- Revista Flacara - http://revistaflacara.ro -

PARADIS PACIFIC

Bora-Bora, Fidji, Guam, Maui, Tahiti sunt visurile oricărui muritor din vechiul continent, unde iernile sunt de obicei sumbre, iar marea e prezentă la modul minimal. Din fragedă pruncie, mă zgâiam la pânzele lui Gauguin și făceam: „Haaa!… Mișto Paradis!” Știam de pe atunci însă că nu trebuia să mori ca să ajungi acolo, ci, din contră, să fii plin de viață și de spirit aventurier. Nu am ajuns nici până acum în Pacificul de Sud, însă zona din Vest îmi este familiară. Aici se află vechiul regat Ryukyu, adică insulele Okinawa. Poarta Paradisului Pacific este acum o prefectură japoneză, dar, de la Tokyo până aici e cale lungă, atât la propriu, cât și la figurat. După două ore de zbor, sosesc la Naha și această capitală a insulei mi se pare neînchipuit de solară și oceanică, departe de Japonia și de lumea așa cum am cunoscut-o până acum. Drumul de la aeroport în centrul orașului mă face să intru în mod natural în însuși spiritul vacanței mele fantastice.


Aloha!

Pista însăși a aeroportului din Naha este în imediata apropiere a valurilor. Soarele și albastrul-verde al oceanului îți intră în ochi și în minte din prima clipă. Terminalul este decorat exotic fashion, revărsând asupra pasagerilor exuberanța orhideelor și a bougainville-lor. Drumul spre oraș este străjuit asemănător de palmieri și flori nicidecum mai prejos. Ajungem în portul renumit prin deschiderea sa largă, în care linia de orizont a oceanului te face nu numai să înțelegi, ci să vezi că Pământul este rotund. Ne-am depărtat acum de apă și am intrat în centru. Kokusai Dori – Strada Internațională – este Calea Victoriei a insulei, iar, dacă vrei să intri din plin în miezul orașului Naha, este recomandabil să fii riveran, măcar la modul efemer. Un mic hotel poartă numele animalului sacru al insulei – Shiisa – o creatură indubitabil felină, jumătate leu și jumătate pisică, și sunt întâmpinată cu salutul hawaian Aloha! Spiritul Aloha este într-adevăr atât de prezent aici, atât estetic, în numeroasele cămăși și rochii aloha purtate pe stradă, cât și psihologic, în atitudinea ceva mai prietenoasă a acestor japonezi aparte. Îmi arunc valiza cât colo. Mai am câteva ore de plajă și e vremea să mă duc la scăldat.

Naha by Night

Este ca un blestem, dar acest frumos oraș solar, încercuit atât de artistic de apele jad și turcoaz ale oceanului, nu are plajă. Nimeresc în bikini pe un fel de dig și nu-mi vine să mă avânt în valuri din cauza numeroaselor stânci. Mă duc așadar înapoi către Kokusai Dori, la shopping. Cerul s-a colorat spectacular în stil amurg și oranjul trandafiriu se revarsă peste clădirile alb-crem, de maximum zece etaje, și petalele roșii, albe și galbene ale arbuștilor cu flori hibiscus. E atât de fain să fii la Naha, mai ales după atmosfera aia sumbră și matematic de capitalistă, plină de cohorte de salarimeni și secretărușe, de indivizi cu mănuși albe care îi îndeasă în vagoane arhipline și de zgârie-norii atât de contrastanți cu clădirile ordinare, sărăcăcioase și cenușii din Tokyo. La Naha mă simt în vacanță. Iar dacă ești pusă pe shopping, aici e de tine. Este probabil cea mai ieftină prefectură din Japonia și importurile din toată Asia abundă aici. Este plăcerea oricărui cumpărător să găsească lucruri exotice și atât de ieftine, sau produse de marcă la prețuri accesibile, în magazine elegante sau de tip bazar. Zona Kokusai Dori este plină de astfel de magazine, dar și de restaurante de orice fel poftești. S-a întunecat și neoanele vesele sunt într-o concurență strânsă cu astrele. Aud din stradă refrenul ariya ryia sasa – tralala-ul okinawaian – și această cârciumă mi se pare plină de antren. Mi-o închipui gustoasă și, hotărâtă, îmi fac intrarea.

