– Am fost primul care am făcut genul ăsta de fotografie. La VIP, prima revistă mondenă românească, am lucrat 10 ani şi am fost o perioadă singurul fotoreporter. Vara, eram detaşat cam două luni jumătate la mare, că atunci cam toate vedetele îşi făceau concediul la Românica, să fie văzute cu Dom Perignon-ul pe plajă. Pe-atunci, Neptun era staţiunea de fiţe. Mamă, ce mai prindeam acolo, în dreptul steagurilor! Care erau atunci… vedetele tv de acum 15 ani. Am prins Neptun vreo trei ani, după aia s-a ridicat Mamaia. Mamaia e împărţită în două, de la Castel în sus e zona sindicală, „bugetară”, şi după aia hotelurile de 3, 4 şi 5 stele. Nu vezi o mare personalitate… A, ba să ştii că l-am văzut într-o vară pe Adrian Năstase, era la Perla, venise la un party organizat de Mazăre. Era prim-ministru pe vremea aia. Ne-a lăsat să facem poze, dar n-a fost un paparazzi.
„La început, prin anii 90, VIP-ul nu prea avea concurenţă pe targetul ăsta. Şi dacă o pozai pe Mirabela Dauer, aşa, mai rubensiană, sau îi ziceai: bagă şi tu picioruşele în apă, aveai nişte poze. Ca acum.“
Ovidiu Huiban – cel mai insistent fotoreporter român, după cum l-a gratulat fotbalistul Cristian Chivu.
❙ Care a fost cel mai tare paparazzi făcut din perioada aia?
– Nu a fost unul care să mă dea pe spate. Ce putea să fie? Ion Dolănescu în chiloţi?… Pe toţi îi vedeai aşa, nimic extraordinar. Da, uite un exemplu mai recent. Am văzut-o pe EBA la mare. Fiind fată de preşedinte, e păzită de SPP- işti. Nu te joci cu urmăririle, ăia au glonţul pe ţeavă. Eu m-am dus direct la ea. Îi zic, uite, sunt cutărică, „da, te ştiu”, vreau şi eu să-ţi fac două poze. „Nici o problemă.” Se poate şi aşa.
❙ Nu te aranjează mai tare dacă o surprinzi pe EBA într-o poziţie deocheată pe plajă? Ştii foarte bine ce imagini se vând la noi.
– La noi se vinde sexul! Sunt promovate toate personajele despre care nu ştii nimic. Au o audienţă care rupe. Dar cine sunt ele? De ce le promovezi? Înseamnă că ăştia suntem. De bine, de rău, ceilalţi parcă au făcut câte ceva. Că e Bittman, sau altul…
❙ Şi dacă ai ocazia să faci cu Magda Ciumac (nume ales la întâmplare din seria personajelor de duzină), nu faci?
– Cine e? Eu n-o cunosc. Nici de la jumătate de metru. A, dacă lucrez pentru o revistă şi îmi cere…
❙ E vorba de deontologie?
– Nici măcar, că la noi nu există deontologie. Hai să-ţi spun ce avem noi. La un ziar sau revistă există la departamentul de investigaţie un fotoreporter sau doi care fac alt gen de fotografie. Pentru sertar. Pentru şantaje. Fotografii compromiţătoare cu CEO de companii multinaţionale. În compania unei fete, să spunem. Cum ar fi să afle boşii mai mari din Europa? Dacă e şi însurat, l-ai împachetat. Când ai 60 de mii de euro pe lună, e uşor să scoţi câteva mii din buzunar ca să nu te compromiţi. Se pun pozele pe masă şi… dă-mi reclamă.
❙ Poţi să dai un exemplu?
– Ce exemplu, frăţioare? Uite, a venit acum o păsărică şi mi-a zis asta. Există genul ăsta de fotografii în România. Scurt.
❙ Nu e ilegal?
– E… (Ovidiu râde) cam la fel cum lucrează SRI-ul. Sau: am pozele unui personaj care vine la mondenităţi. L-am prins pe picior greşit, şi-i zic: vezi că am pozele ălea cu tine. Te iert, dar zi-mi şi mie cine a fost la eveniment şi ce-a făcut, că s-a abţiguit, că a plecat cu nu ştiu cine acasă, că ştim noi după aia să facem o preluare. Şantaje, preluări. Montări.
❙ Montări?
– Da, cum e palma aia pe care i-o dă Băsescu copilului. E un exemplu. Sunt multe imagini trucate.
Din picanteriile marca Ovidiu Huiban se numără şi poza pe care i-a smuls-o lui Silviu Prigoană cu „ciotul”. Tot aşa, cu vorba bună. Dacă pentru mulţi Huiban e unul dintre cei mai zgomotoşi fotoreporteri români, la fel de adevărat e că Ovidiu are un farmec foarte personal. Un tip dintr-o bucată, curios, sincer, cu un umor pe care l-a gustat inclusiv fostul şef al statului, Ion Iliescu. Prezent la o lansare de carte, Iliescu s-a auzit la un moment dat strigat pe numele mic: „Măi… Ioane!“ Vreun prieten, s-o fi gândit acesta… Era doar Huiban, pregătit să ţăcăne aparatul când s-ar fi întors Iliescu cu faţa.
