Ovidiu Huiban: „Ţac!, de la paparazzi, la poze pentru sufletul tău“

– Am fost primul care am făcut genul  ăsta de fotografie. La VIP, prima revistă  mondenă românească, am  lucrat   10  ani  şi  am  fost  o perioadă  singurul  fotoreporter. Vara,   eram detaşat cam  două luni  jumătate la  mare,  că atunci  cam toate  vedetele îşi făceau  concediul la Românica, să fie văzute cu Dom Perignon-ul pe  plajă.  Pe-atunci, Neptun  era  staţiunea de fiţe. Mamă,  ce mai prindeam acolo, în dreptul steagurilor! Care erau  atunci…  vedetele tv de acum  15 ani.  Am  prins  Neptun vreo  trei  ani, după aia s-a ridicat Mamaia. Mamaia e împărţită în două, de  la Castel  în sus  e zona sindicală, „bugetară”, şi după aia hotelurile de 3, 4 şi 5 stele. Nu vezi o mare personalitate… A, ba să ştii că l-am văzut într-o  vară  pe Adrian Năstase, era la Perla, venise la un party organizat  de  Mazăre. Era prim-ministru pe  vremea aia. Ne-a  lăsat  să facem  poze,  dar  n-a fost un paparazzi.

„La început, prin anii 90, VIP-ul nu prea avea concurenţă pe targetul ăsta. Şi dacă o pozai pe Mirabela Dauer, aşa, mai rubensiană, sau îi ziceai: bagă şi tu picioruşele în apă, aveai nişte poze. Ca acum.“

 

❙     Care a fost  cel mai tare paparazzi făcut din perioada aia?

– Nu a fost unul care să mă dea pe spate. Ce putea să fie? Ion Dolănescu în chiloţi?… Pe toţi îi vedeai aşa,  nimic  extraordinar. Da, uite  un exemplu mai  recent.  Am  văzut-o pe  EBA la mare. Fiind fată de preşedinte, e păzită de SPP- işti. Nu te joci cu urmăririle, ăia au glonţul pe ţeavă.  Eu  m-am  dus  direct  la ea.  Îi zic, uite, sunt  cutărică, „da, te ştiu”,  vreau şi eu să-ţi fac două poze. „Nici o problemă.” Se poate  şi aşa.

 

❙     Nu te aranjează mai tare dacă o surprinzi pe EBA într-o poziţie deocheată pe plajă? Ştii foarte bine ce imagini se vând la noi.

– La noi  se vinde  sexul!  Sunt  promovate toate personajele despre care nu ştii nimic. Au o audienţă care rupe.  Dar cine sunt  ele? De ce le promovezi? Înseamnă că ăştia  suntem. De bine,  de rău,  ceilalţi  parcă  au  făcut  câte ceva. Că e Bittman,  sau altul…

 

❙     Şi dacă ai ocazia să faci cu Magda  Ciumac  (nume  ales  la întâmplare din  seria personajelor de duzină), nu faci?

– Cine e? Eu n-o cunosc. Nici de la jumătate de metru. A, dacă lucrez pentru o revistă  şi îmi cere…

 

❙     E vorba de deontologie?

– Nici măcar,  că la noi nu există deontologie. Hai să-ţi spun ce avem  noi. La un ziar sau revistă  există la departamentul de investigaţie un  fotoreporter sau  doi  care  fac  alt  gen  de fotografie. Pentru sertar.  Pentru şantaje. Fotografii compromiţătoare  cu CEO de  companii  multinaţionale. În compania unei fete, să spunem. Cum  ar fi să afle boşii mai mari  din Europa?  Dacă  e  şi  însurat,  l-ai  împachetat. Când  ai 60 de mii de euro  pe lună,  e uşor  să scoţi câteva  mii din  buzunar ca să nu te compromiţi. Se pun   pozele pe  masă  şi…  dă-mi reclamă.

 

 

❙     Poţi să dai un exemplu?

– Ce exemplu, frăţioare? Uite, a venit acum o păsărică şi mi-a zis asta. Există genul  ăsta de fotografii în România. Scurt.

 

❙     Nu e ilegal?