Și iată-mi cina de welcome ideală. Mâncarea mi se pare o combinație reușită între bucătăria japoneză și cea sud-est asiatică, cu un gust renumit a fi maroyaka – rotund și fin. Papaya pok-pok thailandeză este aici papaya champuru. În loc să fie foc de iute, este… „rotundă și fină“, cu aroma o idee dulceagă și un pic sărată. Goya este o legumă japoneză și aceasta este specifică insulei. Goya champuru este poate cel mai renumit preparat al insulei. Leguma este amăruie și este o adevărată artă să-i dai un gust plăcut. Spre deosebire de ceilalți japonezi, okinawaienii se pricep.

Trupa de muzicieni cântă într-o veselie refrenurile renumite ale insulei și masa festivă de alături și-a luat-o în cap. Mesenii au început să danseze și chiar să tragă de kimonourile cântărețelor. În scurt timp toată cârciuma dansează și nici măcar eu nu scap de la antren și de la trasul în poze de grup. Ce chiolhan aș mai fi tras în această seară, dacă aș fi avut amuzantul viciu al consumului de alcool! Nu-l am însă și modul meu de distracție este relativ echilibrat.

Naha la lumina zilei

În zori, viziunea asupra lucrurilor devine mai rezonabilă și mai practică. E timpul să ne amintim că Paradisul Pacific a fost de ceva timp încoace o mare insulă a marilor probleme. Regatul Ryukyu era pe vremuri independent, plătind tribut pentru a fi lăsat în pace sub soare, atât imperiului chinez, cât și celui japonez. La sfârșitul secolului al XIX-lea, nu a mai rezistat forței nipone și regatul a devenit o prefectură japoneză. La începutul secolului al XX-lea, o nouă putere își dorește și reușește să-și însușească Paradisul: Statele Unite. În anul 1972, insula i-a revenit din nou Japoniei. Mai grav a fost că toate aceste „treceri“ s-au petrecut în urma unor atroce războaie, soldate – evident – cu pierderi violente de numeroase vieți omenești. Castelul Shurijo se află pe un deal, într-o frumoasă suburbie a capitalei Naha, și, semidistanța sa amintește subtil de trecutul insulei. Poți să vezi aici portretele celor câțiva împărați ai dinastiei Shuri a regatului Ryukyu. Mi se par o idee cam prea mândri și rafinați. Sala tronului nu este deloc la fel de impunătoare precum cea a Palatului Imperial din Beijing, dar totul îți ia ochii datorită auriului și roșului puternic. Monumentele japoneze sunt extrem de bine întreținute și scoase în evidență. Acesta îți lasă impresia că este oarecum uitat și cred că lapsusul autorităților cu capitala actuală la Tokyo nu este deloc întâmplător.

Un alt monument istoric și cultural este Nami no Ue no Jinja – Templul de Deasupra Valurilor, un lăcaș shinto relativ nou, închinat părții feminine, Izanami, a cuplului Izanagi-Izanami – Adam și Eva niponi. Însă, ceea ce nu trebuie cumva să ratezi dacă ajungi pe insulă este ceva mult mai natural și frumos. Fukushu-En, grădina de inspirație chineză, îmbină vegetația sub-tropicală a acestei insule cu sculpturi în stil chinez și – pe bune – aceasta este una dintre cele mai faine grădini din lume. După părerea mea, lasă cu mult în urmă, la capitolul rafinament artistic, renumitele grădini britanice Kew. În plus, dintr-un motiv de ciudată nedreptate în apreciere, grădina Fukushu este aproape pustie și te poți bucura în voie de acest original paradis subtropical, de parcă te-ai afla în grădina ta privată, nu alta! Mi se pare normal totuși ca, odată în Okinawa, să nu prea ai timp de reculegere prin parcuri scoase parcă dintr-un basm. Toată lumea vrea soare și mare.

Tropical Beach

Cea mai apropiată plajă de Naha este în orășelul Ginowan, unde se află și baza militară americană. Tropical Beach este o plajă ca în poze. Valurile line, pe alocuri turcoaz, pe alocuri jad, mângâie nisipul fin aproape alb. Petrec toată ziua aici și un singur lucru îmi lipsește: castelele de nisip. De fapt, dacă stau bine să mă gândesc, nu există deloc acest obicei pe splendidele plaje din Asia. Dar, iată, către apus, o fetiță a purces, sub îndrumarea tatălui, la o construcție vajnică. Din păcate, nu a ieșit decât așa ceva ca un tumul, căci nici acea limbă de nisip nămolos nu este prea propice, fiind extrem de îngustă.

Până la sfârșitul luminii zilei sunt în­cântată de această plajă fascinantă, stră­juită înspre faleză de palmieri. Se anunță o vacanță de vis la Club Tropicana.

