artikel tentang tramadol buy tramadol does tramadol help you sleep

buy ativan online australia buy lorazepam what is the highest dosage of ativan

hydrocodone codeine tramadol tramadol online no prescription tramadol sr 200 mg half life

get doctor to prescribe phentermine phentermine 37.5mg taking phentermine while breastfeeding

natural alternatives for phentermine phentermine 30mg who sells phentermine online

does xanax cause dystonia generic xanax codeine xanax keep me tamed

next day delivery ultram buy ultram online ultram better than vicodin

taking endone and tramadol together tramadol buy loratadine tramadol interaction

does ambien put you in a deep sleep buy ambien does ambien cause hip pain

buying modafinil in the uk generic modafinil what drug class is provigil in

DOSAR

Omul, un fenomen meteorologic

August 20th, 2012, com 2 comentarii

Sfârşit  de iulie. Sus,  către Vârful Omu, cel mai înalt punct din Masivul Bucegi, e frig. Sunt în jur de 5 grade, iar vântul de peste 100 km la oră face  din tine  o jucărie de cârpă, intensificând şi mai mult  senzaţia de frig.

 

Priveşte Cerul! Sau, mai bine, priveşte Omul!

Dar  nu  poţi  bate  pasul  pe loc, trebuie să înaintezi. Şi o faci, cu  praf  în  ochi,  nisip  în bocanci,  iar  zeci  de  ace  îţi  înţeapă tot  mai mult  picioarele din cauza  efortului. Binecuvântată fie cabana de  la Vârful  Omu, care oferă un  adăpost şi un  blid  de mâncare pentru orice turist ajuns  în acest punct, oricine ar fi el. Aici numele nu contează, pentru că sudoarea urcuşului spală etichetele oamenilor,  punându-i pe  toţi  în  faţa  aceleiaşi  provocări: muntele.

Jorge, un vip de Bucureşti, a urcat  şi el pe Omu.  A transpirat, îşi lasă  cămaşa la uscat, undeva în afara  cabanei.  Speră că aici e ferit de lume  – şi bine face, nu îi stricăm ziua, evitându-l pe cât posibil  (el era să ne dea  o uşă în  cap,  dar,  politicos,  şi-a  cerut  scuze),  deşi sus toată lumea  vorbeşte cu toată lumea  – cu atât mai mult  cu cât a trecut  printr-un divorţ, fiind un subiect fierbinte pentru presa de cancan. Ia uite-l,  un  turist oarecare care îşi consumă cu smerenie porţia de ciorbă de legume de 8 lei – şi ceva şniţele  dintr-o casoletă, roşii – împreună cu partenera sa de traseu. N-o să aflaţi nimic despre parteneră, înălţime, culoarea  părului. Vipul  nostru n-a scăpat însă  de admiratoare – două adolescente, probabil fiicele cabanierului – cărora le dă câte un autograf într-un caiet.

Punctul  terminus  al  expediţiei noastre este  staţia  meteorologică de  la Vârful  Omu. La staţie  i-am găsit pe Radu  şi Ciprian, acum e  în  tură Ciprian. Cei  doi  sunt  de  serviciu timp   de   două  săptămâni, schimbându-se între  ei o dată la 24 de ore. Sunt aici ca acasă. În papuci – fără nici un  fel de  ironie.  Iarna, atunci   când   cabana e  închisă,  meteorologii rămân să  fie  „cei  mai   înalţi”   oameni din România,  staţia   Vârful   Omu   fiind   cel  mai înalt  punct din  ţară populat permanent. Îmi aduc  aminte de acea metaforă-îndemn mâzgălită pe toţi pereţii din Bucureşti: Priveşte Cerul! Ei da,  iată  acum  cerul  deasupra,  în stânga, în dreapta şi la picioarele tale, invadându-te din toate direcţiile, intrând prin toţi porii.  Iar în mijlocul  lui, Omul.  Simbolul Bucegilor,  dar  şi omul,  persoana…

Nu oferim cazare – scrie pe un  afiş lipit  pe uşa de la intrarea în staţie,  descurajându-i pe eventualii cutezători. Normal, e staţie  meteo, nu  demi-pensiune. Nu  scrie  însă  nicăieri că meteorologii oferă ceai,  disponibilitate,  ajutor. Şi, sunt  sigur,  în caz de necesitate, chiar şi cazare.  Sunt regulile nescrise  ale muntelui pe care Radu  şi Ciprian nu  le trâmbiţează, pentru că acolo unde tragi  greu  să ajungi  sus, iar aerul   e  tare,  mai  importantă e  fapta,  decât trăncăneala noastră metaftizică.

