- Revista Flacara - http://revistaflacara.ro -

Om bogat, om sărac

Înainte de revoluţie era simplu. Diferenţa de standard dintre un român mediu şi un „grangur” era nesemnificativă. Nu numai că acesta din urmă câştiga doar de câteva ori mai mult, dar nici nu prea avea pe ce să-şi cheltuiască banii. Ia să-şi fi tras un Ferrari! N-ajungea nici până la colţ înainte să fie săltat. Azi, distanţele între nivelul minim de trai şi cel maxim sunt uriaşe iar frustrarea e pe potrivă. Si totuşi, cât sunt de bogaţi bogaţii noştri şi cât suntem noi, ceilalţi, de săraci?

Planul la Ferrari a fost îndeplinit

Fiecare individ se simte bogat sau sărac în funcţie de un reper. O referinţă inevitabilă este Occidentul. Problema apare când comparaţia se face brutal, unu la unu, scurtcircuitându-se nu doar istoria ci, mai ales, memoria interioară. Suntem atât de rupţi de noi înşine, încât ni-l amintim mai limpede pe străbunicul nostru „Desculţ” din aberaţia metaforică a lui Zaharia Stancu decât pe străbunicul mic meşteşugar, negustor sau ţăran stăpân al unei perechi de boi şi al unui car înalt, plin cu lemne. Nu avem amintiri despre o Românie bogată în care se trăia bine, se mânca bine şi erau multe locuri prin ţară unde, avant la lettre, se construiau case cu meşteri şi faianţe italieneşti. Aşa că ne rămân ca variante de comparaţie Europa de azi şi amintirile edulcorate din comunism, pe care oricum îl reducem la regimul Ceauşescu. Ce-ar fi să ne întrebăm cam câtă căldură, apă caldă, mâncare, educaţie am fi putut cumpăra cu un salariu ceauşist de trei mii de lei, dacă toate acestea s-ar fi găsit la liber?

În decembrie 1989 bogăţia părea să aibă o unică dimensiune: robinetele de aur ale lui Ceauşescu. Dând năvală în reşedinţa din Bulevardul Primăverii, unii s-au bucurat să le pipăie şi chiar să plece cu câte ceva de acolo. Aşa, ca amintire. Alţii, mai retraşi din fire, dar şi din formaţie (grupă, pluton, divizion), au luat doar modelul, pe care l-au implementat pe scară din ce în ce mai largă. Oferindu-ne astfel noi termeni de comparaţie, efectul secundar a fost, paradoxal, binevenit: ne-am lămurit că România comunistă era atât de săracă încât chiar privilegiaţii se lăfăiau într-un lux care astăzi ni se pare, dacă nu derizoriu, cel mult banal.

În România există peste 100 de maşini Ferrari, peste 50 Rolls Royce- uri, peste 40 de Lamborghini şi 325 de vehicule Hummer. În 2010, deci în plină criză, a fost înmatriculat un Ferrari 599 GTO, care costă cam 400.000 euro.

În acest timp, în viaţa noastră au apărut portocalele, ouăle şi carnea la discreţie. Doar că preţul lor a început să crească treptat şi discret. Treptat şi discret au apărut şi vilele, dar şi oră­tăniile din curţile oamenilor şi chiar porumbul în pătuluri. Astăzi, în ciuda tuturor Casan- drelor, România rurală e mult mai aproape de cea a anului 1938 decât de cea din 1989.

Ne-am întors. Cu greu, cu contorsiuni şi cu mineriade gândite să nu ne lase să ne amintim istoria. Şi nu cu aceiaşi oameni. Cei care deţin acum bogăţii şi putere au rareori vreo legătură cu cei nedreptăţiţi, schingiuiţi, încarceraţi, jefuiţi, omorâţi cu cincizeci de ani în urmă. Şi nici nu vrem să ne amintim de ei. Sărac sau bogat, e mult mai convenabil să trăieşti bogăţia şi sărăcia privind televizorul. O simplă atinge­re a unui buton te teleportează în lumea chi­loţeilor de firmă şi a poşetelor Louis Vuitton sau îţi poate oferi mândria că românii au depăşit cotele la Ferrari. Dacă îţi aminteşti că trebuie să plăteşti întreţinerea, atunci poţi privi o dezba­tere despre salariile medicilor şi te relaxezi aflând că pensia sau salariul tău depăşeşte net cei şase sute de lei ai unui rezident.