Ca locație, e ideal să iei masa aici la hotelul din imediata apropiere, care nu se cheamă altfel decât Ana. Cel mai propice restaurant al său se află la penultimul etaj din treisprezece. Marea se vede în depărtare, albastră și verde dacă este o oră din miezul zilei, indigo dacă este după lăsarea serii. Repet, locația este ideală, dar nu pot să recomand cu adevărat acest restaurant chinezesc. Hotelul Laguna Ana de lângă Tropical Beach face parte din marele lanț hotelier japonez Ana, renumit pentru felul său scorțos și apretat, cât și prin mai grava lipsă de amabilitate. Recomand, așadar, să-ți iei câteva sandwichuri și să petreci pe plajă. Cele mai faine lucruri din viață sunt gratuite.

Insule pierdute în marele larg

Vreau să mă depeizez complet în această vacanță, așa că mă avânt către marele larg. Prima mea destinație este insula nelocuită Nagannu. Un vapor extrem de rapid mă duce către acest mini-paradis lipsit aproape în totalitate de turiști și, în atmosfera asta, în culorile ireale ale mării și mirosul puternic de sare și iod, în căldura extremă, aproape că mă îndrăgostesc de marinărița okinawaiană, extrem de tânără, bronzată și zveltă. Mă gândesc că viața e frumoasă, când, într-o jumătate de oră rapidă, acostăm la țărmul insulei Nagannu. Alerg către plajă și visul meu devine realitate. Nisipul este de data aceasta alb-perlă și ochii ți se rătăcesc nebunește în turcoazo-jadul acela al oceanului. Câteva șezlonguri și umbrele sunt aici însemnele civilizației și toate mă așteaptă pe mine și pe cei câțiva aventurieri de pe vapor. Mă trântesc pe șezlong sub umbrelă și nu mai vreau nimic altceva de la viață. Adorm aproape în căldura soarelui de sfârșit de lume și mă duc să mă răcoresc în apă. Din păcate, nu se poate înota aici din cauza stâncilor și pietrelor ascuțite, dar mă consolez zicându-mi că până și Paradisul are lacune. Era oricum timpul să mă inițiez în snorkeling. Pun pe mine cu greutate un echipament de scafandru și, în loc de butelii, îmi pun pe bot masca mai simplă de snorkeling. Înot cât de în larg pot eu. Ideea este să ajungi destul de departe de țărm, încât să-ți bagi capul în apă și să vezi peștii multicolori și coralii. Îi rog pe cei cărora snorkeling-ul le este un sport familiar să-mi scuze aceste explicații simpliste, de amatoare. Căci adevărul trist este că, dacă ești un fumător înrăit ca mine, îți va fi destinat probabil să rămâi un amator în snorkeling. Respir cu greutate și plutesc mai mult pe spate, decât să mă delectez cu peștii și coralii.

O zi întreagă petrecută pe Nagannu, deși fabulos de plăcută, te face să înțelegi of-urile lui Robinson Crusoe. Naufragiat, departe de civilizație, paradisul sfârșește prin a te copleși și-ți iese prin piele odată cu transpirația. Soarele maxim îți bate în cap și inima ți-o cam ia razna când marinărița anunță că valurile sunt de pe acum prea mari pentru a ne mai întoarce în siguranță la Naha și grupului nostru de 17 persoane îi este dat să instaureze civilizația pe Nagannu.

Grupul de tokyoți a fost atât de critic la această fază, încât vaporul a trebuit să înfrunte talazurile și să ne înapoieze la Naha odată cu lăsarea serii. Am însă de pe acum microbul insulelor pierdute în larg și, peste alte trei zile, părăsesc Naha cu destinația Takeshima. Insula este mică, formată dintr-un unic sat. Și prima mea plimbare mă poartă de-a lungul unei străzi pietruite, cu case modeste, dar grădini luxuriante. Gardurile și acoperișurile sunt pline de pisici, cum am observat că este și faleza. Aici va fi sediul central al depeizării mele, departe de lume, pe plajă și în apa de data aceasta fără stânci și pietre, pe insulița asta, care mi se pare atât de frumoasă și veritabilă. Viața este ca oceanul, în valuri, iar insula minionă din Okinawa te face să te simți în cea mai de sus parte a acestora, ca și cum ai fi un strop magic aruncat în cer de spumă. Mai simplu, vreau să spun că un holiday pe Okinawa este la crème de la crème. Parol!

foto Claudia Golea Sumiya