– E… (Ovidiu râde) cam la fel cum lucrează SRI-ul. Sau: am pozele  unui personaj care vine la mondenităţi. L-am prins  pe picior greşit, şi-i zic: vezi că am pozele  ălea cu tine. Te iert, dar zi-mi  şi mie  cine  a fost  la eveniment şi ce-a făcut, că s-a abţiguit, că a plecat cu nu ştiu cine acasă, că ştim noi după aia să facem o preluare. Şantaje, preluări. Montări.

 

❙     Montări?

–  Da,  cum   e  palma aia  pe  care  i-o  dă Băsescu  copilului. E un  exemplu. Sunt  multe imagini trucate.

 

Din picanteriile marca Ovidiu  Huiban se numără şi poza pe care i-a smuls-o lui Silviu  Prigoană cu  „ciotul”. Tot  aşa, cu vorba bună. Dacă pentru  mulţi  Huiban e unul dintre cei mai zgomotoşi fotoreporteri români, la fel de adevărat e că Ovidiu are un farmec foarte personal. Un tip dintr-o bucată, curios, sincer, cu un umor pe care l-a gustat inclusiv fostul şef al statului, Ion Iliescu. Prezent la o lansare de carte, Iliescu s-a  auzit  la  un  moment  dat  strigat  pe numele  mic: „Măi…  Ioane!“ Vreun  prieten, s-o fi gândit acesta… Era doar Huiban,  pregătit să ţăcăne aparatul când s-ar fi întors Iliescu cu faţa.

 

❙     Să ne întoarcem la cum ai devenit tu paparazzo…

– N-au  avut  încredere în mine  că pot  să fac paparazzi, aşa  a început. Plecasem de  la revista  VIP,  eram  la Story. Ceea  ce făcusem eu  la mare  pentru VIP,  ăla  nu  e paparazzi, era  „dilaila“. A urmat o perioadă mult  mai dură când  am  făcut  acest  gen  de  fotografii. Ştiu ce înseamnă. Ştiu ce înseamnă să mergi la a doua maşină, să nu ajungi  bine acasă, că ajunge  a doua maşină să  te  ia la alt  eveniment.   Toată  ziua  şi  toată   noaptea pe  drumuri.

 

❙     Şi ai avut vreo satisfacţie?

–  Da  şi  nu   prea.   Erau   multe   mizerii. Vorbim de acum şapte ani. În primul rând, nu aveai viaţă  personală. Am stat o dată  vreo 16 ore  într-o  maşină, să-l  aşteptăm pe  unu   să iasă din  casă. M-am  pişat  într-un borcan,  nu aveam voie să ies. Începusem să atragem atenţia. Am stat ce-am stat, a ieşit şoferul  şi a deschis  capota,  a început să dea cu pumnii în ea  ca  să  nu  atragem atenţia. Adică,  a  făcut iureş  să pară  că avem  probleme, se întrebau ăia, băi, ce e cu maşina aia, stă de atâtea ore acolo.

 

❙     Un fel de program non-stop…

– Păi, dacă  stăteam călare  pe  tine  o săptămână, stăteam călare! Te luam de dimineaţă de acasă  şi te duceam la birou,  la cafenea,  la cârciumă şi înapoi. Ştiam unde ai fost şi cât ai stat.   Cea   mai   mişto   urmărire  a  fost   cu Băsescu.  Era zi de  alegeri,  iar  el era  primar. Am  fost  atunci  toată  ziua  după el. Stătea  la Pod,  la Băneasa,  între  nişte  case  roşii.  L-am luat  de  acolo,  l-am  dus  la primărie, apoi  la sediul de campanie, după aia acasă, a dormit de prânz… Şi-a dat seama  pe la ora 5 că eram după el. Conducea o Skoda albastră. Dacă ştii că  eşti  urmărit, poţi  să  faci  cioace,  treci  pe roşu  şi te obligă,  sau  semnalizezi dreapta şi faci  stânga. Îţi  dai  seama.   Băsescu  şi-a  dat seama  la Selgros, acolo unde a făcut-o  pe aia ţigancă. A oprit  pentru cumpărături, şi, pac!, m-a reperat. Aproape eram pe faţă. La Mioriţa şi-a pus  benzină şi a început să facă cercuri. Eu mă blocasem, făceam  ture  cu el, după aia l-am dus la sediul de campanie, şi pe la 12 îmi zice:  „Gata,  Ovidiu, nu  mă  mai  condu, mă duc  acasă.”  Zic, „Bine, domnul, preşedinte.” Asta aşa, ca poveste soft. De fapt, nu soft, că a fost foarte  obositor.