Prima  impresie la intrarea în staţie – a predispoziţiei  mele   păcătoase,  probabil –  îmi evocă aerul  unei  mânăstiri. Nişte  călugări în straie civile, doar  că singurul lor Dumnezeu e imensitatea cerului şi fenomenele lui. O atmosferă de austeritate, oricum. „Mânăstire?” – se miră, sincer, Ciprian. Dar când face o pâine de casă la cuptor, iar aerul se umflă de mirosul drojdiei, impresia revine.

„La Vârful Omu condiţiile meteorologice sunt la fel de imprevizibile şi fascinante ca întotdeauna.“– Ciprian Neagu

În  bucătăria-salon unde suntem primiţi, observ   la  întâmplare:  o  vatră  uriaşă  din cărămidă roşie care e încălzită tot timpul, un aragaz, o chiuvetă metalică la care  ţârâie  cu economie apa, un set de oale şi capace  aşezate frumos în rafturi, un cazan  de 50 de litri – unde aflu că e topită zăpada – şi chiar în faţa mea,  sub  mâinile   mele,  o  faţă   de  masă de muşama  cu  imprimeuri  de  fructe   –  mere, pere…  (legumele şi fructele  proaspete, datorită rarităţii lor,  sunt  printre alimentele cele  mai  râvnite în  staţie).  Un  calendar de perete cu Valentina Pelinel  (dacă doamna Boureanu  ar  şti,  ar  trebui să  le  ceară  ea băieţilor un  autograf că  a ajuns  atât  de  sus), rămas cu câteva  luni  în urmă, pentru că  aici timpul subiectiv nu  este un  indice  de luat  în calcul,   decât,   cel   mult,   o   dată  la   două săptămâni, la schimbarea turei.  Oglinda din perete,  patinată de  vreme  (în  care  Radu  îşi aranjează ciocul  mai  târziu), fotografia sepia din  1952, înrămată şi pusă la loc de cinste  pe perete,  cu meşterii constructori care au ridicat staţia,  radioul la care se aude muzică în surdină, iar lângă, prelungitorul cu cele două încărcătoare de telefon, permanent conectate, la care apelează şi ciobanii  în trecere  pe la Omu.

La un moment dat  se aude un ciocănit în uşă.  Răspunde Radu,  iar în bucătărie îşi face apariţia un  cioban  cu un  băţ  în mână şi cu o căciulă de oaie îngălbenită pe cap. Dă  bineţe, moşmăie două cuvinte şi pleacă. Nu  stă  mai mult   de   un   minut.  Şi-a  pus   telefonul  la încărcat şi  l-a  rugat pe  Radu   să-i   dea   un bidon  de  5 litri  de  plastic.  Frăţie a muntelui între  un om şi altul,  schimb  minim de cuvinte şi de nevoi.  Încep  să cred  că nu s-a schimbat  mare   lucru   în  această  activitate ancestrală, transhumanţa, poate  doar  că  baltagul nu mai loveşte atât de crunt  ţeasta confratelui cioban,  de frica unui ultim  sms trimis  de victimă la 112.

O dată pe an, la staţie soseşte un transport cu  alimente de  bază:  apă, făină, zahăr, ulei, conserve, cartofi.  Sarcinile  sunt  încărcate în remorca unui tractoraş cu şenile,  de  fapt  un autovehicol agricol  pentru vie dar  care aici e folosit  pe  traseele accidentate de  pe  platou. Aproape la fel de  vechi  ca babele  şi sfincşii din  zonă, tractoraşul îşi face treaba,  trosnind şi  ridicându-se pe  fiecare  pietricică precum un personaj capricios dintr-un desen  animat, dar poartă în remorcă lucruri grele, tot ceea ce le este necesar  băieţilor la staţie  şi nu poate  fi adus  în rucsac.

