OZN-uri la aeroport
May 5th, 2011, Corina Anghel
Un comentariu
Tweet
Cazul „Kogălniceanu ’90” este unul dintre cele mai credibile episoade din serialul „OZN de România”. Zecile de martori oculari de pe aeroport au descris apariţia unei formaţii de obiecte zburătoare, cu toate detaliile pe care numai nişte profesionişti ai aerului le puteau sesiza şi evalua.
În seara de 22 martie 1990, în timp ce se dezechipau după un zbor mixt, piloţii unităţii de aviaţie militară de pe aeroportul Kogălniceanu au fost chemaţi urgent afară. Era trecut de ora 9, cerul senin, „sticlă”, vizibilitatea perfectă, ca o scenografie minuţios desenată pentru un spectacol cu totul nepământean. La propriu. Protagonişti: obiecte zburătoare neidentificate.
Dan Aioanei, care la vremea aceea pilota un Mig 29, povesteşte: „Unitatea noastră executase zbor mixt, adică zbor de zi cu zbor de noapte, de la orele 15 la 21. Cu noi se afla col. Strejea Platon, inspector de zbor în cadrul Comandamentului Aviaţiei Militare, delegat să asiste şi să participe la zborurile noastre, în acea săptămână. Tehnicienii se ocupau de avioane, pregătindu-le pentru staţionarea pe timp de noapte, câţiva piloţi stăteau afară pe o băncuţă, iar noi ne aflam în sală, discutând planul pentru următorul zbor, programat peste două zile. Alarma a fost dată de maiorul Botezatu Florin, care ne-a scos pe toţi afară, ca să vedem „minunea”. Dinspre Medgidia se apropia o formaţie de 7, 8 sau 9 obiecte zburătoare. Arătau ca nişte tuburi de neon lungi de câţiva km fiecare şi erau astfel poziţionate unul faţă de altul, încât formau un „V”. De la distanţă, diametrul tuburilor părea cam de 15-20 cm, deci în realitate avea 2-3 m. Viteza de deplasare trebuie să fi fost cel puţin supersonică şi, fireşte, zburau foarte sus, la o altitudine de peste 3.000 m. Dar putea să fie şi de peste 10.000 m. Ne-a fost greu chiar şi nouă, familiarizaţi cu cerul, să estimăm, pentru că, fiind senin, lipseau reperele noastre cele mai exacte, şi anume norii. Ca piloţi, cunoaştem bine ce formă, consistenţă, dinamică au norii, în funcţie de altitudinea la care se află.
Martor şi el la eveniment, Paul Oţelea, care zbura pe atunci pe un Mig 23, îşi aminteşte de sunetul pe care îl producea „escadrila” de OZN-uri: „Era un zgomot care semăna foarte bine cu fâşâitul unui stol de păsări, aflat în zbor pe deasupra pădurii, noaptea. L-am recunoscut, îl ştiam din copilărie, când cutreieram pădurile”. Dl Oţelea a prins doar câteva zeci de secunde din „show”, pentru că se afla în „celula de alarmă”, în serviciul de luptă permanent. Suficient însă cât să descrie obiectele zburătoare ca un tren cu vagoane, un singur obiect fracţionat, cu distanţe între secţiuni, scăldate într-o lumină alb-argintie, puternică dar mată, fără a difuza în jur. Sau, cum spune dl Aioanei, „n-au lăsat nici o dâră în urmă, nici de lumină, nici de condensare, parcă erau tăiate cu briciul”.
„Dosarele X” de la Aeroportul „Kogălniceanu” nu au fost desecretizate nici acum.
Cât a durat trecerea? Preţ de câteva minute, după care „tuburile” au dispărut la orizont, undeva spre est de Tulcea. Prima reacţie „după” a fost verificarea pe radar. Stupoare, însă, nici un radar nu înregistrase nimic, nici măcar radarul Thomson, de la Bucureşti, care putea să „vadă” orice mişcare pe cerul ţării, oriunde ar fi aceea. Col. Strejea a anunţat imediat Comandamentul, dar a primit un răspuns năucitor, toată relatarea fiind pusă pe seama unui presupus delir bahic. A doua zi, însă, au apărut reprezentanţi ai structurilor ierarhice superioare şi toţi martorii oculari au fost puşi să dea rapoarte scrise despre tot ceea ce au văzut şi auzit. Din dispoziţia ministrului! Asta pentru că, între timp, OZN-urile fuseseră semnalate şi la Capul Midia, şi de grănicerii români şi ucraineni. Dl Mureşan, fost pilot, în prezent primarul comunei Kogălniceanu, îmi spune că toate rapoartele şi documentele adunate în dosarul fenomenului „Kogălniceanu 1990″ n-au fost date niciodată publicităţii. Dl Oţelea adaugă că un mare mister planează şi asupra lipsei „bang-ului sonic”, a undei de şoc, care ar fi trebuit, după legile fizicii noastre, să se audă şi să se simtă, la viteza „hipersonică” a OZN-urilor, estimată de martorii oculari.
5,937 afisari
