- Revista Flacara - http://revistaflacara.ro -

Ora Regelui, sau despre cum se naște o idee frumoasă

Ideea unei emisiuni-serial despre monarhie și rolul ei în istoria românească s-a născut, oarecum neașteptat, tocmai la televiziunea publică, acolo unde, decenii întregi, chiar şi simpla menţionare a cuvântului REGE a fost considerată subiect-tabu. Se întâmplau toate acestea după ce, mai ales în primii ani de după decembrie ‘89, numele Regelui Mihai era pomenit în contexte mincinoase, preluate de la maeștrii propagandei comuniste.

„Toate poveştile românilor încep cu «A fost odată  un împărat…». Nu un preşedinte.“ – Marilena Rotaru

 

 

 

 

 

Întâmplător sau nu, prima difuzare pe post a emisiunii Ora Regelui a avut loc în timpul unuia dintre cele mai sinistre episoade politice postcomuniste care a aruncat în aer, odată cu bombele dezbinării naţionale, şi ultimele aparenţe de respect faţă de valorile democratice esenţiale: civism, solidaritate umană, respect. În timp ce, prin ”sticla” majorității canalelor tv țâșneau şuvoaie de ură fratricidă, cu o voluptate a demolării de o incredibilă violență, pe TVR 1, sâmbătă de sâmbătă, de la ora 13, timp de o oră, România parcă renăștea din profunzimea mesajului de iubire de ţară scris în istoria cea adevărată şi neîndeajuns de cunoscută a regilor României. Oază mirifică într-un deșert devastat de convulsii, emisiunea era plăsmuită cu rigoarea unui manual de istorie, dar şi cu rafinamentul unui iscusit narator, aducând binecuvântate povești parcă desprinse de lume şi mărturii limpezitoare despre rolul monarhiei în construcţia României moderne. Reportajele, interviurile, materialele de arhivă s-au contopit într-o emisiune de atmosferă născută de un trio de profesioniști:  Marilena Rotaru, Camelia Csiki şi Bogdan Şerban Iancu (cu sprijinul devotatei producătoare Cristina Ţilică).

Am încercat să intru în culisele acestei emisiuni, să construiesc un fel de making off, dar mi-a ieşit mai degrabă o tandră răsfoire a emoţiilor trăite de cei trei realizatori, în istoriile lor despre cum să te simți nemuritor printre regi şi regine. Recunosc că și eu am fost prinsă de mirajul subiectului care m-a proiectat înapoi, în alt timp și alte vremuri. M-au năpădit aducerile aminte ale bunicii mele ce îmi povestea cum, pe la cinci-şase ani, se juca prin gardul Palatului Cotroceni cu copiii Casei Regale… Sau acelea ale tatălui meu care, ofiţer de cavalerie fiind, ajunsese în preajma Regelui Mihai. Nu rata niciun moment festiv în care să nu povestească despre aceste întâmplări. Era povestea lui regală…

Mi-am descoperit memoria blând răvășită în timp ce dna Marilena Rotaru îmi relata cum a ajuns să-i ia primul interviu M. S. Regele Mihai. Ani în şir, anii porției noastre de „libertate” de tranziţie, nu a avut voie să-şi difuzeze filmele cu şi despre Familia Regală decât prin pieţe, prin spații involuntar nonconformiste, pe la manifestările promonarhice. Toate materialele filmate, adunate în zeci de ani, unele realizate chiar şi în televiziunea comunistă a anilor ‘70, alcătuiesc o arhivă impresionantă; este sursa principală pentru Ora Regelui [1]al cărei buget de austeritate limitează, din păcate, atât realizarea unor reportaje ce presupun o amplă documentare, cât și achiziționarea unor extraordinare arhive constituite mai ales după prăbușirea regimului Ceaușescu.

Fiecare dintre cei trei realizatori are propria sa conexiune cu tema regalităţii, dar comun tuturor le este sentimentul unui uriaş privilegiu; nu doar acela de a fi părtaşi la îngăduite episoade din viaţa unei Familii Regale, dar, mai mult decât atât, de a fi descoperit personalități ale căror valori iradiază ca o aură.