Ciprian Neagu şi Radu Manta, meteorologii de serviciu de la staţia Vârful Omu

Nu  ştiu care e poziţia ANM-ului, dar  risc o intruziune cu următorul anunţ pentru colecţionari: tractoraşul e o piesă care merită achiziţionată. Desigur, în schimbul a cel puţin două ATV-uri  performante de  ultimă generaţie!  Ar  fi foarte  utile  băieţilor de  la Omu. Plus că i-ar prinde bine o haină nouă şi lui nea Vălică, mecanicul staţiei  şi conducătorul tractoraşului, că  uite-l,  vrea  să urce  din  vale  dar n-are cum, bate vântul şi telecabina nu funcţionează…

„Delicatesele” – ce-şi doreşte omul să mănânce în plus –, meteorologii şi le aduc  personal  în rucsac.  De regulă, hrana cea de  toate zilele  este  rezultatul mixării alimentelor de bază, incitându-i pe  cei  doi  meteorologi să afle şi din ştiinţa  gătitului. Deocamdată luăm un  prânz frugal  pe care, cu generozitate, ni-l oferă gazdele noastre. O cumpătare a gesturilor, de la aşezat  masa  la îmbucat. Unu… doi… fiecare  dumicat e digerat de parcă-i vezi traseul şi tot aerul  se satură. Aici nu bagi în tine, muntele e interzis bulimicilor. Mâncăm brânză de  burduf, să te  lingi  pe  degete – Ciprian a lăsat-o să se putrezească niţel, în stil franţuzesc –, şi slană, care unge  nu doar stomacul, ci întreg  sufletul.

În staţia de la Omu, cea mai mare sursă de apă provine dintr-un bazin  colector în care se adună zăpada pe  timpul iernii  – folosită în special  pentru nevoile  menajere dar şi pentru consum, după fierbere.  Două găleţi din  tablă verde   cu  apă palidă stau   lângă  aragaz, la nevoie.

Vară sau iarnă, în fiecare oră şi Ciprian măsoară parametrii vântului, precipitaţiile, presiunea umiditatea aerului.

La Omu  sunt  gaze de pe timpul comunismului. Conectarea la conductă a fost o mare realizare, în condiţiile în care transportul lemnelor   era  o  adevărată  aventură,  dura  mai multe   luni   până erau   aduse sus,  mai  dispăreau şi  din  lemne,  căruţaşii profitând de umezeala care  intra  în buşteni, făcându-i să atârne mai  greu  la cântar.  Gazul  e indispensabil, orice probleme la conductă putând fi un motiv  de  îngrijorare. Urmând firul  poveştii, conducta de gaze  ajunge  să fie diseminată în chestiuni mici,  cotidiene,  evenimentul  zilei fiind  semnalarea unui Duster în zonă: „Oare pe  unde a  trecut   maşina aia?”,  se  întreabă băieţii,  drumul  de   la  Babele   fiind   blocat într-un punct de conductă.

Energia  electrică, produsă  de  câteva  panouri  solare,  e cel mai revoluţionar sistem  de la Omu,  instalaţia de mii de euro  fiind  montată graţie   unui program de  finanţare austriac.  Sigur,  consumul este  ponderat, însemnând câteva becuri şi prize, dar independenţa energetică facilitează mult viaţa acum, faţă de perioada  când   lumina  era  produsă de  un grup electrogen pe motorină.

Seara, pe la 11.00, ochii se cârpesc  de culcare  la  munte. Instalat într-un dormitor cu mai multe  paturi, privesc  afară, prin  geam.  E întuneric beznă, se aude doar  vâjâitul  vântului.  Am  impresia că  dincolo  de  zidul  de  un metru grosime se întinde un pustiu selenar şi mă  simt  ca într-o  capsulă ruptă de  timp  în această cameră luminată electric  şi cu  încălzire centrală.