❙ Să ne întoarcem la cum ai devenit tu paparazzo…
– N-au avut încredere în mine că pot să fac paparazzi, aşa a început. Plecasem de la revista VIP, eram la Story. Ceea ce făcusem eu la mare pentru VIP, ăla nu e paparazzi, era „dilaila“. A urmat o perioadă mult mai dură când am făcut acest gen de fotografii. Ştiu ce înseamnă. Ştiu ce înseamnă să mergi la a doua maşină, să nu ajungi bine acasă, că ajunge a doua maşină să te ia la alt eveniment. Toată ziua şi toată noaptea pe drumuri.
❙ Şi ai avut vreo satisfacţie?
– Da şi nu prea. Erau multe mizerii. Vorbim de acum şapte ani. În primul rând, nu aveai viaţă personală. Am stat o dată vreo 16 ore într-o maşină, să-l aşteptăm pe unu să iasă din casă. M-am pişat într-un borcan, nu aveam voie să ies. Începusem să atragem atenţia. Am stat ce-am stat, a ieşit şoferul şi a deschis capota, a început să dea cu pumnii în ea ca să nu atragem atenţia. Adică, a făcut iureş să pară că avem probleme, se întrebau ăia, băi, ce e cu maşina aia, stă de atâtea ore acolo.
❙ Un fel de program non-stop…
– Păi, dacă stăteam călare pe tine o săptămână, stăteam călare! Te luam de dimineaţă de acasă şi te duceam la birou, la cafenea, la cârciumă şi înapoi. Ştiam unde ai fost şi cât ai stat. Cea mai mişto urmărire a fost cu Băsescu. Era zi de alegeri, iar el era primar. Am fost atunci toată ziua după el. Stătea la Pod, la Băneasa, între nişte case roşii. L-am luat de acolo, l-am dus la primărie, apoi la sediul de campanie, după aia acasă, a dormit de prânz… Şi-a dat seama pe la ora 5 că eram după el. Conducea o Skoda albastră. Dacă ştii că eşti urmărit, poţi să faci cioace, treci pe roşu şi te obligă, sau semnalizezi dreapta şi faci stânga. Îţi dai seama. Băsescu şi-a dat seama la Selgros, acolo unde a făcut-o pe aia ţigancă. A oprit pentru cumpărături, şi, pac!, m-a reperat. Aproape eram pe faţă. La Mioriţa şi-a pus benzină şi a început să facă cercuri. Eu mă blocasem, făceam ture cu el, după aia l-am dus la sediul de campanie, şi pe la 12 îmi zice: „Gata, Ovidiu, nu mă mai condu, mă duc acasă.” Zic, „Bine, domnul, preşedinte.” Asta aşa, ca poveste soft. De fapt, nu soft, că a fost foarte obositor.
❙ Ce fotografii paparazzi sunt făcute pe bune în România?
– Să-ţi zic ceva. Cam 10 la sută din paparazzi din România sunt „vărsările” femeilor cu bărbaţi. Cum am avut eu un consemn cu o fată, care l-a vărsat pe unu. M-am dus cu maşina la munte, stăteam în faţa hotelului şi aşteptam sms-uri de la ea. „Vezi că m-a f….; acum sunt la duş; în 10 minute ieşim la masă. Când a ieşit l-a pipăit, i-a pus mâna pe c.., i-a luat limba în gură, să fie în direcţia obiectivului. Cât a trebuit.
❙ Şi restul de 80 la sută?
– 5 la sută e noroc. 10 sunt „vărsări”, iar restul fotografiilor paparazzi sunt întâlnirile aranjate. Când ai un dead-line şi eşti presat, o suni pe una care e ahtiată să apară. Dar se văd că-s aranjate. Dacă te fereşti de paparazzi, de ce nu te duci în fundul cafenelei? Or, tu eşti la vedere, în fereastră. Sunt flagrant aranjate.
❙ O poză cu o vedetă într-o cafenea. Ce paparazzi e ăsta?
– Sau s-a dus aia la salonul de cosmetică. Păi, se duc toate gagicile la cosmetică. Ce mare şmecherie…
❙ Vedete fără secrete, ca să parafrazez o rubrică…
– Noi avem doar pseudo-vedete. LO-CA- LE! Ştii cine sunt primele patru femei foarte cunoscute din ţară? Andreea Marin, Andreea Esca, Mihaela Rădulescu şi Andreea Raicu. Dincolo de graniţă nu le fotografiază nimeni, niciodată. Pot să fie şi nud. Cele care se vând la nivel internaţional sunt Ilie Năstase, Ion Ţiriac, Nadia Comăneci şi Traian Băsescu. Şi, mai nou, Cristi Chivu şi Adrian Mutu. Am închis lista. Din punctul meu de vedere.
❙ Şi care-i valoarea lor pe piaţa locală?