Sigur, comparaţii se fac şi de către cei care au trăit permanent într-o lume normală. Acolo unde marea majoritate a averilor s-au constituit fie în câteva generaţii, fie ca urmare a unei idei geniale, fie prin lovituri de bursă. De fapt, ceea ce ne lipseşte nouă este încrederea că avem ce merităm. Că suntem proprietarii a ceea ce am putut cu adevărat noi să câştigăm. Ba cu asu­pra de măsură – creditul să trăiască!

Una dintre sechelele societăţii socialiste multilateral dezvoltate este aberaţia economi­că. Despre care nu e bine să vorbim, fiindcă am desfiinţa definitiv comunismul. Şi unii mai au nevoie de el. Pe lângă multele fabrici şi uzine transformate în tunuri imobiliare, pe lângă car- tierele-dormitor vopsite azi în culorile psihede- lice ale economiei de piaţă, comunismul a creat şi clasa socială aferentă. O lume născută la ţară şi trăită la oraş, cu orgoliul rolului „clasei mun­citoare”. Orgoliu care s-a spulberat la primul contact cu piaţa liberă. A reieşit că producem prost, încet şi scump.

Când lipseşte până şi acoperişul de deasupra capului, orice discuţie pe cifre, planuri, măsuri trebuie să înceteze şi să fie înlocuită de fapte concrete.

La televizor, o femeie cu zece clase, care înainte de 1990 ajunsese şefă de secţie într-o fabrică, dar în economia de piaţă nu îşi putea găsi locul decât ca menajeră, plângea cu lacrimi adevărate. Soluţia salvatoare? Pensio­narea „pe caz de boală”. Tot înainte!

Un alt mod de a te lupta cu sărăcia, despre care am aflat recent, se bazează pe pensionarea timpurie a militarilor. Bărbaţi de patruzeci şi ceva de ani cu pensii de 1.500 – 1.600 de lei lucrează ca bodyguarzi. Pensionari ninja! Vedeţi? Sunt soluţii…

Rămânem însă fără nici o reacţie atât în faţa celor care de 21 de ani ne manipulează în toate felurile, cât şi faţă de cei, puţini, care ne spun că trebuie să schimbăm lucrurile în profunzime.

Câteva întrebări îşi cer răspunsul.

Mai întâi, ce înseamnă să fii sărac? În Luxemburg, pragul oficial de sărăcie este 1.400 de euro pe lună. Brrr!

Există însă şi un prag al bogăţiei? Oficial, nu, dar într-o carte a sa, Ioan Grigorescu susţinea că marile familii americane (atenţie, e vorba despre averea întregii familii) sunt soco­tite cele care posedă peste o sută de milioane de dolari, şi din astea ar fi fost, în anii ’70, vreo două sute. În prezent, cele mai bogate 1% din familii din lume deţin 32% din bogăţia lumii, fiecare având peste jumătate de milion de dolari.

Una dintre obsesiile bogaţilor români este o casă cât mai mare. Eventual mai multe, indiferent cât timp ajung să stea în fiecare dintre ele. Pentru locuitorii din Buzescu, Teleorman (şi nu numai pentru ei), casele arată într-un fel special…

Ar mai fi o întrebare, cam delicată: ce bani numărăm când vorbim despre nivelul de trai al unui individ? Nu cumva statisticile şi decla­raţiile personale vizează exclusiv salariile şi pensiile? Există vreo statistică serioasă referi­toare la venituri? Căci aici intră colaborările, ajutoarele de la apropiaţi, „atenţiile”, chiriile, dividendele etc. şi toate serviciile plătite fără a fi înregistrate undeva (implicit fără a plăti vreun impozit), de la zugrăveli şi tâmplărie până la meditaţii şcolare.

Ce fac bogaţii cu banii? Iată o întrebare inte­resantă! Beau, mănâncă, se coafează, se-mbra- că, se cosmetizează, fac fitness, călătoresc. Adunaţi preţul maxim al două-trei case cu cel al patru-cinci maşini, cu câteva sejururi pe an în locuri luxoase etc. şi o să constataţi că n-atin­geţi decât o câtime din averea celor din TOP 100. Ei, bine, indiferent de părerea noastră des­pre bogaţi, cea mai mare parte a averii lor e imobilizată, o parte din bani merg în investiţii şi o parte deloc neglijabilă la rude şi prieteni. Care pot apărea în statistici ca săraci.