Cablul  tv, telefonia mobilă şi internetul – pe   calea   ultimelor două  sunt   transmise informaţiile la ANM  – sunt  cuceriri  tehnologice importante în staţie,  şi ai putea spune că nu  există mari  diferenţe între  acest loc izolat de  la  cota  2.500 şi vale,  din  acest  punct de vedere.

Chiar şi accesul e mai facil acum.  Datorită telecabinei, în câteva  ore  eşti în Buşteni,  sau invers,  sus,  pe  creastă. Înainte, într-o  staţie meteo  lucrau şi  bărbaţi, şi  femei,  unii  erau căsătoriţi, probabil o  viziune de  strategie a centrului   în   privinţa   coeziunii   echipei.

Veneau aici cu întreaga familie şi stăteau câte un  sezon,  puteai să zici că eşti acasă,  sau,  de ce nu, în concediu – n-avea  cum să nu meargă treaba,   cel  mult,   neînţelegerile de  la  staţia Omu  erau  de natură domestică. Acum tehnologia a avansat, s-au schimbat şi mentalităţile şi practicile în  staţiile  meteorologice, şi nici femeile,  mai sensibile,  dar  poate  şi mai independente azi în privinţa carierei decât înainte, nu mai fac parte  dintre angajaţi.

În epoca noastră se poate  face şi politică în platoul Bucegi. Turism electoral,  dar în expresia sa adevărată, nu a aranjamentelor politice. În zilele de votare, organizatorii pot trimite o urnă sus,   la  Babele,  dacă  meteorologii  îşi manifestă dorinţa să-şi   exercite   dreptul  de vot.  Un  cost  de  două ore,  dus-întors de  la Omul   la  Babele,  şi  invers,   de  această dată pentru  un   referendum  al   tuturor  şi   al nimănui. Merită preţul? De ce să bruiem atmosfera cu purici?  Mai bine nu întrebăm.â

La staţia  de la Omu  meteorologul de serviciu  culege  informaţii despre starea  vremii din  oră  în oră.  Mă  uit ca curca-n lemne la termometre şi chiciurometre, la săgeţile de tablă care  dăngăne în bătaia vântului aspru, spre sud, est sau vest, şi mai ales la globul  de sticlă situat sus  pe staţie  şi care  întoarce lumea  cu susu-n jos. Deşi e obosit şi îşi aşteaptă somnul bine  meritat, a doua zi, Ciprian îl întâmpină pe Radu cu o cafea aburindă. Ştie că e tabietul de dimineaţă al colegului său  şi îi face o mică bucurie la  intrarea în  serviciu, iar  zaţul  are timp  să se decanteze în linişte,  făcând această cafea frăţească bună şi limpede. Cât de departe sunt oamenii ăştia de lupta pentru funcţii şi scaune,  în care oricât  de mult  ai reuşi  să urci, tot într-o  clădire zgâlţâită de cutremure ajungi.  Şi până la ce înălţime?

 

„Pentru mine,  această opţiune de a veni la Omu  nu a însemnat o plafonare. Da, în fişa postului suntem simpli   observatori,  nu  ne ocupăm de  interpretarea  datelor, dar  toate aceste   lucruri  punctuale  le  putem lega  de nişte legităţi, iar asta înseamnă să te preocupe ceea  ce faci”  – spune Ciprian, care,  la fel şi Radu,  e destul de  scump la vorbă. Noi  suntem guralivii, şi mai ales Tibi, cu poveştile lui. E de bine, nu mai suntem în colţul  stâng  jurnaliştii,  iar  în  cel  drept meteorologii – scut prevăzător la începutul oricărei întâlniri –, ci ne  dezmorţim la aceeaşi  masă, şi uşor,  uşor ajungem să fim prieteni. Şi cred că, undeva în sufletul lor, li se face dor de oameni uneori, în cele două săptămâni petrecute sus pe munte. Urmărindu-i, ai încrederea că îţi poţi lăsa destinul   pe  mâna   unor   astfel  de  profesionişti. Păcat că nu sunt  politicieni. Dar, măcar să ieşi fluierând afară pentru că ştii cum va fi starea vremii,  şi tot e ceva…

