Sfârşit de iulie. Sus, către Vârful Omu, cel mai înalt punct din Masivul Bucegi, e frig. Sunt în jur de 5 grade, iar vântul de peste 100 km la oră face din tine o jucărie de cârpă, intensificând şi mai mult senzaţia de frig.
Priveşte Cerul! Sau, mai bine, priveşte Omul!
Dar nu poţi bate pasul pe loc, trebuie să înaintezi. Şi o faci, cu praf în ochi, nisip în bocanci, iar zeci de ace îţi înţeapă tot mai mult picioarele din cauza efortului. Binecuvântată fie cabana de la Vârful Omu, care oferă un adăpost şi un blid de mâncare pentru orice turist ajuns în acest punct, oricine ar fi el. Aici numele nu contează, pentru că sudoarea urcuşului spală etichetele oamenilor, punându-i pe toţi în faţa aceleiaşi provocări: muntele.
Jorge, un vip de Bucureşti, a urcat şi el pe Omu. A transpirat, îşi lasă cămaşa la uscat, undeva în afara cabanei. Speră că aici e ferit de lume – şi bine face, nu îi stricăm ziua, evitându-l pe cât posibil (el era să ne dea o uşă în cap, dar, politicos, şi-a cerut scuze), deşi sus toată lumea vorbeşte cu toată lumea – cu atât mai mult cu cât a trecut printr-un divorţ, fiind un subiect fierbinte pentru presa de cancan. Ia uite-l, un turist oarecare care îşi consumă cu smerenie porţia de ciorbă de legume de 8 lei – şi ceva şniţele dintr-o casoletă, roşii – împreună cu partenera sa de traseu. N-o să aflaţi nimic despre parteneră, înălţime, culoarea părului. Vipul nostru n-a scăpat însă de admiratoare – două adolescente, probabil fiicele cabanierului – cărora le dă câte un autograf într-un caiet.
Punctul terminus al expediţiei noastre este staţia meteorologică de la Vârful Omu. La staţie i-am găsit pe Radu şi Ciprian, acum e în tură Ciprian. Cei doi sunt de serviciu timp de două săptămâni, schimbându-se între ei o dată la 24 de ore. Sunt aici ca acasă. În papuci – fără nici un fel de ironie. Iarna, atunci când cabana e închisă, meteorologii rămân să fie „cei mai înalţi” oameni din România, staţia Vârful Omu fiind cel mai înalt punct din ţară populat permanent. Îmi aduc aminte de acea metaforă-îndemn mâzgălită pe toţi pereţii din Bucureşti: Priveşte Cerul! Ei da, iată acum cerul deasupra, în stânga, în dreapta şi la picioarele tale, invadându-te din toate direcţiile, intrând prin toţi porii. Iar în mijlocul lui, Omul. Simbolul Bucegilor, dar şi omul, persoana…
Nu oferim cazare – scrie pe un afiş lipit pe uşa de la intrarea în staţie, descurajându-i pe eventualii cutezători. Normal, e staţie meteo, nu demi-pensiune. Nu scrie însă nicăieri că meteorologii oferă ceai, disponibilitate, ajutor. Şi, sunt sigur, în caz de necesitate, chiar şi cazare. Sunt regulile nescrise ale muntelui pe care Radu şi Ciprian nu le trâmbiţează, pentru că acolo unde tragi greu să ajungi sus, iar aerul e tare, mai importantă e fapta, decât trăncăneala noastră metaftizică.
Prima impresie la intrarea în staţie – a predispoziţiei mele păcătoase, probabil – îmi evocă aerul unei mânăstiri. Nişte călugări în straie civile, doar că singurul lor Dumnezeu e imensitatea cerului şi fenomenele lui. O atmosferă de austeritate, oricum. „Mânăstire?” – se miră, sincer, Ciprian. Dar când face o pâine de casă la cuptor, iar aerul se umflă de mirosul drojdiei, impresia revine.
