Patru cu noroc

3 cu ghinion

Cartea lui Emil Simionescu 3 cu ghinion nu este pentru domnişoare. Nu este nici pentru domnişori. Şi nu din pricina scenelor violente. În mod firesc, într-un roman poliţist curge sânge. Te aştepţi la aşa ceva din clipa în care i-ai citit prima pagină. Altceva însă i-ar putea intriga pe domnişori şi domnişoare. Şi anume – limbajul slobod pe care îl foloseşte autorul.

Mă legăn cu iluzia că, de fapt, acest langaj aparţine doar eroilor lui. Iar persoanele care eventual ar putea fi oripilate de către o exprimare lipsită de oprelişti sunt cei care au fost domnişoare şi domnişori pe vremea mea. Tinerii din ziua de azi nu mai tresar când părţi din anatomia umană nu sunt desemnate cu numele lor savant, din manuale.

Am făcut un exerciţiu: am eliminat cuvintele deocheate din acest roman. A rezultat un roman poliţist cu tensiune, suspans, intrigă abil construită, semn că autorul e binevenit în cercul restrâns al scriitorilor români de thriller&mistery. Dar îi lipseau sarea şi piperul. Adică tocmai limbajul neîncorsetat.

Am reintrodus cuvintele incriminate, spre disperarea ipocrită a domnişoarelor şi domnişorilor de pe vremea mea. Romanului i s-au reîntors francheţea şi autenticitatea. Semn că 3 cu ghinion este o naraţiune a timpului ­nostru.

Indicii anatomice

Timp de mai mulţi ani am deplâns situaţia în care se află romanul poliţist românesc. În mai multe intervenţii de-ale mele – în diverse reviste, la radio sau la televiziuni – mi-am exprimat convingerea că va veni o vreme când acest gen, nebăgat în seamă de către critica literară, va începe să cunoască şi la noi o înflorire de care se bucură pe alte meridiane. Mi-am pus speranţa în tinerii scriitori. Şi iată că primele semne au început să apară. Cercul Kagan al lui Adrian Onciu poate cunoaşte în traducere un succes internaţional. La fel şi cărţile lui Bogdan Hrib (se­condat de Răzvan Dolea în unele dintre scrierile sale). Nici Alexandru Mihalcea cu Sunetele morţii nu poate fi uitat. Iar apariţia editurii Crime Scene Publishing va da cu siguranţă şi mai mult curaj celor care doresc să se aventureze pe tărâmurile ficţiunii cu detectivi şi criminali.

Anul acesta am înregistrat un debut eclatant: cel al Oanei Stoica-Mujea, cu al său roman Indicii anatomice. Ea a dat lovitura cu un thriller bine articulat şi cu o scriitură lipsită de inhibiţii.

O investigaţie care porneşte după ce, în diverse locaţii, se descoperă diverse indicii anatomice – ochii, degetele, urechile, dinţii unei victime. O detectivă care suferă de agorafobie şi, ca şi Lincoln Rhyme din Colecţionarul de oase al lui Deaver, îşi conduce ancheta din apartamentul său. Multe piste false, personaje reale printre personaje fictive, suspans. Dacă va mai scrie în acest gen, şi la fel de bine, tânăra scriitoare are şansa de a deveni o Doamnă a romanului poliţist românesc.

Ziua lupului

În urmă cu mulţi ani, La Stampa decreta că scriitorul Carlo Lucarelli este cea mai mare promisiune a literaturii poliţiste din Italia. Cuvinte profetice. Carlo Lucarelli este în clipa de faţă o certitudine a ro­manului cu suspans din Italia. Gloria lui a depăşit demult gra­niţele ţării sale, fiind tradus în numeroase limbi. Inclusiv în limba română.

În Ziua lupului, roman apărut de curând la Crime Scene Publishing, se regăsesc câteva explicaţii ale succesului repurtat de către acest autor. El posedă o înzestrare mai rar întâlnită: aceea de a îmblânzi, cu ajutorul umorului, întâmplările, deseori atroce, prin care trece eroul său, inspectorul de poliţie Coliandro. Dozarea hazului, cu o meticulozitate de farmacist, asigură însă romanului şi porţia de suspans, atât de necesară într-o carte cu detectivi şi criminali. Aventurile tânărului anchetator se des­fă­şoară în Bologna, într-o vreme în care mafia reu­şeşte să acapareze în mrejele sale până şi înalţi funcţionari. Ca să-i împrumutăm una dintre savu­roasele sale ziceri, avem de-a face cu un roman bestial!

Crima Lordului Savile

Scăpărător ca în toate scrierile sale, Oscar Wilde, cel care a pus arta mai presus decât rea­litatea, abordează dintr-un unghi paradoxal şi crea­ţia cu suspans. Pamfletul său Tocul, creio­nul şi otrava, considerat drept o tentativă de a scuza asasinatul cu premeditare, dove­deşte că genul acesta l-a fascinat. Iar povestirile din acest volum sunt bijuterii ale literaturii, la care nu ştii ce să admiri mai întâi: umorul – uneori negru –, ironia fină, fantezia luxuriantă sau satira muşcătoare?

Cea mai cunoscută dintre ele este Fantoma din Canterville. La o primă lectură, cititorul este cucerit de hazul naraţiunii. Este însă suficient să îi acorzi mai multă atenţie şi descoperi existenţa unui mister sugerat cu un rafinament desăvârşit.

În alte două povestiri – Crima Lordului Savile, Modelul milionar – Oscar Wilde mizează pe cartea ambiguităţii, a jocului între aparenţă şi realitate.

În sfârşit, Portretul lui W.H. este o incursiune pasionantă, cu accente dramatice, în lumea sonetelor lui Shakespeare, într-o nouă tentativă de descoperire a simbolurilor ascunse în aceste poezii nemuritoare.

Taguri: nr. 8-9 / august - septembrie 2009 Tweet

Monday, August 10th, 2009 at 2:22 am, CULTURA MASS-MEDIA, RSS feed