Ciprian a locuit  nouă ani în Bucureşti. A terminat Facultatea de Geografia Mediului şi a muncit câţiva la ANM, în structurile centrale. Pentru el, aventura numită Bucureşti n-a fost uşoară. Agitaţia, puhoiul de lume,  noxele, salariul de  bugetar, erau  griji care  îl scoteau din ritmul obişnuit. „De câte ori veneam acasă,  la Buşteni, şi vedeam un brad  în bătaia vântului, mă   încărcam de  energie   instantaneu.”  Apoi a făcut o mişcare care i-a surprins pe mulţi  prieteni, a lăsat Bucureştiul şi ifosele lui  pentru un  post  de  simplu meteorolog la staţia  Omu.

Pentru  un   asemenea  job  trebuie să  fii clădit într-un anume fel, chiar  dacă viaţa  la 2.500  m  altitudine  pare   romantică.  Poate, pentru o săptămână, două. Tentaţi  de aventura  muntelui,  au   încercat   mulţi   să se  facă meteorologi, dar, după cinci, şase luni, au dat bir cu fugiţii  de parcă i-ar fi mirosit ursul  de la atâta  zaharisit.

Decanul  de  vârstă al  staţiei   Omu   este colegul  lor,  George,  de  56 de  ani,  „corupt” până  în  măduva  oaselor   de   munte,  aflat acum  pe  un  traseu montan în  afară. După pronosticurile colegilor,  va fi probabil primul angajat care va ieşi la pensie de la staţia meteorologică de  la  Vârful   Omu.   Şeful  de staţie, Radu Manta, este şi el legat puternic de acest  loc – cel mai  potrivit din  câte  joburi  a avut  până acum,  după cum  mărturiseşte. E angajat  aici de  15 ani,  şi „fidel”  aşa  cum  nu este  locurilor  din   vale,  familia   şi  prietenii fiind  împrăştiaţi în tot Ardealul şi pe care el încearcă să-i  mulţumească, mergând când  la unii, când  la alţii. „Sigur  că, după două săptămâni, te cam şochează agitaţia din oraş. Durează  o  zi  sau   două să-ţi   revii,   dar   la capătul celor  două săptămâni te  bucuri să revii  în  oaza  de  linişte  de  sus”,  povesteşte Radu.  Legaţi de serviciul de la staţie,  Radu  şi Ciprian păstrează  legătura şi  în  vale,  mergând  uneori în concediu împreună, cum  s-a întâmplat nu cu mult  timp  în urmă, când  cei doi au fost în Deltă.  În acest an, vor fi de tură şi  în   perioada  sărbătorilor  de   iarnă,  de Crăciun şi  de  Revelion.   Cum   vor  petrece? Aproape că nu-i o întrebare pe care să o pui. Cum  să petreacă? În vârful  muntelui, în miezul  iernii,  nu  porneşte niciodată subit  vreun chiolhan. Cel  mult,  pot  veni  în  vizită unul, doi prieteni. De regulă e linişte  – şi recomandarea permanentă de a nu o perturba –, ca şi în restul  anului. O formă de respect esenţială, faţă  de munte şi de om.

Taguri:

Comentarii

  1. cocei irina mihaela says:

    Buna ziua.Frumos reportaj de la statia Omu.
    Oamenii de acolo sunt deosebiti … rar mai intalnim oameni pasionati de ceea ce fac.
    Va rog frumos,daca se poate,sa imi transmiteti pe mail,date de contact ale celor de la statia meteo Omu.As vrea sa-i transmit multumiri domnului Gheorghe Porancea si multe salutari colegilor dansului.
    Sa-i tina Dumnezeu asa cum sunt … probabil,unii dintre putinii oameni de onoare ai Romaniei.

  2. abalasei elverin says:

    as dori sa pot intra in contact cu george porancea,sint o veche cunostinta ce a lucrat la Virful omu,multumesc si astept raspuns,eventual nr. de tf.al lui george

Comenteaza