„La Vârful Omu condiţiile meteorologice sunt la fel de imprevizibile şi fascinante ca întotdeauna.“– Ciprian Neagu
În bucătăria-salon unde suntem primiţi, observ la întâmplare: o vatră uriaşă din cărămidă roşie care e încălzită tot timpul, un aragaz, o chiuvetă metalică la care ţârâie cu economie apa, un set de oale şi capace aşezate frumos în rafturi, un cazan de 50 de litri – unde aflu că e topită zăpada – şi chiar în faţa mea, sub mâinile mele, o faţă de masă de muşama cu imprimeuri de fructe – mere, pere… (legumele şi fructele proaspete, datorită rarităţii lor, sunt printre alimentele cele mai râvnite în staţie). Un calendar de perete cu Valentina Pelinel (dacă doamna Boureanu ar şti, ar trebui să le ceară ea băieţilor un autograf că a ajuns atât de sus), rămas cu câteva luni în urmă, pentru că aici timpul subiectiv nu este un indice de luat în calcul, decât, cel mult, o dată la două săptămâni, la schimbarea turei. Oglinda din perete, patinată de vreme (în care Radu îşi aranjează ciocul mai târziu), fotografia sepia din 1952, înrămată şi pusă la loc de cinste pe perete, cu meşterii constructori care au ridicat staţia, radioul la care se aude muzică în surdină, iar lângă, prelungitorul cu cele două încărcătoare de telefon, permanent conectate, la care apelează şi ciobanii în trecere pe la Omu.
La un moment dat se aude un ciocănit în uşă. Răspunde Radu, iar în bucătărie îşi face apariţia un cioban cu un băţ în mână şi cu o căciulă de oaie îngălbenită pe cap. Dă bineţe, moşmăie două cuvinte şi pleacă. Nu stă mai mult de un minut. Şi-a pus telefonul la încărcat şi l-a rugat pe Radu să-i dea un bidon de 5 litri de plastic. Frăţie a muntelui între un om şi altul, schimb minim de cuvinte şi de nevoi. Încep să cred că nu s-a schimbat mare lucru în această activitate ancestrală, transhumanţa, poate doar că baltagul nu mai loveşte atât de crunt ţeasta confratelui cioban, de frica unui ultim sms trimis de victimă la 112.
O dată pe an, la staţie soseşte un transport cu alimente de bază: apă, făină, zahăr, ulei, conserve, cartofi. Sarcinile sunt încărcate în remorca unui tractoraş cu şenile, de fapt un autovehicol agricol pentru vie dar care aici e folosit pe traseele accidentate de pe platou. Aproape la fel de vechi ca babele şi sfincşii din zonă, tractoraşul îşi face treaba, trosnind şi ridicându-se pe fiecare pietricică precum un personaj capricios dintr-un desen animat, dar poartă în remorcă lucruri grele, tot ceea ce le este necesar băieţilor la staţie şi nu poate fi adus în rucsac.
Nu ştiu care e poziţia ANM-ului, dar risc o intruziune cu următorul anunţ pentru colecţionari: tractoraşul e o piesă care merită achiziţionată. Desigur, în schimbul a cel puţin două ATV-uri performante de ultimă generaţie! Ar fi foarte utile băieţilor de la Omu. Plus că i-ar prinde bine o haină nouă şi lui nea Vălică, mecanicul staţiei şi conducătorul tractoraşului, că uite-l, vrea să urce din vale dar n-are cum, bate vântul şi telecabina nu funcţionează…
„Delicatesele” – ce-şi doreşte omul să mănânce în plus –, meteorologii şi le aduc personal în rucsac. De regulă, hrana cea de toate zilele este rezultatul mixării alimentelor de bază, incitându-i pe cei doi meteorologi să afle şi din ştiinţa gătitului. Deocamdată luăm un prânz frugal pe care, cu generozitate, ni-l oferă gazdele noastre. O cumpătare a gesturilor, de la aşezat masa la îmbucat. Unu… doi… fiecare dumicat e digerat de parcă-i vezi traseul şi tot aerul se satură. Aici nu bagi în tine, muntele e interzis bulimicilor. Mâncăm brânză de burduf, să te lingi pe degete – Ciprian a lăsat-o să se putrezească niţel, în stil franţuzesc –, şi slană, care unge nu doar stomacul, ci întreg sufletul.