În fine, cum e pe la alţii? Un milionar din Austria, Karl Rabeder, a renunţat la întreaga avere (trei milioane de lire sterline) „pentru a trăi fericit”. El s-a retras într-o cabană mică de lemn, la munte. Cum ştiţi deja, atât Bill Gates, cât şi Warren Buffet, numărul 2 şi 3 în topul mondial al miliardarilor, au decis să-şi doneze 80% din averi. Fundaţia lui Gates o face „ţintit” (sănătate, tineri supradotaţi, fermieri etc.) şi urmărind cu atenţie felul în care sunt cheltuiţi banii.

Americanul Zell Kravinsky, profesor uni­versitar, doctor în retorică şi în engleză, a donat 45 milioane de dolari pentru săraci şi… un rinichi pentru o persoană necunoscută, cu condiţia ca aceasta să fie de origine afro-ameri- cană şi săracă.

Daca ai rezolvat cu terenurile, casele si maşinile, mai rămân iahtul şi vaporul. Eventual o insulă. După aia sigur începi să te plictiseşti.

Vladimir Lisin este cel mai bogat om din Rusia: 18,8 miliarde de dolari. În ciuda crizei, averile miliardarilor ruşi au reînceput să crească. Mexicanul Carlos Slim, cel mai bogat om din lume, face însă cât trei Lisini: 53,5 mi­liarde de dolari. Dinu Patriciu e cotat cu 2,2 miliarde dolari, Ioan Nicolae cu 1,1 şi Ion Ţiriac cu 1 miliard.

Cel mai bogat sat din China, Huaxi, aflat în provincia Jiangsu, îşi cumpără propria flotă aeriană! Mai exact, 20 de avioane pentru turism şi antrenamentul piloţilor, după ce guvernul de la Beijing a anunţat că va deschide spaţiul aerian de joasă altitudine pentru aparatele pri­vate. Bucureştiul are, previzibil, cei mai mulţi milionari români (120), cu o avere totală de 16 miliarde de euro. Judeţele de frunte sunt Cluj (21 milionari, 1,052 miliarde euro), Constanţa (15, 1,11 miliarde euro), Prahova (14, 829 mi­lioane euro), Timiş (11, 1,13 miliarde euro), Braşov (11, 935 milioane euro), Iaşi (10, 880 mi­lioane euro). Nu vi se pare ciudat că există Clasamentul Forbes, Top 300 milionari, Top 500 – dar nu şi un top al celor mai săraci oameni din ţară lume?

În satul Glodenii Gândului e curent electric doar pe uliţa principală. Oamenii muncesc cu ziua ici-colo. E drept, trei sferturi din cele 1.200 de familii au rude plecate în străinătate, dar bani vin când şi când. Insă sărăcia nu ucide omenia. Daniel Anton, un băiat de 11 ani, şi-a riscat viaţa anul trecut pentru a salva din incendiu o fetiţă de nouă luni. Daniel are opt fraţi şi trăiesc toţi din alocaţii.

Cele mai mici salarii sunt în judeţul Călăraşi (medie 992 de lei în aprilie 2010), urmat de Neamţ, Vaslui, Vrancea şi Suceava.

Dar de unde bani? Din activitatea econo­mică, desigur. Numai că există 50 de căi prin care statul român încurajează nemunca. Aproape jumătate dintre români primesc, în diferite forme, ajutor de stat. Cheltuiala anuală: 5 miliarde de euro. În 2000 erau 0,75 miliarde. Pentru a obţine venitul minim garantat (de pildă, 100 de lei), este suficientă o cerere la primărie. Legea prevede o anchetă socială care să certifice situaţia fără venituri – dar cine s-o facă şi pe asta? Pe lângă bani, există drepturi asociate: compensarea 100% a facturii de încălzire, bonus de 15% la valoarea alocaţiei pentru copii, asigurare de sănătate plătită din bugetul public etc.

În Etiopia s-a lansat o maşină electrică de 12.000 -15.000 de dolari. Producţia e de numai şase bucăţi pe săptămână. Ştirea e relevantă prin background: jumătate dintre cei 80 de mi­lioane de etiopieni câştigă mai puţin de un dolar pe zi.