 

❙     Ce fotografii paparazzi sunt  făcute  pe bune în România?

–  Să-ţi  zic  ceva.   Cam   10  la  sută   din paparazzi din România sunt  „vărsările” femeilor cu bărbaţi. Cum  am avut  eu un consemn  cu o fată, care l-a vărsat pe unu.  M-am dus  cu maşina la munte, stăteam în faţa hotelului şi aşteptam sms-uri de la ea. „Vezi că m-a  f….; acum  sunt  la duş;  în 10 minute ieşim  la masă.  Când  a ieşit l-a pipăit, i-a pus mâna  pe  c.., i-a luat  limba  în gură,  să fie în direcţia obiectivului. Cât a trebuit.

 

❙     Şi restul  de 80 la sută?

– 5 la sută  e noroc.  10 sunt  „vărsări”, iar restul  fotografiilor paparazzi  sunt  întâlnirile aranjate. Când  ai un dead-line şi eşti presat, o suni pe una care e ahtiată să apară. Dar se văd că-s aranjate. Dacă te fereşti  de paparazzi, de ce nu te duci în fundul cafenelei? Or, tu eşti la vedere, în fereastră. Sunt flagrant aranjate.

 

❙     O poză  cu o vedetă într-o cafenea.  Ce paparazzi e ăsta?

– Sau s-a dus  aia la salonul de cosmetică. Păi,  se  duc  toate  gagicile  la  cosmetică.  Ce mare  şmecherie…

 

❙     Vedete  fără  secrete, ca să parafrazez o rubrică…

– Noi avem  doar  pseudo-vedete. LO-CA- LE! Ştii cine sunt  primele patru femei  foarte cunoscute din ţară? Andreea Marin,  Andreea Esca,  Mihaela  Rădulescu şi Andreea Raicu. Dincolo de graniţă nu le fotografiază nimeni, niciodată. Pot să fie şi nud.  Cele care se vând la  nivel  internaţional sunt  Ilie  Năstase, Ion Ţiriac, Nadia Comăneci şi Traian  Băsescu. Şi, mai  nou,  Cristi  Chivu  şi Adrian Mutu.  Am închis lista. Din punctul meu  de vedere.

 

❙     Şi care-i  valoarea lor pe piaţa locală?

– Eu n-am auzit  de o poză  cu un personaj local care să fi valorat ceva. Zi-mi  tu o poză care   să  fi  valorat  în  România.  Ştii  doar poveşti, promo-uri… Gen revista  Star, cu Andrei Gheorghe când  a fumat o iarbă.  Mare şmecherie! S-a sesizat  Poliţia,  Adrian Sârbu  a zis gata. Asta a fost tot. Du-te  la Vama Veche să fumezi.

 

❙     E multă adrenalină în meseria  asta.  De multe ori se lasă cu conflicte…

– Sunt foarte  multe  persoane agresive. Mi s-a întâmplat să dau  cu blitzul  şi să primesc una  peste  aparat. Zi, frate:  băi,  nu  vreau să mă mai pozezi,  dar nu-mi  lovi aparatul. Parcă nu  mai  ai  imbold. Am  stat  de  vorbă   şi  cu Ţiriac,   în   România  nu   se   poate   asigura nicăieri echipamentul foto-video. Altceva e să fii asigurat. Păi,  dacă  eşti  agresiv, sparge-l, frăţiorul  meu,   e  20  de   mii   de   euro!   Mă arestează pe mine,  dar  te arestează şi pe tine. Păi,  nu  mai  bine  ne  tragem nişte  pumni în gură  şi am rezolvat problema?