De când am simţit că încep să devin ceva, mi-am dorit un singur lucru: să transmit emoţie şi, dacă se poate, chiar să o creez, se destăinuieşte Dna Rotaru. Aşa m-au dus paşii şi spre Rege. De fapt, povestea asta începe odată cu mine: certificatul meu de naştere este emis sub Regatul României. Îmi amintesc iarna lui ‘54 când nămeţii acoperiseră casa, iar tata ne lua duminica, pe mine şi pe fratele meu, în patul părinţilor, ca să ne arate albumul cu fotografii. Acolo l-am văzut prima oară pe tata – chipeș ofiţer, în uniformă, cu sabie; fusese decorat de două ori de Regele Mihai, o dată cu Coroana României cu Spade şi, a doua oară, cu Coroana României cu Spade şi Frunze. Într-o altă fotografie era întins pe un pat de spital de campanie, la Oradea, iar la căpătâiul lui se afla o prezenţă feminină foarte distinsă. Era Regina Mamă Elena… Tot în album se afla o bucăţică de ziar, cu portretul Regelui Mihai tânăr, iar pereţii din casele bunicilor erau plini cu pozele rudelor noastre – ofiţeri în uniformă regală. Tata încerca totuşi, din prudenţă, să ne ţină departe de poveştile regalităţii. Vă daţi seama cum a reacţionat când m-a auzit legănându-l pe fratele meu mai mic cu Trăiască Regele,  fără cuvinte, aşa cum mă adormea bunica Ecaterina, din partea mamei! Am crescut, aşadar, cu drumul presărat de aceste întâmplări. Simbol, destin?… Nu ştiu. Dar să revin la televiziune şi la Rege. Un prim pas, după 89, a fost emisiunea Memoria exilului românesc realizată fără alt ajutor, decât al Sfântului Duh. Atunci am cunoscut oameni care mi-au umplut sufletul şi mi-au dat speranţa că nu e totul pierdut, chiar dacă la TVR întâmpinam toate opreliştile posibile. În toamna lui ‘91, după ce am fost concediată de la TVR în urma articolului Libertatea de a fi minţiţi, publicat în Cotidianul, am pornit spre Versoix: vroiam să-i iau un interviu Regelui. Plecasem cu un sunetist de aici, din TVR, cu maşina lui, iar la München ne-au ajutat cei de la Europa Liberă (unde se citea articolul meu de câteva ori pe zi) să obţinem viza pentru Elveţia şi să fim primiți de Rege. Ba chiar am făcut rost şi de un cameraman, un coleg fugit de ceva timp din ţară, care s-a oferit să ne ajute. Pe măsură ce ne apropiam deja simţeam că paralizez de emoţie. Locuinţa se afla într-o zonă foarte verde, cu copaci mulţi, ca la un capăt de lume. N-am să uit niciodată cum l-am văzut prin uşa de sticlă, apropiindu-se, drept, înalt… De la primele cuvinte mi-am dat seama că ştia tot: despre articol, despre cum m-au dat afară, ba chiar m-a sfătuit să-i dau în judecată, că voi câştiga… Ne-am aşezat ”la cadru”, am început să vorbim, trăiam clipa mea regală, pluteam… când îl aud pe operator: „Majestate, n-aveţi o şurubelniţă?”. Mi-a venit să-l omor! În schimb, Regele şi-a scos calm microfonul, s-a dus în altă cameră unde avea sculele şi s-a întors cu şurubelniţa: „Ia vezi, asta merge?… Da’ să ştii că în Anglia, ai să vezi, sunt trei feluri de prize…” Aşa s-a spulberat tot tracul meu şi m-am lăsat cuprinsă de acea căldură a Regelui, a unui om care a suferit mult pentru dragostea lui.

Marilena Rotaru, primind Medalia Regele Mihai I pentru Loialitate, în 2008, de la însăşi Majestatea Sa.

M-a impresionat faptul că, în timp ce eu aveam multe asperităţi, reacţii şi cuvinte dure faţă de cei care îl ţineau departe de ţară, Majestatea Sa îi numea cel mult „adversari”, „oameni cu opinii diferite”. Atitudinea asta venea din educaţia primită de la mama sa, Regina Elena, dar, fireşte, şi din alcătuirea sa regală. L-am întrebat de ce a refuzat atunci când, în decembrie 89, a fost sunat şi i s-a propus întoarcerea în ţară? Mi-a răspuns: „Pentru că oamenii care au murit în decembrie nu au murit pentru mine. Şi nu o spun cu orgoliu, dar nu puteam să folosesc sacrificiul lor pentru dreptatea mea.” Pe drum, la întoarcere, operatorul m-a adus cu picioarele pe pământ: „Adică tu cine crezi că îi trimitea avionul? Vroiau să mai scape de-o grijă…”. Interviul a fost difuzat de SOTI, prima televiziune privată din România…

