A fost o lună cam „sleită”, una care s-a scurs greu, ca uleiul pe gâtul (dinăuntru) al sticlelor. O lună de eclipsă, care s-a târât, toropită, spre arsita verii. Una cu muscături politice, cu turniruri obosite, fără vlagă, doar cu mici isterii de cartier. Si, mai ales, cu un de neînteles, aproape, atac la Rege. Un sah la Rege pe care l-a dat, cu un tupeu greu justificabil prin ceva, însusi Presedintele.
Odată cu „sujetul” reîmpărţirilor adminis- trativ-teritoriale, s-a văzut, încă o dată (dacă mai trebuia, adicătelea dacă lucrul ăsta chiar mai trebuia probat!) cât de PDLături sunt Traian Băsescu şi gaşca lui. S-au emis multiple mobi- luri pentru care o asemenea propunere a fost aruncată în joc: că s-ar dori controlarea/falsificarea alegerilor, reîmpărţirea în circumscripţii electorale. Toate convingătoare – şi nu prea.
Da, dar ultimul care a făcut o reîmpărţire administrativ-teritorială a unităţilor a fost (regimul) Ceauşescu, în anul 1968.
Succesiv, România a fost împărţită, de-a lungul istoriei ei personale, în ţinuturi, plase, regiuni, judeţe.
Acum, nu cred că se mai poate identifica vreo raţiune cât de cât coerentă pentru care să se „schimbe” schimbarea. Decât bucuria nebunilor. Ba chiar regimul Ceauşescu nu procedase chiar prost împărţind ţara în judeţe, adică în unităţi cât mai mici şi mai uşor de administrat. Singurul lucru înţelept ar fi fost repunerea în drepturi a judeţelor abuziv desfiinţate.
În rest, să mergi de la Focşani – sau de la Măcin – la Constanţa pentru o cât de mică aprobare şi pentru niscai hârţoage – chiar nu are sens şi, în plus, e nebunie curată. Vecină cu paranoia de bună calitate.
Sorin Oprescu are un pasaj pe care ar putea să îşi scrie numele: un bărbat de trecere
Până la urmă, tembelismul ăsta fără seamăn, făcut de nişte găozari ai gândirii, nu slujeşte nimănui. Nu îi va face pe pedelişti să câştige alegerile. Pentru că nimic nu îi mai poate face. Ar face bine să se pregătească pentru o lungă perioadă de opoziţie.
Schimbarea administrativ-teritorială a ţării, bucuria nebunilor
Într-unul dintre ultimele week-end-uri, Primarul Capitalei, Sorin Oprescu, a inaugurat pasajul Basarab. Se pare că nu a fost doar un simplu pasaj, ci (re)aprinderea unei rivalităţi politice.
S-au lansat fluturaşi care atribuiau reuşita (după îndelungi strădanii, strofocări, ovaţii & ovulaţii) lui Traian Băsescu.
Sorin Oprescu a recunoscut: pasajul a fost început de Băsescu şi terminat de Oprescu.
O nouă contră care se consumă în războiul, interminabil parcă, al lui Traian Băsescu cu Sorin Oprescu – şi, mai mult, al lui Băsescu (personal) cu restul lumii (minus PDL, deşi nici aici nu suntem prea siguri).
O întrebare recurentă: Mai are sau nu familia regală şanse de a-i convinge pe români? Proaspăt reales, în urmă cu două săptămâni şi mai bine, în funcţia de preşedinte al PNŢCD, Victor Ciorbea s-a gândit să reia eterna temă a monarhiei.
Şi, cum ar fi ea mai bine reluată decât printr-un referendum?
Dar, chiar dacă şansele monarhiei de a reveni în forţă nu par să fi crescut considerabil, meritul lui Ciorbea este că, măcar, readuce în discuţie o reparaţiune istorică.
Tot acum, colac peste pupăză, Traian Băsescu a ieşit la rampă cu o declaraţie greu explicabilă. Ea i-a băgat în buzunar Regelui Mihai voturi şi simpatii de la cetăţeni la care nu se aştepta.
De la vreo 1-2, poate chiar 3%, simpatizanţii monarhiei au crescut, brusc, spre un onorant 8%. De ce va fi făcut celebrele declaraţii Băsescu? Să fie, în ele, un instinct de animal politic? Să urmărească Traian Băsescu vârârea de voturi în buzunarul Monarhiei tocmai pentru a o susţine ulterior? Oricum, cert e că PDL se află într-o situaţie disperată.
TOATE măsurile pe care le ia sunt abulice. Numai gugumănii: reîmpărţirea teritorială, etichetarea Regelui ca laş (pentru că ar fi cedat, chipurile, coroana de bunăvoie; de parcă există pe lume vreun rege care să fi renunţat pe degeaba/ de florile mărului la atribuţiunile unui cap încoronat).
Suntem pe ultima sută de metri a unui regim (l-am numit pe Băsescu) ruşinos, care iese pe uşa din spate a istoriei. Păcat: ar fi putut fi un moment exemplar pentru România. Dar, vorba lui Noica, încă o dată: n-a fost să fie…