În staţia de la Omu, cea mai mare sursă de apă provine dintr-un bazin colector în care se adună zăpada pe timpul iernii – folosită în special pentru nevoile menajere dar şi pentru consum, după fierbere. Două găleţi din tablă verde cu apă palidă stau lângă aragaz, la nevoie.
Vară sau iarnă, în fiecare oră şi Ciprian măsoară parametrii vântului, precipitaţiile, presiunea umiditatea aerului.
La Omu sunt gaze de pe timpul comunismului. Conectarea la conductă a fost o mare realizare, în condiţiile în care transportul lemnelor era o adevărată aventură, dura mai multe luni până erau aduse sus, mai dispăreau şi din lemne, căruţaşii profitând de umezeala care intra în buşteni, făcându-i să atârne mai greu la cântar. Gazul e indispensabil, orice probleme la conductă putând fi un motiv de îngrijorare. Urmând firul poveştii, conducta de gaze ajunge să fie diseminată în chestiuni mici, cotidiene, evenimentul zilei fiind semnalarea unui Duster în zonă: „Oare pe unde a trecut maşina aia?”, se întreabă băieţii, drumul de la Babele fiind blocat într-un punct de conductă.
Energia electrică, produsă de câteva panouri solare, e cel mai revoluţionar sistem de la Omu, instalaţia de mii de euro fiind montată graţie unui program de finanţare austriac. Sigur, consumul este ponderat, însemnând câteva becuri şi prize, dar independenţa energetică facilitează mult viaţa acum, faţă de perioada când lumina era produsă de un grup electrogen pe motorină.
Seara, pe la 11.00, ochii se cârpesc de culcare la munte. Instalat într-un dormitor cu mai multe paturi, privesc afară, prin geam. E întuneric beznă, se aude doar vâjâitul vântului. Am impresia că dincolo de zidul de un metru grosime se întinde un pustiu selenar şi mă simt ca într-o capsulă ruptă de timp în această cameră luminată electric şi cu încălzire centrală.
Cablul tv, telefonia mobilă şi internetul – pe calea ultimelor două sunt transmise informaţiile la ANM – sunt cuceriri tehnologice importante în staţie, şi ai putea spune că nu există mari diferenţe între acest loc izolat de la cota 2.500 şi vale, din acest punct de vedere.
Chiar şi accesul e mai facil acum. Datorită telecabinei, în câteva ore eşti în Buşteni, sau invers, sus, pe creastă. Înainte, într-o staţie meteo lucrau şi bărbaţi, şi femei, unii erau căsătoriţi, probabil o viziune de strategie a centrului în privinţa coeziunii echipei.
Veneau aici cu întreaga familie şi stăteau câte un sezon, puteai să zici că eşti acasă, sau, de ce nu, în concediu – n-avea cum să nu meargă treaba, cel mult, neînţelegerile de la staţia Omu erau de natură domestică. Acum tehnologia a avansat, s-au schimbat şi mentalităţile şi practicile în staţiile meteorologice, şi nici femeile, mai sensibile, dar poate şi mai independente azi în privinţa carierei decât înainte, nu mai fac parte dintre angajaţi.
În epoca noastră se poate face şi politică în platoul Bucegi. Turism electoral, dar în expresia sa adevărată, nu a aranjamentelor politice. În zilele de votare, organizatorii pot trimite o urnă sus, la Babele, dacă meteorologii îşi manifestă dorinţa să-şi exercite dreptul de vot. Un cost de două ore, dus-întors de la Omul la Babele, şi invers, de această dată pentru un referendum al tuturor şi al nimănui. Merită preţul? De ce să bruiem atmosfera cu purici? Mai bine nu întrebăm.â
La staţia de la Omu meteorologul de serviciu culege informaţii despre starea vremii din oră în oră. Mă uit ca curca-n lemne la termometre şi chiciurometre, la săgeţile de tablă care dăngăne în bătaia vântului aspru, spre sud, est sau vest, şi mai ales la globul de sticlă situat sus pe staţie şi care întoarce lumea cu susu-n jos. Deşi e obosit şi îşi aşteaptă somnul bine meritat, a doua zi, Ciprian îl întâmpină pe Radu cu o cafea aburindă. Ştie că e tabietul de dimineaţă al colegului său şi îi face o mică bucurie la intrarea în serviciu, iar zaţul are timp să se decanteze în linişte, făcând această cafea frăţească bună şi limpede. Cât de departe sunt oamenii ăştia de lupta pentru funcţii şi scaune, în care oricât de mult ai reuşi să urci, tot într-o clădire zgâlţâită de cutremure ajungi. Şi până la ce înălţime?