Aşa a început seria de documentare, interviuri etc. pe care le-am făcut cu Familia Regală. Acum, în iunie, m-am dus la Radu Călin Cristea, tocmai numit director general interimar al TVR, ca să-mi aprobe producţia unui film legat de cei 85 de ani de la urcarea pe tron a Regelui Mihai. El a mers mai departe și mi-a propus să ne gândim la ideea unei emisiuni săptămânale despre monarhie, ”cândva la prânz, sâmbăta, poate pe (TVR) unu …” Şi aşa s-a născut Ora Regelui. S-a lucrat pe repede înainte și prima emisiune a ieşit pe post după două săptămâni de producţie. Un record! Dar ne-a ajutat și arhiva de documente – uriaşă! Enorm de multe lucruri nu se cunosc, trebuie să facem cumva publică istoria adevărată a regalității românești. Apoi sunt evenimente din actualitate care se petrec şi de a căror importanţă vorbesc oameni bine documentaţi, unii chiar tineri. Avem o rubrică: Mărturii şi dialoguri despre monarhie. Fiecare emisiune deschide căi și punți către următoarea. Va fi un drum lung. Şi extrem de necesar pentru lumea asta care ştie extrem de puţin despre, aş zice eu, propria sa natură, despre identitatea sa.

Camelia Csiki lucrează la Ştiri, dar între două sincroane şi trei montări îşi face timp pentru Ora Regelui, proiect de suflet, în care a intrat cu propria ei poveste despre Regii României.

Totul a început cu documentarul pe care l-am făcut pentru TVR de Ziua Regelui, din 10 mai 2007, o reconstituire a drumului parcurs de inima Reginei Maria. S-a filmat în trei zile: o zi la Balcic, una la Bran şi, în fine, la Bucureşti, la Muzeul Naţional de Istorie, în depozit, la subsol, unde se şi află acum inima Reginei. A fost, de altfel, o întreagă aventură să reuşim să o filmăm, şoferul a şi fotografiat-o, după întortocheate încercări de obţinere a aprobărilor necesare. Filmul, pentru care am luat premiul APTR pentru debut, va fi redifuzat în Ora Regelui. Inima mai fusese filmată şi în ‘71 când a fost adusă în Bucureşti, dar caseta a dispărut, luată de Securitate.

Camelia Csiki, filmând la castelul Bran pentru Ora Regelui

Revin la prezent… În iunie 2007 am fost acreditată să particip, ca reporter al TVR, la aniversarea nunţii Principesei Mărioara, la Belgrad unde, descoperind cu îngrijorare că nu aveam ţinută pentru recepţia de gală, am fugit la cumpărături. Probabil că Principesa Margareta m-a auzit vorbind despre asta şi, seara, la dineu, mi-a şoptit complice: „Asta e rochiţa?”. A fost primul, dar nu şi ultimul moment care mi-a dezvăluit natura spontan umană a Principesei, atentă şi grijulie cu cei din jur, apropiindu-se cu drag şi umor de persoanele care îi capătă încrederea.

„Nimeni nu mai poate invoca lipsa de acces la informaţia legată de monarhie; se găseşte peste tot, pe site-urile Casei Regale, în presă, în social media.” – Camelia Csiki

Prestanţa şi altitudinea regală, a întregii familii de altfel, sunt de fond, nu de protocol. Şi asta te face să te comporţi în ambianța lor cumva în acelaşi fel, fără a simţi asta ca o impunere. Ceea ce m-a apropiat, la modul foarte personal, de Regele Mihai, a fost accentul, cadenţa şi modulaţiile vorbei lui, care, atunci când mi s-a adresat prima oară, mi-au adus aminte, cu o tresărire, de bunica mea născută în Ţara Bârsei. Am regăsit chiar şi anumite cuvinte, specifice locului, unele arhaice; firesc de altfel, pentru că Regele şi-a petrecut mare parte din copilărie la Sinaia,  în aceeaşi zonă etnografică, dacă vrei.

 Am mai cules din „tolba cu poveşti regale” a Cameliei un colţ de zâmbet stârnit de imaginea puştiului ei de numai şase ani, salutând ca regii, aşa cum a prins el mişcarea din documentarele la care se uită împreună cu mama, în cadrul obligatoriului „quality time”.

