentru diseară, când are loc spectaco- lul. Mergem la Teatrul de Comedie, unde a fost invitat la lansarea volumului de poezie al unui prieten, Fabian  Anton. „O poezie, trebuie să găsesc o poezie…“, caută el, conectat la internet.

Mai avem aproape o oră la dispoziţie, aşa că intrăm într-o cafenea de pe Lipscani să bem o cafea. Eu îmi comand şi  o supă de ciuperci. Marius intră în vorbă cu chelneriţa. O cunoaşte.

„De  când aveţi aşa  ceva aici?“, arată  el spre supa  mea. „De  curând“, îi spune  aceasta,  iar actorul începe o conversaţie pe teme culinare.

„Aş putea să-mi iau un extra job,  să vă gătesc supe. Eu îmi fac frecvent. E incredibil de uşor.“ E adevărat că, până când îşi va face o supă la el acasă, e  bună    şi   o   încropeală.   I-o oferă Mădălina,  sufleorul de la TNB, cu care Marius are o relaţie apropiată şi care a mers cu noi o bucată   de  drum.  Mădălina   îi  strecoară   un pacheţel. Nişte salată  de vinete şi câteva felii de pâine. „Ce    mai ai în  rucsacul ăsta  plin?“, îl întreb. „Păi să vedem… un tricou, o borsetă, un parfum…“, începe el să  înşire. „Ai  de  toate. Ce-ţi mai lipseşte?“, glumesc eu. „Mi-am propus trei lucruri. Să am o casă, carte de muncă şi o familie. Primele două le-am obţinut.“ „Şi?… Nu simţi nevoia unei  stabilizări   şi  pentru cel de-al treilea lucru? „Nu în momentul ăsta. Casa funcţionează ca punct de stabilitate important în viaţa mea. Am  un  locşor  pe care mi l-am creat  după  gustul  meu. Acolo  mă   izolez. E locul unde mă adun şi mă  simt bine, desprins de tot ceea ce e în jur. Acolo uit de tot. Şi nu primesc pe nimeni în casa mea. Îmi place să fiu singur. Am  doar vreo doi prieteni. Mă  feresc să-mi fac alţii.“

Marius face doi paşi până  la Comedie  de unde  procură   cartea  lui  Fabian  şi    două dvd-uri cu filme. Pe unul îl ţin minte, Looking for Richard, pe celălalt l-am uitat… Răsfoieşte cartea. O poezie îi atrage atenţia. Citeşte  primele versuri cu voce tare,  să aud şi  eu,  apoi adastă  asupra ei. „Asta  e! Ce   frumoasă  e… Uite…“ Într-adevăr.   Cuvintele     sunt  scrise într-un font baroc,  aşezat  spre stânga, mai- mai  că  o  să-şi  ia  zborul. E  timpul, Marius pleacă la lansare, stabilim să ne vedem după. În câteva minute îmi termin cafeaua şi ajung şi eu la eveniment. În foaierul Teatrului de Comedie şi-au făcut  deja apariţia  protagoniştii. Fabian e acolo, mai e o doamnă amfitrion, şi Victor Rebengiuc la masă cu Marius Manole. Un eveniment liniştit, pentru oameni normali şi cuminţi, dincolo de spectaculozitatea numelor. În această atmosferă  care redă simplitate şi   firesc, îşi   iau  elan personajele invitate,  şi citesc, citesc poezii… Recită Marius, nu înainte de  a   face  schimb  de  politeţuri  cu  Victor Rebengiuc, invitându-se  reciproc. „Voiam să recit o poezie şi mi-am zis că e prea sensibilă. Dar  apoi m-am gândit: de  ce nu?  Azi  ne e frică, ne închidem prea mult în noi înşine. Să învăţăm  să ne deschidem…“ Citeşte:

Mă învăţai să spun rugăciuni…

Să  ne închidem în noi înşine. Să  ne  deschidem… „Noi oamenii  suntem ciudaţi. Am fost coleg de clasă cu actriţa Florentina Ţilea din clasa întâi, apoi ne-au  înstrăinat.  Eu am venit  la Bucureşti, ea s-a dus la Sibiu, apoi a venit şi ea aici. Dar nu mai eram prietenii de altădată. Am avut nevoie de dovezi că e bună ca  actriţă. Am  văzut-o jucând, predând  studenţilor. Abia atunci m-am reapropiat de ea. Aşa  sunt şi  actorii mari. Nenea Rebengiuc, Oana Pellea. Au nevoie de confirmare că  eşti bun. La început nu-ţi iartă nimic. E normal, în teatru contează partenerul de joc. Dacă e slab,  poate să te coboare.“