– Eu n-am auzit de o poză cu un personaj local care să fi valorat ceva. Zi-mi tu o poză care să fi valorat în România. Ştii doar poveşti, promo-uri… Gen revista Star, cu Andrei Gheorghe când a fumat o iarbă. Mare şmecherie! S-a sesizat Poliţia, Adrian Sârbu a zis gata. Asta a fost tot. Du-te la Vama Veche să fumezi.
❙ E multă adrenalină în meseria asta. De multe ori se lasă cu conflicte…
– Sunt foarte multe persoane agresive. Mi s-a întâmplat să dau cu blitzul şi să primesc una peste aparat. Zi, frate: băi, nu vreau să mă mai pozezi, dar nu-mi lovi aparatul. Parcă nu mai ai imbold. Am stat de vorbă şi cu Ţiriac, în România nu se poate asigura nicăieri echipamentul foto-video. Altceva e să fii asigurat. Păi, dacă eşti agresiv, sparge-l, frăţiorul meu, e 20 de mii de euro! Mă arestează pe mine, dar te arestează şi pe tine. Păi, nu mai bine ne tragem nişte pumni în gură şi am rezolvat problema?
❙ Deci nu prea-ţi dă mâna să fii freelancer la noi…
– Nu. Nu poţi să fii paparazzi freelancer în România. Şi ce să fotografiez? Când ies ălea de la coafor? Nu rentează să dai atâtea zeci de mii de euro pe aparatură. Ca să ce? Mai bine eşti fotograf de evenimente…
Mi s-a întâmplat o fază, eram la Evenimentul zilei. Eram pe tura de noapte, am făcut nişte poze cu echipamentul meu, că aşa am avut eu ghinion, numai cu aparatele mele, unu s-a luat de mine, am tras aparatul la piept, dar mi-a rupt cămaşa. Când am ajuns în redacţie, şeful de secţie, „Vai, ce sexi eşti, îţi dau o maşină să te duci acasă.” Băi, dar dă-mi bani de cămaşă, care s-a rupt pentru tine, că pozele ştii să mi le publici!
❙ Până la urmă te-ai reprofilat…
– Fac poze pentru diverse personalităţi. E şi contractual, şi fair-play. Şi evenimentele sunt nişte mondenităţi. Mă ştie toată lumea, mi-e mult mai uşor să stau la panou şi pe urmă să fac fotografiile ca atare. Mă duc la evenimente de o anumită factură.
❙ Ai mai avut vreun motiv?
– Tagma fotografilor de presă e văzută foarte prost în România. Voi, redactorii, parcă aveţi patru c…., şi noi doar unul singur. Îţi spun de ce. Mai sus de şef de secţie nu poţi să te ridici, voi puteţi să ajungeţi până la publicist, redactor-şef, publisher… Fotograful de presă, în România, e ca ospătarul: Mai dă-l în p… mea, de ce să-i mai dau 5 milioane? Face el un ciubuc la o nuntă. Dar nu e ciubuc, că la o nuntă poţi să stai şi 18 ore, munceşti de te c… pe tine. Bun. Şi te duci la o nuntă, dar te vede unu şi ştie de unde să te ia. Nu e bine. Mai e ceva. Ai făcut nişte poze, iar redactorul bagă fotoexplicaţii, cum vrea el, gen Caţavencu. Eu, când mă întâlnesc cu ăla, mă face bulangiu. Degeaba îi zic că eu i-am făcut poza, nu am scris fotoexplicaţia… Ca redactor poţi s-o faci pe nevinovatul, eşti novice, dar tu, frăţioare, ai de tras. La un eveniment, un fotograf trebuie să fie în urmărire tot timpul. Dacă nu ştii să îţi controlezi gesturile, şi bei cola într-un pahar de whisky, ţac, te-a prins. Poţi să-l faci pe ăla beţiv? Îl faci. A mai şi plecat cu maşina. Eşti la graniţa limbii române, zici că-i pamflet. Păi, tu mă faci de căcat, şi zici că e pamflet?
Dacă faci paparazzi cu expunere, crede-mă, toată viaţa te va ţine minte. Va fi ca o patalama. Mult timp, cred că minimum patru ani de zile, lumea a crezut că sunt încă la VIP. Te ţine minte fizic. Şi mai şi împrăştie: Bă, ăla lucrează acolo. S-a zis cu încrederea.
❙ Şi altceva? Ce mai faci?
– Eu acum fac fotografie pentru mine. Am fost la un eveniment cu tatuaje, am fost la Zilele Bucureştiului. Ce înseamnă plafonarea unui fotoreporter… Ajunsesem să trec pe lângă subiecte. Nu subiecte de presă, că o vezi pe Raicu şi n-ai scos aparatul. E din instinct. Dar parcă făceam numai asta. Am o cutie de televizor plină cu negative. Am câteva mii, peste 1,8 milioane de declanşări. 6 tera de fotografii… Am început să mai scanez, vedeam tot felul de chestii. Iar acum treceam şi nu le mai vedeam. Dar acum reîncep să le văd. Am trecut de curând pe lângă o biserică. Mi-a atras atenţia. Era Biserica Albă şi la o fereastră o pisică. Tot albă. Ţac! Poze pentru sufletul meu.