Bogdan Şerban Iancu susţine, mai în glumă, mai în serios, că este monarhist de la 7 ani, după ce a văzut prima oară celebra fotografie a Regelui Mihai tânăr, adusă pe furiș în casă de tatăl său. Cert este că, având în familie foşti ofiţeri în armata regală, mulți dintre ei trecuți prin închisorile comuniste, Bogdan a ştiut clar, după ’90, ce drum are de ales. Un drum pentru care era să fie dat afară din TVR pentru că, de Paştele din ’92, fugise din emisie doar ca să atingă maşina Regelui Mihai, pe şoseaua Kiseleff.

Prima întâlnire cu Majestatea Sa a avut loc în timpul vizitei sale la Putna, în ‘97, când m-a trimis Borcescu, şeful meu, să fac un material. Aşteptam de 12 ore să ne putem apropia pentru un scurt interviu, eram rupţi şi ne miram cum, Doamne iartă-mă, rezistă Regele în picioare de atâtea ore. Până la urmă, când a aflat de câte ore suntem acolo, s-a întors către mine, mi-a întins mâna şi primul lucru pe care mi l-a spus a fost: „Vă rog să mă iertaţi! Lăsaţi-mi doar un sfert de oră”. Eu să îl iert pe un Rege!? Atunci a început totul. Au urmat întâlniri, nu multe, dar care m-au marcat, pentru că lângă Rege devii mai bun şi mai uman. Emisiunea asta nouă, Ora Regelui, mi-a readus un val de amintiri, mărunte poate, dar cu savoare. E de notorietate pasiunea Majestăţii Sale pentru tehnică, în special pentru maşinile de epocă; trece cu mâna pe sub aripă, capotă şi spune: ăsta e Bantam, ăsta e Ford, ăsta e Jeep Willis… După dimensiunea şi forma poansoanelor.

Membrii Familiei Regale nu critică, nu dau sugestii, înţelegi  totul din cele  mai discrete gesturi. La Casa Regală guvernează bunul simţ şi modestia.” – Bogdan Şerban Iancu

 

La Săvârşin, unde tocmai am filmat o emisiune pentru Ora Regelui, se amenajează un muzeu al maşinilor lui, într-un fost grajd, impecabil de altfel. Acolo va fi dusă toată colecţia sa. Că veni vorba… Majestatea Sa iubeşte maşinile, îl vezi cu cât drag meştereşte la ele, dar adevărata pasiune se simte când e la volan. Conduce cu viteză, ca un pilot de curse (ceea ce a şi fost în tinereţe), dar cu talent şi cu o graţie, cum să-i zic? Aristocratică? Eram la Aubonne (unde locuieşte împreună cu Regina Ana, la vreo 40 de km de Geneva) să filmăm, şi m-a luat cu el, ca să ducem jeep-ul, la garaj, drum de vreo 14 km. N-am rezistat şi, cu un handycam, l-am filmat tot drumul, fără să-i cer voie. N-a zis nimic, o singură dată s-a întors spre mine şi mi-a zâmbit, într-un fel care îmi confirma că este un moment împărtăşit. Aşa sunt ei: nu critică, nu dau sugestii, înţelegi totul din cele mai discrete gesturi. La Casa Regală guvernează bunul simţ şi modestia.

M-am străduit să-i smulg câteva vorbe și lui Radu Călin Cristea. Toți îmi spuneau că fără ideea lui, fără grija și însuflețirea cu care s-a ocupat de această emisiune, Ora Regelui ar fi putut fi o abstracțiune. M-a amânat politicos. Am revenit. Mi-a spus, totuși, într-un târziu, după multe insistențe:

Radu Călin Cristea, cel care a făcut să se întâmple povestea frumoasă a unei emisiuni de mult aşteptate.

 

 

 

Cred că s-a întîmplat ceea ce trebuia să se întâmple de multă vreme. Prin Ora Regelui televiziunea publică încearcă să repună în drepturile ei partea cea mai bună și sănătoasă a istoriei naționale. M-am simțit onorat să pot fi alături de această emisiune care s-a născut la timp, simplu, cu o anume grație și cu o naturalețe…regală.

După conversaţiile cu cei trei teleaşti și scurta confesiune a lui Radu Călin Cristea, m-am gândit că Ora Regelui ar putea fi folosită ca material didactic în şcoli, nu doar pentru lecţiile de istorie, dar şi pentru cele de educaţie civică. Societatea românească suferă din cauza absenței modelelor și istoria regalității noastre poate însemna o oglindă în care să ne vedem nu doar trecutul, ci și viitorul. Monarhia. O temă. De citit. De scris. De reflectat. Și multe de învățat despre vremuri de glorie ce nu apun niciodată.