 

❙     Deci nu prea-ţi dă mâna să fii freelancer la noi…

– Nu. Nu poţi să fii paparazzi freelancer în România. Şi ce să fotografiez? Când  ies ălea de la coafor? Nu rentează să dai atâtea zeci de mii de euro  pe aparatură. Ca să ce? Mai bine eşti fotograf  de evenimente…

Mi s-a întâmplat o fază, eram la Evenimentul zilei. Eram pe tura de noapte, am făcut nişte poze cu echipamentul meu, că aşa am avut eu ghinion, numai cu aparatele mele, unu s-a luat de mine, am tras aparatul la piept, dar mi-a rupt  cămaşa. Când am ajuns în redacţie, şeful de secţie, „Vai, ce sexi eşti, îţi dau o maşină să te duci acasă.” Băi, dar dă-mi bani de cămaşă, care s-a rupt pentru tine, că pozele ştii să mi le publici!

 

❙    Până la urmă te-ai  reprofilat…

– Fac poze  pentru diverse personalităţi. E şi  contractual, şi  fair-play. Şi evenimentele sunt  nişte  mondenităţi. Mă ştie toată  lumea, mi-e  mult  mai  uşor  să  stau  la  panou şi  pe urmă să fac fotografiile ca atare.  Mă  duc  la evenimente de o anumită factură.

 

❙    Ai mai avut vreun motiv?

–  Tagma   fotografilor de  presă   e  văzută foarte prost  în România. Voi, redactorii, parcă aveţi  patru c…., şi noi  doar  unul singur. Îţi spun de ce. Mai sus de şef de secţie nu poţi să te ridici,  voi puteţi să ajungeţi până  la publicist, redactor-şef, publisher… Fotograful de presă,  în România, e ca ospătarul: Mai dă-l în p… mea, de ce să-i mai dau 5 milioane? Face el un ciubuc  la o nuntă. Dar nu e ciubuc,  că la o nuntă poţi să stai şi 18 ore, munceşti de te c… pe tine. Bun. Şi te duci la o nuntă, dar  te vede unu  şi ştie de unde să te ia. Nu  e bine. Mai e ceva. Ai făcut  nişte  poze,  iar redactorul bagă fotoexplicaţii, cum  vrea  el, gen Caţavencu. Eu, când  mă  întâlnesc cu  ăla,  mă  face  bulangiu. Degeaba îi zic că eu  i-am  făcut  poza,  nu  am scris fotoexplicaţia… Ca redactor poţi  s-o faci pe nevinovatul, eşti novice, dar tu, frăţioare, ai de tras.  La un  eveniment, un  fotograf  trebuie să fie în urmărire tot timpul. Dacă nu ştii să îţi controlezi gesturile, şi bei  cola  într-un pahar de whisky, ţac, te-a prins.  Poţi să-l faci pe ăla beţiv? Îl faci. A mai şi plecat cu maşina. Eşti la graniţa limbii române, zici că-i pamflet. Păi, tu mă faci de căcat, şi zici că e pamflet?

Dacă faci paparazzi cu expunere, crede-mă, toată viaţa te va ţine minte. Va fi ca o patalama. Mult timp, cred că minimum patru ani de zile, lumea a crezut  că sunt încă la VIP. Te ţine minte fizic. Şi mai şi împrăştie: Bă, ăla lucrează acolo. S-a zis cu încrederea.

 

❙    Şi altceva? Ce mai faci?

– Eu acum fac fotografie pentru mine. Am fost  la  un  eveniment cu  tatuaje,  am  fost  la Zilele Bucureştiului.  Ce  înseamnă plafonarea unui  fotoreporter… Ajunsesem să  trec  pe lângă  subiecte. Nu  subiecte   de  presă,   că  o vezi  pe  Raicu  şi  n-ai  scos  aparatul. E  din instinct. Dar parcă  făceam  numai asta. Am o cutie de televizor plină  cu negative. Am câteva mii, peste 1,8 milioane de declanşări. 6 tera de  fotografii… Am  început să  mai  scanez, vedeam tot felul de chestii.  Iar acum  treceam şi nu le mai vedeam. Dar acum  reîncep să le văd. Am trecut  de curând pe lângă o biserică. Mi-a  atras  atenţia. Era  Biserica  Albă  şi la o fereastră o pisică.  Tot albă. Ţac! Poze pentru sufletul meu.

Taguri: nr. 11 / noiembrie 2012 Tweet

Monday, November 5th, 2012 at 4:10 pm, DOSAR, RSS feed