Plecăm   de  la  Comedie.  Îl  însoţesc  pe Marius o bucată  de drum. Nu stă  departe. „Acum   te  las“,   îi  zic. „Ne  vedem  diseară, după  spectacol“, îmi propune Marius.  „Ok, ieşim să bem o bere şi mai vorbim“, spun eu. Are o clipă de ezitare. „Dacă intru în cârciumă beau iar. Nu-i bine.“ Nu vreau să-l corup, şi  totuşi… „Bine, vedem  noi…“ Sinucigaşul e un spectacol pe care vi-l recomand. Eu l-am văzut  de câteva ori şi  recunosc că  din  acest motiv am şi  tras chiulul.  Spre  ruşinea  mea. Dar, în sfârşit, Marius n-o să  ştie lucrul asta. De fapt am vrut să profit de ocazie şi să merg în acelaşi teatru la un spectacol de coregrafie din Franţa care se  anunţa măreţ şi  care era programat la aceeaşi oră. Ei bine, peste cine credeţi că dau la spectacolul din Sala Mare? Peste  Marius   Manole! Cum     în  Sinucigaşul intră    în    scenă    relativ   târziu,   iar   Sala Amfiteatru e la doi paşi,  îşi permite. „Foarte bine ai făcut“, mă încurajează el. „Am venit şi eu să arunc o privire.“ E într-adevăr o şansă, nu ai ocazia să vezi toată ziua spectacole mari venite din afară. Acelaşi  motiv pentru care Marius şi-a propus să plece la anul în concediu la Londra, să vadă cât mai multe spectacole de teatru. „Strâng bani şi la vară o să fac această  călătorie. Mi-o doresc.“ Până  atunci, tot e bună  şi o compensaţie. Actorul şi-a făcut obiceiul să meargă la Liberty Center, unde, o dată pe lună, se transmite live un spectacol de la Londra. „Merită banii, chiar dacă e vorba de 60 de ron!“ Pentru că sala s-a aglomerat, îl las pe Marius pe un scăunel rabatabil la marginea unui rând şi îi urez baftă în spectacolul său…

Două ore şi  jumătate   după, ne vedem la ieşirea  din  TNB. Marius  e  cu  Mădălina  şi Vitalie  Bichir. O  luăm   agale  spre  Centrul vechi, schimbând impresii despre spectacolul pe care tocmai îl văzusem. Mie,  coregrafia mi se păruse demnă de interes, iar dansatorii de excepţie.  „Doar  că  nu au reuşit  să-mi transmită  o  emoţie adevărată“,    mărturiseşte el, apoi divagăm. „Sunt actori talentaţi, şi actori care  muncesc foarte mult. Unul talentat se poate prăbuşi mult mai uşor decât unul care a transpirat să ajungă acolo. Mie mi-e frică de asta. Mai ales că  nu-ţi dai  seama niciodată când are loc căderea.“ „Te gândeşti de fiecare dată  înainte  de  spectacol  la  acest  pericol?“

„Da. Mereu.“ „Şi  în seara asta cum a fost la Sinucigaşul?“ „Am simţit că nu a fost în regulă.“ Lipscaniul e plin la  ora aia. Sunt Zilele Bucureştiului, iar zona a fost luată pur şi simplu cu  asalt. Nu găseşti  un loc unde să  te aşezi.  „Hai să  traversăm  Splaiul“, propune Mădălina. „Găsim acolo ceva.“ Ne îndreptăm în această direcţie, Mădălina  şi Vitalie ducându-şi de coarne bicicletele. „Dă-mi şi  mie să fac o tură“, îi cere Marius lui Vitalie. Ia bicicleta, dar şaua e fixată pentru posesorul vehicolului, mai înalt decât Manole. Reuşeşte,  şi îi dă   pedale  alături   de  Mădălina.  Găsim   în sfârşit  un  restaurant în spatele tribunalului. Feţe de chelneri scorţoase, preţuri  piperate. La prima vedere, cel puţin. Marius îşi comandă  o supă  de praz şi  o apă  plată. A  rezistat ispitei. Vorbim despre reţete, de strugurii pe care i-a adus Bichir lui Marius, de urechelniţa pe care a găsit-o în ei. Vorbim de punctualitate,  despre spectacole, că ar trebui să înceapă la ora fixată, de lucruri din culise… De una, de alta… „Voi încă n-aţi terminat berea? Eu aş fi fost la a treia acum…“, ne  tachinează  el pe mine şi Vitalie. Ei, terminăm  şi noi în sfârşit. La fel şi spectacolul zilei cu și despre Marius Manole. Şi,  cine  ştie, acest  Marius  Manole despre care citiţi voi aici e Marius Manole pe care l-am cunoscut eu, e creaţia mea. Atât cât am reuşit. Într-o zi obişnuită de sâmbătă…

 

„Cum îți dai seama că ai jucat bine?” „Nu-mi dau.” „Niciodată?” „Niciodată. Iar părerile sunt subiective.”

„Nu mă mai atinge critica. Un chirurg poate greși și asta să fie fatal. În schimb, eu sunt doar un biet actor…“

„Simt nevoia uneori de a experimenta, de a descoperi. De a mă descoperi pe mine. Pentru asta trebuie să te plasezi într-o anumită umilință.“