„Pentru mine, această opţiune de a veni la Omu nu a însemnat o plafonare. Da, în fişa postului suntem simpli observatori, nu ne ocupăm de interpretarea datelor, dar toate aceste lucruri punctuale le putem lega de nişte legităţi, iar asta înseamnă să te preocupe ceea ce faci” – spune Ciprian, care, la fel şi Radu, e destul de scump la vorbă. Noi suntem guralivii, şi mai ales Tibi, cu poveştile lui. E de bine, nu mai suntem în colţul stâng jurnaliştii, iar în cel drept meteorologii – scut prevăzător la începutul oricărei întâlniri –, ci ne dezmorţim la aceeaşi masă, şi uşor, uşor ajungem să fim prieteni. Şi cred că, undeva în sufletul lor, li se face dor de oameni uneori, în cele două săptămâni petrecute sus pe munte. Urmărindu-i, ai încrederea că îţi poţi lăsa destinul pe mâna unor astfel de profesionişti. Păcat că nu sunt politicieni. Dar, măcar să ieşi fluierând afară pentru că ştii cum va fi starea vremii, şi tot e ceva…
Ciprian a locuit nouă ani în Bucureşti. A terminat Facultatea de Geografia Mediului şi a muncit câţiva la ANM, în structurile centrale. Pentru el, aventura numită Bucureşti n-a fost uşoară. Agitaţia, puhoiul de lume, noxele, salariul de bugetar, erau griji care îl scoteau din ritmul obişnuit. „De câte ori veneam acasă, la Buşteni, şi vedeam un brad în bătaia vântului, mă încărcam de energie instantaneu.” Apoi a făcut o mişcare care i-a surprins pe mulţi prieteni, a lăsat Bucureştiul şi ifosele lui pentru un post de simplu meteorolog la staţia Omu.
Pentru un asemenea job trebuie să fii clădit într-un anume fel, chiar dacă viaţa la 2.500 m altitudine pare romantică. Poate, pentru o săptămână, două. Tentaţi de aventura muntelui, au încercat mulţi să se facă meteorologi, dar, după cinci, şase luni, au dat bir cu fugiţii de parcă i-ar fi mirosit ursul de la atâta zaharisit.
Decanul de vârstă al staţiei Omu este colegul lor, George, de 56 de ani, „corupt” până în măduva oaselor de munte, aflat acum pe un traseu montan în afară. După pronosticurile colegilor, va fi probabil primul angajat care va ieşi la pensie de la staţia meteorologică de la Vârful Omu. Şeful de staţie, Radu Manta, este şi el legat puternic de acest loc – cel mai potrivit din câte joburi a avut până acum, după cum mărturiseşte. E angajat aici de 15 ani, şi „fidel” aşa cum nu este locurilor din vale, familia şi prietenii fiind împrăştiaţi în tot Ardealul şi pe care el încearcă să-i mulţumească, mergând când la unii, când la alţii. „Sigur că, după două săptămâni, te cam şochează agitaţia din oraş. Durează o zi sau două să-ţi revii, dar la capătul celor două săptămâni te bucuri să revii în oaza de linişte de sus”, povesteşte Radu. Legaţi de serviciul de la staţie, Radu şi Ciprian păstrează legătura şi în vale, mergând uneori în concediu împreună, cum s-a întâmplat nu cu mult timp în urmă, când cei doi au fost în Deltă. În acest an, vor fi de tură şi în perioada sărbătorilor de iarnă, de Crăciun şi de Revelion. Cum vor petrece? Aproape că nu-i o întrebare pe care să o pui. Cum să petreacă? În vârful muntelui, în miezul iernii, nu porneşte niciodată subit vreun chiolhan. Cel mult, pot veni în vizită unul, doi prieteni. De regulă e linişte – şi recomandarea permanentă de a nu o perturba –, ca şi în restul anului. O formă de respect esenţială, faţă de munte şi de om.